tăcerea

1385548_234977703333128_1577379426_n

nu cred că mai ştiu drumul
de una singură
este din nou răscruce de vânturi
văd doar turla bisericii undeva departe
peste trei coaste de gheaţă
nici o umbră de om în jur
în oraş cântă cocoşii zăpezilor
nici un suflet la colţ de privire
sunt doar eu şi seara rece din mine
o pojghiţă atât de groasă
încât nu ştiu cum am să aplec
speranţa peste ea să o rupă
într-un singur drum
sau în mii
sau poate doar într-un pas
înainte de a mă înghiţi
pentru totdeauna
tăcerea

(tăcerea – Ramona-Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – România mea luceafăr

13729027_1038380436243669_391993156389597475_n

 

Nu-i plecatul de oricine și nici România de toți cei rămași! Că sunt oameni care o duc ca pe jăratec în suflet și umplu de lacrimi sărate toate drumurile. Pun semne de carte peste tot, să nu uite să se întoarcă fix pe unde au venit.

Și sunt mulți rămași care o împroașcă și o umilesc în cuvinte grele. O îmbracă în haine ponosite, de parcă nu ar fi mama și mireasa tuturor. Româncuța aia în Ie, care poartă coroniță de flori de câmp pe cap, cu opinci, care joacă în sufletul nostru de se scutură pământul!

Măh, nu vă vorbiți țara de rău, că numai pe aia o aveți ADN din ADN-ul vostru! Numai aia e scrisă în genetica voastră!

De câte ori am venit spre Egipt, săram drumurile, gările, trenurile, aeroporturile și avioanele. Și mereu spuneam că e ultima dată. Că data viitoare îl îmbarc pe omul meu în avion și pe hotare românești ne-om face veacul de acum.

Da nimica nu e dat omului să se întâmple cum își plănuiește. Cu atât mai puțin mie care trebuie să lupt de zece ori mai mult în bătălii decât alții. Habar nu am de ce! Poate oi avea eu ceva polițe de plătit și lecții care nu s-or prins de bostanul ăsta al meu. Nu știu!

Da știu că România asta e dor și boală grea! Așa stă de îndesată în tine, de culcușită, încât ai impresia că și sângele devine Dunăre, iar jucăușii ăia de folclor bat polca și sârba direct pe inima ta. Că prea ți-e mereu în gât!

Când oi ajunge acasă, toate pământurile o să le ar cu sufletul meu! Și o să plivesc grădina, o să pun roșii și vinete și o să stau ca buna pe un scăunel de lemn sub nuc, cu o scrijea de pită de casă și o să le dau în boală toate până mi-oi termina de mâncat mâncarea! Apoi oi uda grădina, iar când apune soarele, o să stau de drag să mă uit la el, până l-oi pierde din privire.

O să ascult lăcustele și greierii și o să caut țara mea în constelațiile de pe cer. Dacă nu o găsesc, o să fac eu una, să mă iau după ea, oriunde o să fiu prin lume! România mea luceafăr! Așa o să îi zic!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

 

© Stol de rândunici, copilăria!

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul de acasă. Mi-e dor de iarbă, de asflatul pe care desenam toată ziua șotron și săream. Aveam impresia că odată cu mine săreau și norii. Acum mi-e așa dor de parcă toate pieterele de moară sunt în inima mea, iar când inspir, inspir munți și nisipuri.

Duc mâna streașină la ochi și mă uit departe. O femeie micuță, cu straița cusută în motive românești, străbate marea asta turcoaz. Umblă pe ape și îmi aduce mereu caș dulce, urdă și slană cu ceapă. Că spune ea, iar am slăbit și mi-s ochii negri de cearcăne.

Îi sărut mâna aia crăpată de muncă. Miroase a lapte și a fân, a pită frământată, a cozonaci, a mamă și bunică. A toate femeile care întorc fânul pe câmpurile de acasă, doinind și lăcărămând a doruri de prunci plecați departe. Și îmi pun obrazul în căușul palmei ei. Doar așa pot adormi, umplând marea de altă mare.

Când am să ajung acasă, am să desenez un șotron la scara avionului și o să sar în gâtul tuturor. O să spun: „O venit acasă fata Nelichii Jenichii Mitrului!” Și o să doinesc. Da știți cum? De or să tune străzile de mine și m-or lătra toți câinii. Da nu-i bai! Că îs câinii de acasă!!!

