Alexandria și dezvoltarea sa în prima jumătate a secolului XX – Cartierele, străzile, faleza

Alexandria-Bahari - 1798
Alexandria-Bahari – 1798
Alexandria 1880
Harta Alexandriei – 1880
Alexandria-bahari, perioada turc[ - 1855
Alexandria-Bahari – 1855
Construirea Falezei 1897
Construirea Falezei si blocurilor – 1897
Alexandria Planul Antic 1911
Alexandria – 1911

Alexandria, Mireasa Mediteranei, cum este ea numită de egipteni, este și acum unul din cele mai importante centre de cultură ale lumii. Fondată în 332 ÎHr., ea a fost timp de cinci secole inima și centrul elenismului, o veritabilă capitală a lumii, far al Mediteranei și al omenirii, metaforic spus, dar și în sensul propriu!

Răscruce a mai multor civilizaţii, Alexandria a fost și a rămas până în prezent, spaţiul în care se întâlnesc culturi şi oameni. Epoca ptolemeică începută cu diadohii împământeniti aici de Alexandru Macedon şi terminată cu Cleopatra a constituit hiberbola unei experienţe a umanităţii care nu avea să mai fie egalată mii de ani.

La Alexandria moştenirea faraonică, greco-romană, evreaiscă (Alexandria a avut cea mai mare comunitate de evrei din Orientul Mijlociu), otomană şi musulmană îşi dau mâna într-un însemnat act civilizator, devenind punte peste vremuri şi dig în faţa talazurilor unor timpuri neprietenoase. Și astăzi, în Iskandaria se mai deapănă amintiri din firele de lumină ale farului din Alexandria, care a fost paznic al acestor locuri pe care se pare că zeii le-au binecuvântat. Fire invizibile asemeni unor goblenuri neprețuite, adună la un loc oameni, fapte, memorie colectivă şi locuri de referinţă pentru a sărbători o experienţă unică a umanităţii.

La începuturile ei, Alexandria era asemeni unui golf și avea câteva insule. Cea mai veche parte a ei fiind Abu Qir, Bahary-Anfoushy și El Max. Cucerită de nenumărate ori, incendiată de atâtea ori încât nici istoricii nu au putut ține pasul, cu părți scufundate, Alexandria s-a schimbat foarte mult de-a lungul vremurilor. Alexandria de astăzi, există ca formă de urbanism, cu districte, încă de pe vremea elenilor, cele mai vechi cartiere fiind Abu Qir, Bahary și El Max, trei mari centre pescărești, Alexandria construindu-se practic în jurul acestei meserii.

Un pescar a spus cândva: ”Alexandrienii sunt ca peștii! Dacă îi strămuți de aici, vor muri.” Și a avut dreptate. Orice universitate ar termina și orice profesie ar avea, alexandrienii se întorc întotdeauna la originile lor pescărești.

Când Alexandria era centrul lumii eleniste, zona ocupată astăzi de Bahari a fost odată Heptastadium, podul care leagă continentul de insula Pharos, formând Porturile de Est și de Vest (Hanafi, 1993).

Alexandria a fost capitala Egiptului până la cucerirea arabă în 641, aceștia mutând capitala la Fustat (Cairo modern). Datorită faptului că arabii au avut alte interese și anume cuceririle arabe pe continent, Alexandria a fost foarte mult neglijată, intrând într-un mare declin istoric. Cucerirea arabă a fost privită de istorici ca un fel de iad istoric pentru Alexandria. În afara zidurilor orașului a început să se dezvolte un oraș nou, în zona celor două porturi. În 1517, invazia otomană, iar a adus un declin Alexandriei, orașul din exterior continuând să se dezvolte în ciuda celui clasic. Ba mai mult, elemente arhitecturale din orașul mamă au fost construite în orașul din exterior, rezultând o hibridizare arhitecturală.

Construită și locuită în cea mai mare parte de imigranți din Africa de Nord și Andaluzia, țesătura acestui nou oraș a început tot mai mult să semene cu cea a multor așezări turcești, cu străzi foarte înguste, foarte puține spații deschise și cu un mediu dens construit. Cu alte cuvinte, Alexandria a început să arate înghesuită.

