Viorel Trandafir, un altfel de Rembrandt al României

Viorel Trandafir

Viorel Trandafir a debutat în presă cu mai bine de 10 ani în urmă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. A colaborat cu mai multe televiziuni și publicații din zona Olteniei și a fost membru fondator si editor al ziarului Actualitatea Drăgășăneană. Actualmente, Viorel este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice. Scrie cărți, cântă, gătește și pictează spectaculos.

Viorel Trandafir s-a născut la Onești, într-un cătun cu câteva familii. Erau oameni parcă desprinși din romanele interbelice, cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, trăind și iubind cu patimă, cumva în afara timpului.

Din Onești la Craiova, a fost doar un pas de tânăr rebel

Drumurile au început să i se înmulțească, iar familia a tot fost nevoită să se mute prin țară, până când au rămas, printr-o conjunctură ușor nefericită, la Turceni, Gorj. Acolo și-a petrecut a doua parte a copilăriei și bineințeles o parte din studii.

Dumnezeu mi-a dat durerosul har al creației și suficient jar sub picioare cât să nu mă pot potoli până nu-l sting vreodată. Am fost mereu o fire ușor sensibilă, fiecare dintre locuri, fiecare din experiențe mi-a lăsat câte ceva. De la bunici am învățat credința în Dumnezeu și cum să îți păzești tradițiile, de la tata am învățat cum să iubești pământul, iar de la mama sensibilitatea… Și tot așa…

La 16 ani a plecat de acasă, devenind adolescentul rebel și neînțeles. Ai săi aveau alte pretenții de la el, dar el visa să ajungă un scriitor reputat și dorea să își poată permite să facă toate „nebuniile mele din cap”, cum le ziceau ceilalți.

Au fost ani grei, însă Viorel Trandafir a terminat de unul singur liceul. După încă un an de muncă, s-a mutat definitiv la Craiova pentru a merge la facultate. În Cetatea Băniei, oportunitățile sale s-au schimbat radical.

Eu am crezut întotdeauna despre mine că am mers cu Dumnezeu de mână prin viață. Și încă mai merg. Asta pentru că toată viața mea a fost un șir îndelung de întâmplări care zidindu-se una peste alta m-au adus aici.

Viorel Trandafir

Pictura a fost intotdeauna un soi de vehicul al simțirilor sale. La fel ca și scrisul.

A pictat prin clasa a 5-a o replică după celebra lucrare a lui Grigorescu, „Car cu boi”, apoi pe Ecaterina Teodoroiu în bătălia de la Jiu. Ambele lucrări ajunseseră în holul școlii, însă după o perioadă au dispărut fără urmă. Cineva le furase și cu siguranță nu fusese unul dintre colegii săi.

Și atunci s-a gândit că dacă cineva s-a găsit să facă efortul de a le fura înseamnă că sunt cât de cât bune. Și a continuat de-a lungul timpului, cu pauze mai mari sau mai mici.

Viorel Trandafir, în lumea culorilor, luminii și a picturii

Spiritul se înconvoaie sub greutatea realității cotidiene, sub greutatea percepției acestei lumi lipsite de valori și de sens și atunci se zbate să iasă afară, să răbufnească undeva. Pictura e locul în care acesta poate să cadă în genunchi liniștit pentru a-și regăsi locul, pentru a regăsi relația cu Dumnezeu și eternitatea. Pensulele, culorile, șevaletul sunt doar sculele cu care acest spirit se cioplește neîncetat pentru a se șlefui.

Viorel Trandafir este și membru fondator al Uniunii Artiștilor Liberi din România, alături de maestrul Laurențiu Popa, cel supranumit Rembrandt de România, datorită afinității lui deosebite față de acest mare pictor. Este un proiect de grup care reunește toți artiștii neînregimentați în alte structuri academice. Artiști liberi, cu dragoste față de artele frumoase.

În cei trei ani de la înființare, Uniunea a adunat în jurul său un număr considerabil de membri, alături de care s-au organizat acțiuni în toată țara – workshop-uri sau tabere de pictură.