O să cânt romanța bunicii și o să o vizitez. Nu la mormânt. Ci în fundul grădinii, unde stăteam cu capul în poala ei și mâncam porumb fiert, vorbind de cum o să devin eu într-o zi fată de la oraș. Tare rău suna cuvântul ăsta. Ca a rămas bun!

Auzi bună? Nu-i orașul de orișicine. Eu tot legată de vale, de huibă, de valău, de mirosul d eploaie și fân reavăn am rămas. De poalele tale! De pulovărul lui bunu! O să îți aduc când vin pită cu prune. Și o carte de voroave. Că avem ce vorovi, Jenică!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

©Stol de rândunici, copilăria – Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste

Ce jimbată de copilă şi ce bunici de poveste. Amintirile sunt asemeni unor câmpii ale copilăriei şi ale vieţii, pe care alergăm desculţi de griji, de tristeţi şi pe care le adunăm flroi, la reverul sufletului să ne fie de vreme bună pe mai târziu, la timpuri de restrişte. Că mi-e dor de ei? Nu trece ziuă pe faţa pământului să nu mi-i amintesc măcar o dată, să nu simt mirosul de lemne arse în sobă şi fum răsfrând pe lângă horn amestecându-se cu cel de vanilie şi alaluat fraged de cozonaci, pită sau cornuleţe şi Mărăşeştii lui bunu din camera alăturată. Nu este zi să nu îi aud sporovăind unul cu altul. Treburile casei. banale. Dar le vorbeau. Despre vacile, caprele din iştalău (grajd), despre porci şi galiţe, despre cum cade varul de pe cuptor şi buna tre să fcă iară noroi cu balegă şi paie să îl lipească, iar eu să joc în el d evoie bună, de parcă era o minunăţie. Şi era. Că nu jucam toată ziua în aşa ceva să mă moşcolesc (murdăresc) toată ca un negru venit din Africa.

Numa albuşul ochilor era alb, iar buna râdea de săreau hainele pe ea şi spunea:

-Bată-te bine şi fericirea copilă, da alta ca tine nici că poat fi! Zici că eşti neam cu ăl de jos aşa neagră, Doamne fereşte şi apără.

Iar eu râdeam! Ce treabă aveam eu de unde sunt? Eu eram de acolo. Din copilărie şi de la sânul ei. Din mijlocul căsuţei ăleia de pământ bătut, cu tărnaţ (pridvor) verde, în care bunu îmi vorbea de stele, daci şi romani, de matematică şi de cât de mult mă iubeşte el pe mine. Câteodată, când găsea tăria, vorbeam şi de războiul unde a fost el. De ruşi şi de prizonieri. de Siberia aia unde mie mi se părea că dacă pui doar piciorul îngheţi, de parcă însăşi Crăiasa Zăpezii te-ar fi atins. Vorbeam de prietenii şi bunătate. Să nu renunţi, să nu fi laş, să îţi iubeşti ţara şi poporul, chiar dacă suferi suferinţe de neimaginat pentru ele. Şi câteodată, sub vorba guturată şi blândă a bunului, în cricăituri dde greiri şi lăcuste, adormeam pe pieptul lui, care mirosea a tutun şi bunic bun, bun ca mierea lui Dumnezeu! Ce bine era! Şi el stătea acolo şi străjea somnul meu, de toţi zmeii copilăriei. Şi eu zâmbeam.

Şi buna îi spunea:

– Aluat eşti! Aluatul ei! Cum vrea ea te modelează! Doamne, că nici după pruncii tăi nu ai fost aşa topit! şi râdea.
– Apoi, pot fi şi clătită şi cozonac şi minciuneaua ei, că nu îmi pasă Jenică. tare mi-e dragă. Cât un pumn de viaţă mic a fost când a adus-o Neli la noi. Îmi era şi frică să o iau în braţe. Cum să nu o iubesc? Pe ea, am văzut-o crescând acilea, la mine în braţe, în casă la noi. Dapoi tu voroveşti, Jenică? Că nici nu poţi dormi fără ea!
– Apoi, io Mitrule, îs mai rău ca tine. Io îs de acolo din mintea ei. Şi râdeau amândoi pupându-mă.

Apoi, cum să nu creşti ca picii ăia din poveşti? Într-o zi ca alţii în trei? Că adevăratul aluat, eu eram! eu! Şi ei mă frământau cu grijă şi puneau ca ingrediente numai iubire, înţelepciune şi frumos. Nu îmi amintesc să fi primit un sfat rău de la ei, numai bune.