La venirea turcilor și a Pașei Muhammad Ali ca și Vicerege la conducerea Egiptului în 1805, a început și Alexandria să se dezvolte din nou și să înflorească, acesta având planuri foarte mari pentru reînvierea orașui Alexandria. Perioada turcă a fost una liniștită și prolifică. A construit Palatul ras el Tin, Canalul Mahmudia și mai multe cartiere, printre care amintim: El Gomrok, El Mansheya, El Ibrahimiya, El Attarin, Moharam Bek, etc. Pentru a atrage capital străin, Pașa a acordat terenuri comunităților de imigranți, precum și anumite drepturi legislative. Aceste comunități s-au stabilit în cartierele europene nou înființate (denumite mai sus) și fiecare avea un președinte ales, își construia propriile școli, spitale și cluburi.

Justine, Durrell (1957) descrie că în oraș, pe atunci, erau: “cinci rase, cinci limbi, o duzină de crezuri”.

Începând cu 1834, odată cu înființarea Consiliului de l’Ornato, accentul a fost pus pe dezvoltarea și îmbunătățirea cartierelor europene, a construirii unor străzi largi și aerisite pe care se putea circula lejer.

Au urmat mai multe schimbări benefice în Bahari, cum ar fi înființarea Transportului cu Tramvaie (primul și cel mai vechi din Africa și orientul Mijlociu), prima linie înființată fiind Tramvaiul Galben în 1897, tramvai galben existent și astăzi, în Egiptul modern. El lega stația Ramleh de palatul Ras el-Tin. Apoi, a fost construită o promenadă elegantă (corniche) de-a lungul coastei Mediteranei în Alexandria, dar și un șir de clădiri, majoritatea având între 2-4 etaje, fiind influențate foarte mult de stilul european de care Pașa era îndrăgostit.

El-Nabi Daniel Street, este una din străzile care are același nume de 150 de ani.

O altă stradă a expoziției este strada Safeya Zaghloul, care a fost denumită inițial “Al Masala” (Obeliscul), deoarece conținea două obeliscuri care datează din 13ÎHr. În 1877, Khedive Ismail a oferit unul Statelor Unite, iar celălalt a fost mutat la Londra în 1879. În 1930, strada a fost numită după activista feministă și luptătoarea pentru drepturile omului, Safeya Zaghloul. Stradă istorică, aceasta include o serie de locuri fermecătoare și vechi, cum ar fi Cafenelele Trianon și Elite, Cinematografele Strand și Rialto.

Strada Fouad, a jucat un rol semnificativ în planificarea urbanistică a Alexandriei,fiind una din străzile care leagă aproape întregul oraș. În epoca romană, strada Fouad avea două porți. Cea de Est și cea de Vest. Poarta estică era denumită Poarta Soarelui, iar cea vestică, purta denumirea de Lun și avea aproximativ 5 kilometri. Această stradă a fost numită Bab Rashid spre sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece era drumul principal de legătură a Alexandriei de orașul Rashid. Strada a fost numită în cele din urmă după regele Fouad (1917-1926) în 1920, regele Fouad fiind primul care a înlocuit titlul de sultan cu cel de rege.

După revolta din 1952, numele a fost schimbat în El Horreya, apoi în Gamal Abdel Nasser, dar Alexandrienii o cunosc și astăzi ca fiind Strada Fouad.

În zilele noastre, Strada Fouad este încă un loc deosebit de frumos, boem, având un aer european. Pe vremuri, pe strada Fouad, se aflau: Clubul Mohammed Ali Pasha, Teatrul Zezenia și Hotelul Khedive’s, locuri pe care le regăsim în zilele noastre doar în fotografii sau filmulețe vechi.

Multe alte străzi vechi precum Fouad și-au schimbat denumirea de-a lungul timpului, prima plăcuță de identiificare a unei străzi „moderne” în Alexandria, datând din 1891, dar știm despre Alexandria că avea cartiere, târguri și centre culturale, încă din vremea lui Alexandru cel Mare.