Viorel Trandafir nu doar că este un artist deosebit de talentat, dar și un spirit modest și recunoscător celor pe care îi respectă. De aceea, a ocolit cu diplomație și frumusețe faptul că și el este denumit tot un Rembrandt de România, alături de Maestrul Laurențiu Popa. Și este un Rembrandt veritabil, aș spune eu.

Viorel reușește cu măiestrie să creeze replici demne de acest nume, dar și picturi autentice, marca Trandafir, unde își așează simțurile și sufletul în culori, lumini și umbre.

Și ca să confirm ce am spus, trebuie să știți că Viorel Trandafir pregătește un șir de expoziții atât în țară cât și în străinătate. Cea mai recentă va fi la începutul lunii august, la Muzeul Național al Satului, unde va participa alături de alți artiști într-un proiect de promovare a artei și tradiției românești.

De asemenea va mai expune în toamnă peste hotare, în Germania mai exact, la o expoziție foarte importantă unde vor fi nume extrem de mari ale artei contemporane. Pentru februarie 2021, va pregăti o expoziție de amploare al cărei vernisaj va fi la Los Angeles, SUA.

Jurnalism, design, thrillere și gătit

Viorel Trandafir a debutat în urmă cu mai bine de 10 ani în presă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. Este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice.

Viorel Trandafir

Un om neobosit, polivalent, un spirit mereu în căutare de frumos și românesc, Viorel ne suprinde prin energia sa debordantă și capacitatea de a se concentra asupra tuturor talentelor și calităților sale, dar și prin felul impecabil prin care le realizează pe toate.

Așa cum ne spune chiar el, viața sa a fost plină de întâmplări din ce în ce mai stranii. Când dispera cel mai tare, se trezea cu câte o astfel de veste extraordinară care îl determina să meargă mai departe, oferindu-i chiar o direcție.

Tot printr-o astfel de întâmplare a ajuns într-o televiziune care a fost rampă de lansare pentru multe personalități ale presei de astăzi. S-a îndrăgostit din prima de acest domeniu și a continuat apoi, ani de zile, până de curând.

Din banii câștigați în televiziune, Viorel și-a permis să își finanțeze pasiunea. Ulterior, a încercat și presa scrisă, pe la câteva ziare locale, regionale sau chiar naționale, o activitate pe care a simțit-o și mai frumoasă.

Sunt hiperactiv. Eu în permanență fac câte ceva. Cât servesc o cafea dimineața scriu un articol pe Cronică sau pe Revista Draga Șani, sau mă documentez despre ceva istoric, la prânz sau după-amiaza mă văd cu vreun client pentru ceva grafică sau publicitate… Fac ceea ce îmi place și atunci nu mi se pare că muncesc. Secretul este să fii extrem de organizat. Chiar dacă de multe ori intervine oboseala și mai dai chix.

Cartea a fost un vis mai vechi, tot de prin copilărie. Și a tras de ea ani de zile, respectiv a scris vreo cinci variante până când, în urma unei probleme medicale, care l-a speriat foarte tare în acea perioadă, a decis să o publice cu orice preț.

I-a fost dintr-o dată teamă că „se duce” și în urma sa nu rămâne nimic palpabil. Și atunci s-a gândit la ce bun risipa unei existențe dacă în urma ei nu rămâne amprenta unei construcții câtuși de mici. Și a publicat cartea, care a avut un succes nesperat ajungând prin magazine și edituri despre care nici măcar nu îndrăznise a visa.

În prezent, printre picături lucrează la a doua, „Ospiciul – Moartea vine ca o izbăvire”, tot un thriller psihologic, speră el ceva mai bun decât primul și pe care nu știe cu siguranță când îl va lansa. De ceva vreme trag vreo doi editori de el, dar a decis să lase ideile să se matureze ceva mai mult.

Nea Vivi este o parte din modul său de viață.

Sunt îmbătat de natură, de real, de frumusețea clipei, a tradițiilor și a datinilor noastre, într-un cuvânt de românismul din noi. De asemenea, sunt așa cum se spunea despre Păstorel Teodoreanu, mare iubitor de vinuri și mâncăruri alese. Odată cu asta am decis să readuc în actualitate gastronomnia străveche a poporului nostru. Am găsit rețete prin scrieri vechi de câteva sute de ani și am început să le gătesc spre pofta mea și a câtorva buni prieteni. Rezultatul am început să îl postez pe acest blog.