Să nu judec, că nu ştiu eu ce e în sufletul omului, că nu pot intra să văd!
Să nu fac rău, dacă nu pot face bine! Mai bine să nu fac nimic!
Să las oriunde merg, loc de bună ziua!
Să nu mă intereseze dacă intru în casă curată sau murdară, că nu ştiu niciodată unde e mizeria adevărată! Să intru pentru om, nu pentru ce are omul!
Să mă bucur şi de o cană de apă şi să spun: mulţumesc! Să beau din ea şi dacă e de la ţigani, că dacă ei au avut bunătatea să mi-o ofere, trebuie să am şi eu bunul simţ să beau!
Să nu mă uit la haine, că ele pot îmbrăca multe caractere urâte! Să mă uit la zâmbet şi la fapte!
Să nu îmi pese dacă omul e alb sau negru şi nici la care Dumnezeu se roagă, ci numai cum mulţumeşte omul Domnului, că EL oricum numai unul este!
Să nu îmi vorbesc fraţii, părinţii şi ţara de rău nici dacă m-or umple de păduchi! De păduchi poţi scăpa, dar de ura din suflet şi de indiferenţă, niciodată!
Să îl iubesc pe Dumnezeu cu fapta, cu sufletul şi nu cu vorba!

Şi i-am ascultat. Cât am putut eu. Uneori a fost uşor, alteori mi-a fost de lecţie grea prin viaţă. Dar nu i-am dezamăgit. Şi oriunde sunt ei acum, prin planetele acelea îndepărtate cu îngeri, eu îi am vii în mine. Precum gutuile acelea galbene de la ferestre şi de pe dulapul unde le punea buna să miroasă fain în casă.

drumuri lungi

1902716_840033002678697_292994206_n

în noi, cresc drumuri lungi precum iernile polare
doruri şi griji parcă fără de capăt,
pe umărul drept, se aşează câte un înger de părinte,
de bunic, iar noi oftăm precum lupii la lună
nimic nu doare mai mult decât drumurile
care nu ajung niciodată acasă
la ei, iar când ajung, casele sunt goale
şi drumurile tot mai apăsate
parcă de tot lutul
din grădinile unde ei se plimbă

(drumuri lungi, Ramona sandrina)

Ce înseamnă să vină iarna fără iarnă

24232603_172631439996017_917633358197104293_n

Cum vă mai sunt dimineţile dragele şi dragii mei? Cum vă sunt zilele?

Vă întreb, deoarece am uitat cum este să mă întrebe şi pe mine cineva, iar ale mele, uneori sunt lungi cât zilele de post ale bunicii, care le ţinea cu sfinţenie şi care deşi nu ne obliga, ne spunea şi nouă nepoţilor că nu ar fi rău să îl cinstim şi noi pe Dumnezeu cum se cuvine. Şi îl cinsteam. Ca şi copiii. Îi trăgeam clapa, deoarece când nu ne vedea buna, ne îndopam prin cămări cu de toate. Că aşa sunt copiii. Ce ştiu ei de post, de bine şi rău? La ei în suflet, toate sunt bune, toate sunt iubire, iar Dumnezeu mereu e frumos şi blând. Bine ar fi să ne amintim asta mereu.

Ies uneori pe balcon şi văd o iarnă caldă şi ploioasă. Un cer senin pe care se plimbă norii, ca şi cei din primăverile de acasă. oricât închid eu ochii, nu simt mirosul iernii, al zăpezilor, al gerului. Din cer nu cad fulgi mici care să se topească pe nasul meu, pe palme, pe limbă sau pe buze. Nu se aştern pe căciuliţa fetiţei mele de unde să îi culeg eu cu un sărut. E trist fără zăpadă, îmi spun. Mi-am amintit de asta, citind Peştişoara mea magică, adicătelea Romantica lu’pește. Ea scrie divin. Uneori, am impresia că îmi intră în suflet şi fură bucăţi de acolo. Bucăţi de amintiri, de gânduri, de mine! Fain mai este să te regăseşti în gândurile, rândurile şi sufletul altora. Este ca şi când te-ai redescoperi. Şi ea vorbea de zăpadă pe blogul ei. Nu fiţi tăntălă şi intraţi la ea. Citiţi-o! Vă dau cuvântul că este pansament sufletesc şi ambrozie.