Patrice Lumumba, Soliman Yousry, El Shaheed Salah Mustafa, Pharos de El Faraana, Dr. Ali Shousha și Garda Nubar Pasha sunt toate nume care nu au fost niciodată șterse din amintirea Alexandrienilor. Potrivit celor de la Heritage, vechile hărți ale Alexandriei sunt dovezi vii despre modul în care a evoluat orașul: planurile urbanistice ale acestuia, împărțirea cartierelor, denumirile originale ale străzilor, toate mărturisind tradițiile antice și o rețea rutieră care a aparținut vârstei timpurii sau medii. Dar dincolo de istoria țării, locuitorii vechiului oraș poartă legături emoționale cu străzile sale, amintiri speciale pe care aceștia le celebrează chiar și azi, având loc tot felul de festivaluri, spectacole, filme și evenimente culturale.

Astfel, arhitecturile Alexandriei, majoritatea aflate în Downtown, zona Bahari, sunt clădiri de patrimoniu, având vechime și importanță majoră în istoria orașului. Bahari există ca și cartier dinainte de 1805, majoritatea clădirilor fiind construite în jurul acestui an. În pofida faptului că există de 200 de ani, aceste clădiri sunt nu doar în picioare, dar sunt încă locuite și în stare perfectă. Unele au fost dărâmate, pornind un val de revolte din partea organizațiilor care luptă pentru păstrarea și protejarea patrimoniul național, iar o parte au fost închiriate. Cele mai multe sunt locuințe private, la parterul cărora se găsesc cafenele vechi, boeme, pe pereții cărora poți respira istoria și fascinația acestor locuri!

(© Reportaj și documentare realizată de Ramona-Sandrina Ilie)

This slideshow requires JavaScript.

Căldură mare, mon cher!

Termometrul indică 31 de grade Celsius. Sub toropeala soarelui de afară, am făcut câțiva pași spre terasa de pe malul Mediteranei. Nu e o noutate că iubesc Bahary, iahturile care plutesc parcă într-o derivă dulce peste mare. Briza și cerul care parcă acolo este mult mai senin. Panorama asupra orașului și Citadela Qaitbay care este la o aruncătură de băț, fac ca totul să pară că ai ajuns acolo din alte timpuri.. Ai spune că nu e mult. Dar să iei microbusul și apoi să faci câțiva pași sub soarele ăsta care îți intră în piele, sub piele, până în carne, pare chiar eroic să îi execuți. Număr: unu, doi, trei, încă unul și tot așa. Ca și copiii. Mă încurajez singură. Pe lângă mine, mai trece câte o femeie învăluită în trei rânduri de haine, cu hijab sau burka. Pe cuvânt, le-aș medalia. Le-aș face eroinele unor tradiții și religii care în astfel de clipe, par mai mult decât absurde. Criminale chiar! Și totuși, pare că lor le este bine. Cred că și obișnuința sau doar faptul că te-ai născut sub un astfel de soare, poate fi decisiv. Încă unul, îmi zic și duc mâna streșină la frunte. Mai trebuie să trec șoseaua. Asta poate fi ușor în mod normal. dar nu aici. Aici înseamnă tehnică de supraviețuire, atletism și vigilență. Inspir adânc, mă uit în dreapta și stânga. Vin de peste tot, pe 4 benzi, fără opriere. Înaintez. Ridic mâna dreaptă cu cele trei degete strânse ca și cum aș face semnul crucii. cam tot așa ceva ar fi, doar că aici le ridic sus, le mișc încet, iar ei înțeleg că trebuie să aștepte. Și în toată nebunia aia de mașini, gesturile își au rostul lor. Am ajuns pe celălalt trotuar. M-aș închina, dar asfaltul frige! Îl salut pe Abdalah: ”Sabah el khair, Abdalah!”. El zâmbește, mai să îl ia râsul pe sub fățuca aia copilăroasă și tinerească a lui. Are 17 ani. E de prin sate. Mai are vreo 5 frați și surori. De la 11 ani, lucrează prin Alexandria. Mi se strânge inima de tristețe și drag de el. Cumva, o judec pe mama lui în gând. Îmi răspunde: ”Sabah al noor, Madame Ramona!”. Râde. Râd și eu. Îl bat matern pe umăr și îi strecor în buzunar vreo 20 de pounds. Să fiu eu sigură că va mânca bine și astăzi. Mă strigă. ”Madame!”. Zâmbesc și duc mâna la inimă, o ating de trei ori și răspund: ”Ma’aleysh ebny!” (Este ok, băiatul meu!). Nu trebuie să răspundă nimic. Ochii lui spun mereu totul. Cumva, am câțiva copii de suflet pe aici. Am ajuns. Cer o limonadă cu gheață. Și mă gândesc acasă. Departe. Până și gândurile îmi sunt blurate de căldură. Vorba lui Caragiale: Căldură mare, mon cher! Și totuși, nu mă plâng deloc. Mediterana este întotdeauna un spectacol de culori, valuri și frumos!