(…………..) continuarea articolului o puteți citi pe Elita României! Ne vedem acolo ^_^

Doina Stăiculescu, lebăda gimnasticii ritmice româneşti

Mulți vedeți uneori, o Doamnă care lasă câte un mesaj pe pagina mea, care dă câte un like sau chiar poartă conversații cu unii dintre voi. Doamna se numește, Doina Staiculescu

Zâmbesc deoarece, probabil, dacă ați ști cu cine stați de vorbă, poate v-ați emoționa și voi, ca mine. De fiecare dată, mereu o emoție frumoasă să o știu în preajmă! Și drag! Și mândrie! E ca și cum aș purta o parte din Istoria Gimnasticii Ritmice Românești, cu mine. Și mă simt invincibilă! O altfel de Nadia Comăneci, dar la Gimnastică Ritmică.

O Doamnă unică, inegalabilă, o luptătoare, o ființă delicată, dar impresionant de puternică, sclipitoare și inteligentă! O mamă și o soție deosebită! O prietenă pe viață!

Doamna Stăiculescu a fost vicecampioană olimpică la Los Angeles, 1984, titlu niciodată atins sau egalat de altcineva de la noi. De fapt, dumneaei „a intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II.”

(Elita Romaniei, Ramona Sandrina)

Doina Stăiculescu
Gimnastica ritmică nu este doar un amestec unic de dans, artă şi sport. Nu combină doar elemente de balet, acrobatică şi dans cu mânuirea a cinci obiecte specifice: coarda, cerc, minge, măciuci şi panglică. Gimnastica ritmică este o manifestare sublimă a sufletului, unde sportiva îşi pune emoţiile, talentul şi desăvârşirea pe scenă, asemeni unei lebede. Nu există cuvinte să descrii o gimnastă sau o campioană precum Doina Stăiculescu. Este ca şi cum ar trebuie să descriu graţia absolută. Nu pot! Aş putea însă spune, că ele sunt culorile cele mai ireale pe care Dumnezeu ni le-a dăruit pentru a ne înfăşura sufletul în ele…

Totul pentru gimnastică

Doina Stăiculescu se năștea pe 7 decembrie 1967 în Bucureşti, sub o stea cu totul specială, care avea să o ghideze cu fiecare mişcare, joc al copilăriei, dans şi bucurie, către gimnastică.

Îşi aminteşte şi acum cu drag şi emoţie de curtea imensă din mijlocul Bucureştiului, unde iubea să alerge, să facă podul, şpagatul, să sară, să facă piruete.

A avut șansa să facă parte dintr-o familie superbă de intelectuali. Învăţători, profesori universitari, decan de facultate, oameni iubitori de frumos şi de sport. Însă unchiul său, domnul Ion Stăiculescu, fost campion la box, a fost cel care a remarcat energia debordantă de care dădea dovadă şi i-a sfătuit pe părinţii săi să o dea la gimnastică.

Cum sala de sport era foarte aproape de casă, mama sa nu a mai stat pe gânduri şi a dus-o la gimnastică.

La vârsta de 6 ani, pe poarta Asociaţiei Sportive „Flacăra Roşie”, avea să păşească o fetiţă cu vise frumoase, cu iubire pentru gimnastică, care nu peste mulţi ani avea să ne reprezinte la mari competiţii ale lumii. Doina Stăiculescu are numai amintiri frumoase şi pline de nostalgie referitor la clubul sportiv, la colegele ei şi la antrenorii de atunci.

Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri. Într-un cuvânt, nu lipsea nimic. O instituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi!

La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.

Cea care avea să devină mai târziu Vicecampioană Mondială, cu nota 10, a făcut balet în primul an cu doamna Lili Bogdan. Mai apoi a trecut la gimnastică ritmică, unde avea să o cunoască pe remarcabila şi inegalabila antrenoare, doamna Maria Gîrba.

Doina Stăiculescu

Alături de dumneaei, Doina Stăiculescu se va modela în gimnasta care a ridicat o sală întreagă în picioare, la Los Angeles, când a transformat măciucile în fluturi şi emoţie pură!