Întreba Romantica mea dacă oamenii ştiu cât de fericiţi sunt având parte de nămeţi de zăpadă, de peisaje vii de iarnă în preajma lor, când unii dintre noi, nu avem parte nici măcar de un fulg. Sigur, că cei care au parte, îşi doresc să fie în ţările calde. Ştiu, că eram acasă când eu mă bucuram de zăpezi, iar colegii mei, mulţi dintre ei, îşi doreau să fie la plajă. Eu nu. Eu iubesc fiecare anotimp în parte. Dar ca să fiu sinceră, iarna cel mai mult. Totuşi, cred sincer, că oamenii habar nu au ce înseamnă să nu simţi aroma iernii când inspiri dimineaţa, ce înseamnă să nu îţi fie ger la mâini, la picioare şi să vrei să îţi fie! Nu ştiu şi bine că nu ştiu, ce înseamnă să vină iarna fără iarnă, fără zăpadă, fără sanie, fără derdeluş. Să vrei să strigii “pârtieee”, când ieşi din bloc şi încerci dunga de gheaţă sub bocanci, dar nu găseşti decât ciment şi ăla uneori înfierbântat. 🙂 Habar nu au oamenii împrejmuiţi de zăpadă, de miros de iarnă, de frig, cât de norocoşi şi binecuvântaţi sunt când iarna-i iarnă, iar de sub zăpezi, uneori ţâşneşte să te sărute o culoare, iar tu zâmbeşti. Era un toporaş.

Acum, ieşind din nou pe balcon, am impresia că şi Dumnezeu îmi trage clapa, cum o făceam eu când eram mică şi înfulecam cârnaţi în zilele de post. Cum mai eşti Doamne? Toate bune acolo Sus? Da chiar nici un fulg, Doamne? Ar fi frumos să mai laşi oamenii să creadă în minuni! Măcar aşa, un pic… Bine, am înţeles! Mai stai câteva clipe atunci, alături de mine, doar cât mai sor o dată din cafeaua asta şi le arunc bomboane la copiii care se joacă afară. Le aşteaptă!

Când tac, mă scufund în locul unde totul îmi vorbește despre tine! 

16195838_1622220367793286_5982058137735719173_n

Când tac, mă scufund în locul unde totul îmi vorbește despre tine!

Toţi avem câte un dor în noi. Un dor care nu trece cu nimeni şi cu nimic. Un glas care ne strigă de departe şi dinlăuntrul nostru. Amintiri pe care le credeam pierdute, uitate, îmblânzite, dar care revin să ne răscolească rănile. Răni în care tot sângerăm ne-moarte. Nu ştiu ale voastre cum sunt, al meu este iremediabil!

 

România este asemeni unui ADN care mă alcătuiește

10300962_695585593850640_7554440611812397384_n

Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! Acolo am cunoscut-o prima oară pe mama. Și pe bunica. Pe tata, bunu și frații mei. Acolo am fost pionier. Și tot acolo am iubit prima oară. În România mea dragă, mi-am privit copila prima oară în ochi. Și am știut! Că voi fi pe veci a ei! Că țara asta va fi sfântă fie și numai datorită fetei mele. O țară poate fi bolnavă. Cangrenată de boli vechi în educație, sănătate, sociale, spirituale, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă!

Nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă!

Nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă! De frunze și vânt printre ele, de ruginiu și de miros de fân, de luncile dintre munți, de ecoul știrb când ridicai zmee de hârtie creponată. De baloții de paie din care îți făceai casă frumoasă asemeni unui palat unde îți ascundeai copilăria pentru mai târziu. Ca în brațele bunicii ce mirosea mereu a cozonaci și zâmbet. Ca în brațele bunicului ce mirosea a Mărășești și a iubire pură. Nu știți cum este să-ți fie dor de limba română ca de aer, să o ții noaptea în brațe ca pe o mamă de care ți-e dor ca de gustul laptelui. Nu știți cum este să vrei să-ți treci mâinile prin iarbă și izvoare, iar degetele să plângă de dor.  Cu lacrimi ce-ți amintesc părinții și frații. Nu știți cum dor drumurile care nu se mai sfârșesc chiar dacă s-au oprit. Cum doare pământul și steagul ăla departe, peste mări și zări unde ți-ai lăsat inima să zboare într-o prima oară.  Ca într-o doină sau o horă. Ca un joc popular înfășurat într-o ie veche. Nu știți cum cum dor mama și tata când te oftează adânc, iar tu îi simți ca pe o sfâșiere în colțul ochilor și o durere fără de sfârșit în dreptul inimii. Chemări și alei unde a surâs prima oară puiuța mea, unde a făcut cu ochii mari a mirare primul pas și s-a agățat ca de soare de primul “mama”. Dar mai ales, nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă! Toamna din tot și toate!