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Dude de Egipt

Ahmad Mansour

Dude de Egipt. Direct din sufletul ei de om frumos şi simplu. Cu mâini trudite, obosite, dar cu suflet senin. Unora le place tehnologia. Mie îmi place firescul din oameni. Timpul care încremeneşte ca într-o fotografie. Şi rămâne. Să răscolească amintiri de copil cu zâmbet până la urechi, într-un sat, într-o curte cu un dud la poartă, lângă fântână. Pe atunci, casa avea bunică. Şi bunic. Dude de Egipt. Gust de amintiri desculţe.

Photo by Ahmad Mansour

Să nu judecați niciodată, doar să dăruiți!

Photo by: © Noor Eldin El Shenawy

Mă tot gândesc, că în ultima vreme, omenirea, societatea,oamenii, ne-am îndepărtat unii de alții, deoarece am uitat elementul esențial și fundamental care ne ține conectați: iubirea! Învățăm tot mai des lecția aroganței, a urii, a răutății, a judecății și etichetării. Religia nu ne mai unește, ci naște și seamănă ură, dezbinare. Religia și Biserica uită de menirea ei esențială: cea de a uni oamenii prin credință și iubire. Dumnezeu nu e împărțit pe culori, pe religii, pe naționalități. Dumnezeu ne-a învățat să ne iubim unii pe alții și a semănat asta în noi. Dar noi uităm! Toți! Uităm și ne lăsăm dezbinați. Ne lăsăm goliți de esența noastră umană. De frumusețea gesturilor simple. De frumusețea acceptării. De bunătate. Deși am fost de multe ori dezamăgită în viață de oameni, nu mi-am pierdut niciodată credința în frumusețea lor. Cred cu putere în om! În suflete! În bunătate! Dincolo de orice aparențe! Iubesc oamenii și în ziua în care îmi voi pierde încrederea în umanitate, voi muri de suflet amar. Cumva, cred că oamenii au puterea de a renaște oricum și oricând, oar uneori, din cele mai adânci depresii, oamenii nasc cele mai minunate sentimente, emoții și schimbări.

Să nu judecați niciodată, doar să dăruiți! Să faceți bine și dacă puteți să și iubiți…pe oricine, oricum, doar să iubiți!

© Ramona Sandrina, De vorbă cu Egyptul, Talking to Egypt

Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i!

M-a întrebat zilele acestea cineva dacă eu sunt musulmană. Dacă soţul meu este musulman.

Am zâmbit, deşi în sufletul meu a fost aşa, un fuior de amar. Recunosc însă, că şi eu, deşi niciodată expus, am avut în sufletul meu câteva prejudecăţi despre musulmani, înainte de a ajunge în Egipt. Mulţumesc Domnului că m-am vindecat de ignoranţă!

Trăind printre ei, am mai spus, eu văd omul înaintea a orice altceva. Văd chipul său, zâmbetul, tristetea. Văd în ei aceleaşi trăiri sau emoţii pe care şi eu le am uneori. Le împărtăşim, trăind în aceleaşi locuri. Ne zbatem în aceeiaşi societate, ne lovim de aceleaşi probleme sociale, economice.

La religie mă opresc când le aud rugăciunile. De 5 ori pe zi. Şi vă spun sincer, e ca şi cum s-ar opri timpul în loc. Sunt frumoase. Vă garantez eu, că dacă nu aţi şti, nici nu aţi remarca faptul că sunt rugăciuni care au loc în moschee şi nu în Biserică. La urma urmei, tot aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm. Allah înseamnă Dumnezeu în arabă.