Când pregătirea la extrem aduce performanțe neașteptate…

La 16 ani, unii dintre noi nu avem nicio grijă. Doina Stăiculescu, însă, avea grijă ca la fiecare obiect să îşi facă întotdeauna cele zece repetări din fiecare element. Știa că doar aşa poate ajunge cea mai bună. A fost mereu perfecţionistă.

Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, deoarece tot ce făceam, consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală şi abia apoi, să trec la următorul. Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, dar eu…nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea: „Ce a fost în capul tău? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?” „Păi, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!”. Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri!

Până în 1983, micuța gimnastă, sub chipul căreia se ascundea o învingătoare, avea deja câștigate mai multe premii, precum „Cercul de Aur (medalie de aur) sau Balcaniada de Junioare din Belgrad 1981 (aur la individual compus și la trei obiecte). Fără să se oprească aici, a participat la alte mari turnee în Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi, unde obţine locul 3 la individual compus şi aur la exerciţiul cu măciuci, iar la Cupa Interviziunii obţine locul 3 la individual compus şi bronz la toate obiectele.

La toate competiţiile enumerate mai sus, copilul de aur al gimnasticii ritmice româneşti concurase cu cele mai bune gimnaste de la acea vreme, din Bulgaria şi URSS.

Doina Stăiculescu

Am întrebat-o dacă dorește să ne spună ceva anume, ceva despre care noi nu avem cum să ştim, despre gimnastica de la acea vreme:

Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin.

Cum spuneam la început, Doina Stăiculescu a fost iremediabil iubită de stele şi de zeii gimnasticii ritmice. Cu siguranţă însă, pentru a ajunge la aceste performanţe extraordinare şi neegalate încă, ea a trebuit să muncească foarte mult, dovedind o dedicare şi o tărie de caracter deosebite.

Ce însemna gimnastica ritmică în acei ani şi cu câte sacrificii se ajunge la o astfel de performanţă

Fără să îmi răspundă, pot să vizualizez cum verile, când toţi copiii erau în vacanţe, sau în zilele când alţii aveau timp să se plimbe, să iasă în parcuri, să bată mingea sau să sară elastic, Doina Stăiculescu şi colegele sale erau în sala de gimnastică, sau în cantonamente, muncind ore întregi pentru a putea să îşi continuie pregătirea şi să se poată prezenta la marile competiţii ca niște adevărate artiste.

O artistă a gimnasticii care a ştiut să lase deoparte, în „spatele cortinei” toate emoţiile şi temerile şi care, în momentul în care reflectoarele au coborât asupra ei, a dat dovadă de multă, multă maturitate competiţională, câştigând premiu după premiu.

Viaţa sportivului de performanţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gîrba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic.

Doina Stăiculescu îşi aminteşte că în gimnastica ritmică există anumite neajunsuri de fond şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive.

Doina Stăiculescu

Deşi atunci nu se vorbea despre asta, acum, ştim cu toţii că mulți îşi doreau să nu se mai întoarcă în România comunistă. Unii chiar au pus în aplicare planul. Ce părere are Doina Stăiculescu de acea perioadă?

A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug…Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional.

Despre colegele sale are amintiri frumoase spunând că au fost ca o familie. Erau asemeni unor surori pe care le-a apropiat viaţa de atunci, cantonamentele, faptul că erau mai mereu împreună, la bine şi la greu. Mai ţin legătura şi acum, deoarece vechile prietenii nu se pot rupe atât de uşor.

Pentru campioana noastră, Mondialul de la Strasbourg ’83 a fost cel mai bun concurs al său. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, a fost Doina Stăiculescu, o gimnastă din România, care avea capacitatea, tehnica şi talentul necesar de a ţine piept celor mai puternice sportive şi ţări de pe atunci.

După medaliile obţinute la „Studenska Tribuna”, la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la „Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune…Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi.

Doina Stăiculescu – vicecampioană olimpică (Los Angeles, 1984)

La Los Angeles în acel an, România avea să se prezinte cu o delegaţie care însuma toţi coloşii sportului românesc. Doamna Doina Stăiculescu ne amintește câteva nume: Ion Draica, echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo.

Doina Stăiculescu

Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe „King Karl”?  Şi Stadionul „Coliseum”. Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. „Pauley Pavilion”, o sală superbă şi o atmosferă de vis. Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar.