Nu sunt musulmană, dar nici nu împart lumea pe religie şi culoare. Nici pe etnie. Eu am alte ocale. Ocaua mea este omenie şi umanitatea, bunătatea şi iubirea. Religia mea este Iubirea şi Credinţa firească, aia din adâncul sufletului nostru care pe toţi deopotrivă, musulmani sau creştini, când ne doare sau ne bucură ceva, ne face să spunem: “Doamne!!!”.

Am învăţat de la oamenii soarelui să tac, să meditez înainte de a lăsa porumbelul să zboare. Am învăţat să nu judec, să nu etichetez, să învăţ să privesc dincolo de limite, de cele văzute sau aparente.

Cumva, creştin printre musulmani fiind, am învăţat mai multe despre a fi om. Am primit lecţia unei alte valori. Valoarea omului, dincolo de tot şi toate! Omul. Nu haina, nu încălţarea, nu veşmântul, nu basmaua, nu hijabul, nu universităţile, nu casele de cărămidă luxoase. Omul, care există individual de ceea ce are. Omul prin ceea ce este şi reprezintă!

Vreau să mai ştiţi că eu nu dau lecţii. În ignoranţa mea încă, nu îmi permit să spun că le ştiu pe toate şi că dau lecţii. Eu împart doar cu voi toţi, lumea pe care eu o descopăr. Lumea în care eu trăiesc şi am ales să îmi întemeiez un cămin, să îmi fac prieteni, să îmi cresc copilele şi să fiu fericită.

Am ataşat nişte fotografii. Cu egipteni. Mix religios, cultural, etnic. Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i dacă reuşiţi în: creştini şi musulmani! Eu nu pot! Eu văd doar copii, tineri, femei, bărbaţi şi oameni frumoşi! Atât!

21 martie, Ziua Mamei în Egipt- de la Egiptul antic la Egiptul Modern

Ziua mamei a fost dintotdeauna sărbătorită în aproape toate culturile lumii. Majoritatea dintre noi avem împământănită ideea că această zi şi-ar avea rădăcinile în cultura greco-romană, deoarece aceştia, organizau festivaluri ale primăverii în onoarea zeiţelor mame.

mothers_day_history

Ceea ce puţini ştiu încă, este faptul că în Egipt, această zi era sărbătorită încă de pe vremea faraonilor, când, egiptenii organizau festivaluri dedicate Zeiţei Isis, una dintre figurile cele mai iubite şi respectate din mitologia egipteană.

Potrivit pergamentelor, textelor hieroglifice din temple, a desenelor. rămase dovezi de nestrămutat ale istoriei, Isis a fost mama lui Horus, recunoscut ca fiind primul stăpân al Egiptului faraonic. Tot Horus a fost cel care a reuşit să îl ucidă pe unchiul său Set, fratele invidios şi ambiţios al lui Osiris, care şi-a sfidat până şi propriul tată, pe RA.

Ca urmare, Isis a fost considerată ca fiind mama tuturor faraonilor și a devenit simbolul a maternității. În onoarea ei, în fiecare an a avut loc un festival de sărbătorire atât a sa ca faraon, cât şi a maternităţii în general.

Isis are mai multe reprezentări de-a lungul vremurilor faronice, ceea ce ne arată clar ascensiunea ei şi faptul că a fost foarte iubită de oameni.

În prima fază, Isis a fost reprezentată pentru prima dată cu un tron ​​gol pe capul ei, acest fapt, personificând faptul că ea era puterea din spatele faraonului. Mai târziu, ea a fost reprezentată purtând coarnele unei vaci pe cap, între acestea fiind un discl solar sau un zeu înaripat – o semnificație atât a protecției sale, cât și a capacității de a reînoi mereu viaţa, având capacitatea de a reveni din morţi – un simboll al primăverii printre altele.

După ce Horus a devenit stăpânul Egiptului, în Noua Împărăție, unele reprezentări ale lui Isis o reprezentau aşezată pe tron şi alăptându-l pe fiul ei, Horus.

8a5abcb7fab97e40b11d68177ad917d4
Ziua Mamei în Egiptul Modern

Cel care a militat pentru introducerea zilei mamei în Egipt, a fost jurnalistul Mustafa Amin, născut în 1 februarie 1914 şi decedat în 13 aprilie 1997. Mustafa Armin a fost un columnist și jurnalist egiptean care s-a bucurat de o mare popularitate în lumea arabă. Cunoscut pentru perspectiva sa liberală, Amin și fratele său Ali sunt considerați părinții jurnalismului arab modern.

Mustafa Armin a avut un frate geamăn, pe Ali. Ei s-au născut în Cairo, unde tatăl lor era un avocat renumit al acelor vremuri, dar şi-au petrecut copilăria în casa unchiului lor, una dintre cele mai remarcabile figuri ale timpurilor de atunci, dar şi de acum şi anume, a lui Saad Zaghloul, avocat proeminent și politician, fondator al partidului naționalist liberal Wafd și care a fost prim-ministru al Egiptului în 1922.

Amin a fost educat la Universitatea Americană din Cairo și la Universitatea Georgetown din Washington, DC. A lucrat de-a lungul timpului la mai multe reviste şi ziare naţionale, cum ar fi: Akher Saa (“Last Hour”) şi Al-Ahram (“Piramidele”), cel mai vechi și mai prestigios cotidian din Orientul Mijlociu.

Mai târziu, el şi fratele său înfiinţează propriul cotidian, Al Akhbar (“The News”), unde s-au scris cele mai bune cronici, până când Nasser a naţionalizat presa.

Mustafa Armin a fost şi întemniţat de 4 ori de-a lungul carierei sale. În calitate de susținător al liberalismului occidental, al libertății de afacere și al presei libere, Amin a fost închis pentru prima dată în 1939, după ce l-a criticat pe regele Farouk, apoi, a fost închis de două ori, pentru scurt timp de către Nasser, Preşedintele de atunci. Apoi, în 1965, când Egiptul și-a dezvoltat relațiile mai strânse cu Uniunea Sovietică, Amin a fost arestat și acuzat că ar fi spion american. După un proces secret, a fost închis, torturat și ținut în izolare timp de nouă ani, A fost exonerat și eliberat în 1974 de Anwar Sadat.

Amin sa întors la jurnalism, în calitate de redactor al lui Akhbar el-Yom, dar în 1976 şi s-a concentrat mai mult pe coloana zilnică la Fikra (“o idee”), inițiată de Ali în 1952.

Pe lângă jurnalism, Amin a publicat opere autobiografice, mai multe romane și a scris scenarii de film. A fost profesor universitar, predând jurnalism la Universitatea Cairo și la Universitatea Americană din Cairo.

El a fondat asociaţia Lailat al-Qadar, unde pe baza donaţiilor au furnizat asistenţă socială şi mdicală pentru oamenii săraci.

Tot el şi fratele său, cum spuneam mai sus, au militat şi au încurajat sărbătorirea Zilei Mamei în Egipt.

În 1943, Amin a scris pentru prima dată despre această sărbătoare în cartea sa, „Smiling America”, dar nu a avut succes pe atunci.

Mai târziu, după 10 ani de zile, o femeie l-a vizitat pe Ali, fratele lui Amin, Apovestindu-i toate greutăţile pe care le-a întâmpinat ca mamă singură după ce soțul ei a murit şi cum, deşi a fost o mamă dedicată, copiii săi, au abandonat-o după ce au absolvit universitatea și au început familiile lor.

Ei au scris despre această istorioară, despre importanţa mamelor în viaţa copiilor iniţind o campanie şi sugerând ca ziua de 21 martie, să fie declarată Ziua Mamelor şi să fie zi naţională liberă.

De data aceasta, ideea a prins în Egipt şi s-a răspândit apoi în toată lumea arabă, de atunci, în fiecare an, pe 21 Martie, celebrându-se „Ziua Mamei”.

Kol sana wenty tayeba! – Zi de sărbătoare fericită!

Eu când vreau să îmi liniştesc sufletul de amărăciuni, merg la piaţă

76ea3deaa50c7f5f71c5439f9a3d94a7

Eu când vreau să îmi liniştesc sufletul de amărăciuni, merg la piaţă. Să întâlnesc oamenii aceia frumoşi şi fireşti, simpli şi frumoşi ca pâinea caldă a bunicii. Nu vreau să cumpăr nimic, dar mă spăl pe suflet privindu-i, vorbindu-le, sau ţinându-le mâinile! Sunt oameni simpli, cu o înţelepciune de la Dumnezeu, care ne hrănesc spiritual, moral şi sufleteşte! Eu aşa îi simt şi îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că ne dă oameni ca ei!