Doina Stăiculescu revede cumva momentele, deoarece desigur, cine ar putea oare uita un asemenea eveniment? Unic în viaţă! Îmi spune despre problemele pe care toate sportivele de la ritmică le-au avut cu panglica, din cauza aerului condiţionat, care le-o ducea în toate părţile, lucru care a dus la o ratare generală la acel obiect.

Anumite gimnaste care au avut inspiraţia improvizării, adică au eliminat anumite lansări ale panglicii au fost mai puţin penalizate. Dar, nu toţi gimnaştii sunt născuţi pentru a face asta. Chiar şi gimnastica are o conştiinţă a ei.

Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II. A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă.

Doina Stăiculescu

Sportivele de la gimnastica ritmică au câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de Doina Stăiculescu, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. Chiar şi după 35 de ani, performanţa Doinei Stăiculescu a rămas neegalată!

Eu, astăzi, am privilegiul de a-i lua un interviu şi a scrie despre cea care a adus României nu doar o medalie, un titlu, ci i-a adus demnitatea ritmică, pe care a reuşit să o păstreze până acum!

Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.

Doina Stăiculescu a rămas în continuare aproape de disciplina care a consacrat-o, fiind în prezent antrenoare la o școală privată din București.

Marea Doamnă a Gimnasticii Ritmice ne spune în semn de bun rămas, ca semn de carte şi de eternitate în inimile şi vieţile noastre:

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând! Iubirea nu o găsim, o construim. Credeți unul în celălalt! Sprijiniți-vă reciproc! Construiți-vă reciproc! Fiți pacea celuilalt! Fiți o echipă! Rămâneți puternici, rămâneți pozitivi și nu renunțați niciodată! A iubi, înseamnă mereu a merge mai departe! Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna!

Tihna, liniştea şi puterea domniei sale este familia, soţul şi copiii, dar şi tinerele gimnaste pe care le pregăteşte cu drag şi dăruire la sala de sport din Bucureşti.

Cuvânt de încheiere

Având alături de mine o gimnastă de talia Doinei Stăiculescu, nu pot decât să mă simt mult mai aproape de tot ceea ce înseamnă acest minunat sport al graţiei feminine şi sufletului uman.

Doina Stăiculescu

Aşa cum dumneaei spunea că s-a simţit mică în faţa marelui Ion Draica, aşa m-am simţit şi mă simt eu în faţa dânsei. Mică, dar fericită! Plină de recunoştinţă faţă de tot ceeea ce a însemnat şi înseamnă Doina Stăiculescu pentru sportul românesc şi pentru noi ca români. Plină de recunoştinţă pentru fiecare zi de efort personal al dumneaei care avea să aducă acestei ţări o medalie unică până acum şi probabil pentru totdeauna.

Când te afli în faţa unei campioane, nu poţi decât să îţi laşi sufletul să facă o reverenţă adâncă şi profundă şi să înveţi din această întâlnire că oamenii mari şi inestimabili se nasc precum florile de colţ…în stânci de trudă, de dureri, de sacrificii şi întotdeauna vor rămâne demne, frumoase şi verticale, orice s-a întâmpla în viaţă!

Asta este lecţia pe care ne-o dă nouă Doina Stăiculescu: lecţia demnităţii, a performanţei, profesionalismului şi frumuseţii umane!

Roxana Lupu, din Focșani în Londra, interpretând roluri de Regină

Roxana Lupu
Roxana Lupu a interpretat mai multe roluri semnificative, cum ar fi: prințesa Tatiana Romanov în Royal Murder Mysteries, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, regina Elisabeta a II-a în seriile documentare BBC Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle, prințesa Margareta în Private Lives of Monarch. De curând, actrița a fost Regina Maria în Queen Marie of Romania, lansat în anul acesta.

 

„Maria, Regina României” este un film în regia lui Alexis Sweet Cahill, recompensat cu premiul secţiunii Avanpremierele Toamnei la festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2019. A avut premiera de gală miercuri, 6 noiembrie, la Ateneul Român. Pe 8 noiembrie a intrat pe marile ecrane, iar pe 9 noiembrie a rulat la Focșani, în orașul unde a copilărit Roxana Lupu.