Ana misrea!

barcile si marea5

Misr! Aşa spun egiptenii Egiptului. Şi eu. “Ana misrea!”. Eu sunt egipteancă! Şi iubesc nisipurile Egiptului, chiar dacă uneori nu sunt aşa cum ne aşteptăm. Ne intră în ochi, în nas, în plămâni. Îl simţim şi în mâncare. Şi iubesc aerul sărat, chiar dacă uneori îl simt când mănânc îngheţată. Îi iubesc cerul, păsările, oamenii şi apele. Mai ales apele. Marea. Bărcile îmi amintesc cumva despre mine în trecut. Despre faptul că sunt mereu pe drum. Parcă nu mai ajung niciodată la mal, acasă. Însă drapelul îmi vorbeşte despre statornicie şi îmi aminteşte de mine cea de azi. Cea care e pe mal şi priveşte în larg, care poate zâmbi. Care poate spune: sunt acasă!

 

De vorbă cu Egiptul – Abdelrahman, faraonul mărilor

Este deja o vreme de când am ajuns pe tărâmul faraonilor, a oamenilor soarelui. Când lumea mă întreabă ce m-a adus aici, zâmbesc şi răspund: “Iubirea şi Dumnezeu! Fără EL nimic nu e posibil!”.

Trăind printre oamenii de aici, am ajuns să nu mă pripesc, să nu iau decizii fără să cuget şi mai ales, să nu judec pe nimeni şi nimic. Nu ştii niciodată ce poveşti, pierderi, dureri sau vieţi încărcate duc oamenii în sufletul lor.

Pe Abdelrahman l-am cunoscut întâmplător, în timp ce poposea pe malul Mediteranei şi îşi descâlcea plasa de peşte. Din vorbă în vorbă, am aflat că vine din Deltă. Că tatăl lui aici s-a născut, în Alexandria, dar familia lor are originile în Delta Nilului. Departe. Într-un sat mic, unde Abdelrahman nu mai ştie să ajungă. Şi dacă ar ajunge, spune el, ce ar mai găsi acolo? Oftând şi privind departe pe mare, bătrânul mi-a spus:

– De când mă ştiu, Madame, am fost pescar. Străbunicul meu, bunicul, tata, fraţii, toţi au fost şi sunt pescari. Nu cunosc altceva mai bine decât marea aceasta, pe Dumnezeu şi draga mea soţie Habiba. Eu ştiu că acolo, departe, în lumile unde oamenii sunt mult mai bogaţi şi mai fericiţi, copiii lor nu umblă desculţi şi pot să meargă uşor la o şcoală, lumea ne judecă. Poate prea uşor, Madame. Pentru că ei nu ştiu cum este să te naşti într-un loc unde trebuie să lupţi în fiecare zi pentru ca să poţi trăi. Nu bine. Dar măcar să trăieşti mulţumind lui Allah pentru viaţa ta şi a celor dragi. Oamenii ne judecă pentru că suntem musulmani, dar eu i-aş ruga să încerce să judece mai puţin şi să înţeleagă mai mult. Nu e vina nimănui că se naşte musulman, creştin sau mai ştiu eu câte alte religii or mai fi sub cerul lui Allah. Nimeni nu a cerut să se nască musulman sau creştin. Nu? Dacă mă năşteam în America, eram baptist, în Italia, eram catolic, în alte ţări eram ortodox. Aici, sunt musulman. Şi nu e nimic rău să ai o altă religie, Madame. Rău este să ajungi să judeci şi să ucizi în numele ei. Eu doar mă rog. Mă rog la Allah pentru o zi mai bună, pentru a găsi peşte în ape, pentru ca soţia mea să fie sănătoasă şi să râdă mult, pentru ca cei patru copii ai mei să fie şi ei sănătoşi şi să aibă căsnicii bune, fericite, iar Allah să îi binecuvânteze. Dumneavoastră Madame, sunteţi un om bun. Se vede în ochii dumneavoastră asta. Noi egiptenii cunoaştem bunătatea de departe. Pentru că nu prea avem parte de ea.

Am zâmbind lăcrimând şi am cerut voie să îl îmbrăţişez. Ca pe un părinte, desigur. Şi bucuros a primit îmbrăţişarea. Şi ciocolata mea din geantă. Pentru soţia lui. Mereu am câteva la mine. Le împart copiilor sau bătrânilor care ştiu că nu îşi permit prea multe bucurii în zilele acestea. Şi în ochii lor vă ochii bunicilor şi bătrânilor din ţara mea. Cumva, îmi alin dorul. Sigur că am vorbit mai multe cu Abdelrahman. Şi nu doar o singură dată. Şi am cunoscut-o şi pe Habiba între timp. Casa lor modestă, căreia până nu demult, îi lipsea o fereastră. Acum o are. Şi Habiba a pus o perdeluţă veselă în ea. Câteodată, trec pe acolo cu o cutie de cafea. Şi o las să o pregătească ea şi să o bem amândouă din ceşcuţele ei. E o femeie micuţă, rotundă, plină de viaţă şi de râset. E veselă precum primăvara. De câte ori merg la ea, îmi amintesc de Jenica. Bunica mea. I-am şi spus, povestindu-i de copilăria mea, de cozonaci, cornuleţe, de gâştele din curte. Şi ea râdea. Mi-a spus să o învăţ să facă şi ea cozonac. I-am dat reţeta şi într-o zi, i-am promis că trec din nou să îi arat pas cu pas cum se pregăteşte.

Umblând pe aceste tărâmuri, atât de departe de România mea verde şi frumoasă, am învăţat că toţi oamenii sunt frumoşi. Că nu suntem atât de diferiţi unii de alţii, deşi, nouă așa ni se pare. Toţi ne dorim aceleaşi lucruri: să fim iubiţi, să iubim, să avem o familie, să fie sănătoşi, să avem un cămin, să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este ea. Poate diferă doar modul în care ajungem la ele. Unii mai tradiţional, alţii parcă trecând prea uşor peste nişte aspecte esenţiale. Şi mai diferă soarele sub care ne naştem. Unii mai fericiţi, alţii mai bătuţi de soartă.

Am învăţat să nu mă uit la picioarele lor desculţe, la hainele modeste şi nici să mă tem de ochii lor care uneori par tăioşi. Aparenţele înşală. Când le vorbeşti, imaginea sticloasă a privirii se şterge şi se încălzeşte precum mugurii copacilor sub razele soarelui. Se deschid şi devin zâmbet şi senin. Viaţa lor nu e uşoară deloc. Au griji multe, iar sărăcia face parte din viaţă şi din peisaj. Dar ei au învăţat să îl ia pe Allah în suflet, să îl pună în tot ce fac şi să spere că munca îi va salva de la sărăcie, dacă nu pe ei, măcar pe copiii lor.

Oriunde mergi, lasă o bucată din tine. Cea mai frumoasă. S-ar putea să mai treci pe acolo. Niciodată nu ştim unde alege viaţa să ne poarte. Să nu te temi de locuri neumblate. Transformă-le în drumuri noi, frumoase şi luminoase. Nu judeca lucrurile după copertă şi nici oamenii după aparenţe. Ceea ce nu cunoaştem face parte din diversitate, iar diversitatea face parte din unicitatea noastră. Dar asta va fi altă povestire, de pe tărâmurile unde cândva zeii păşeau alături de oameni şi ridicau piramide şi temple, până la Ra.

Articol scris pe Catchy de Ramona Sandrina

cântecul pescarului

Pescari, pe malul Mediteranei, Alexandria, Egipt

nu voi merge astăzi pe mare,
mai rămân o uitare pe ţărm,
să ţes năvodul şi viaţa, pe ici-colo,
unde pare să nu fie atât de dreaptă.
uneori, mă apasă pe suflet până în negura gândurilor,
dar mâine se spune că e un răsărit mare, iar soarele
va aduce din nou peştele la suprafaţă. poate şi norocul,
iar eu voi naviga alte câteva speranţe