Filmul apare pe marile ecrane într-un context istoric în care românii aveau nevoie să își amintească despre faptul că, în pieptul acestei națiuni, a bătut cândva inima unei Regine care i-a iubit și i-a respectat cu toată ființa sa.

Drumul de la Focșani la Cluj și mai departe spre teatru

Cândva, nu foarte departe, dar nici foarte timpuriu, pe aleile frumoase din Focșaniul cel boem, se plimba și visa o copilă despre care poate puțini aveau să își imagineze că va deveni cumva una din actrițele emblematice ale României contemporane.

Roxana Lupu s-a născut în București, însă copilăria și-a petrecut-o în Focșani, imediat după revoluție, înconjurată de oameni pozitivi, muzică bună și petreceri pline de distracție.

La școală, Roxana a iubit mai multe materii, dar a simțit că sociologia i se potrivea cel mai mult. De aceea s-a înscris la facultățile din București și Cluj, fiind admisă în ambele părți. A ales Științele Sociale la Universitatea Babeș Bolyai, atrasă de atmosfera specifică vieții studențești și culturii cu un ritm de viață aparte din Cluj.

Nu a visat niciodată că va deveni actriță, deși când era mai mică îi plăcea foarte mult să se uite la filmele vechi gen „Pe aripile Vântului” și era atrasă de musichall-uri. Îi plăcea să cânte și să danseze. Admira actrițele marcante ale vremurilor, care lăsau întotdeauna un mesaj puternic în sufletele noastre.

Totuși, Clujul a învățat-o să vadă că teatrul poate face parte din viața ei. La Teatrul Național din Cluj a apărut gândul că locul ei, ar fi acolo sus pe scenă. Și a dat la Facultatea de Teatru din Cluj, unde nu a fost admisă.

Cu perseverența caracteristică laturii sale moldovenești, Roxana a dat după câteva luni la Universitatea de Teatru din București unde a intrat la clasa doamnei Adriana Popovici. Profesor de artă i-a fost domnul Liviu Lucaciu. La UNTC și-a finalizat studiile, licența, masteratul și doctoratul în Pedagogie Teatrală.

Călătoria unei actrițe către rolurile sale

Întâmplarea sau poate nu, deoarece coincidențele nu sunt altceva decât oportunități deschise unor vizionari, o găsește în drum spre Viena, alături de soțul ei și de un grup de clujeni care urmau să producă un film independent.

Calea lor însă avea să își schimbe traseul către Germania și Anglia, mai exact Londra, unde au filmat în cele din urmă la British Museum. În Londra, Roxana a găsit un altfel de loc, deloc ca acela din imaginația ei și de care a simțit că o leagă mai mult de atât.

Conjuncturile din țară, rolurile dezamăgitoare, faptul că simțea că poate mai mult, dar primea mult mai puțin, au ambiționat-o să își dorească foarte mult să schimbe toate acestea în altceva, în ceva bun pentru ea și visul ei de a fi actriță. Acela a fost momentul cheie, care a găsit-o în drum spre Londra. Avea 27 de ani.

Ascultând-o pe Roxana când îmi povestea despre această întâmplare, am realizat că de fapt, stelele ei se aliniaseră pe cerul scenei artistice, iar drumul, destinul ei fusese demult scris. Trebuia doar să găsească în ea puterea de a înțelege acest lucru, de a-l schița în sufletul ei și de a auzi chemarea.

A fost ușor? Bineînțeles că nu! Dar succesul de care se bucură acum Roxana, ne demonstrează că a meritat și că lucrurile mărețe se realizează cu mult efort, cu multă îndrăzneală (chiar nebunie aș putea spune) și intuiție.

Ajunsă în Londra, a decis împreună cu soțul ei Nicholas să rămână acolo. Roxana Lupu dă mai multe audiții și joacă în mai multe filme şi piese de teatru. Printre acestea – Regina Elisabeta a II-a, Prinţesa Margareta, Ana, Bev, precum şi Regina Maria, filmul care a atins cea mai sensibilă coardă a românilor și pentru rolul a cărui interpretare îi mulțumim profund.

Să te transpui în pielea Reginei Maria și să o reînvii în spiritul națiunii

Știm că pentru a juca un rol trebuie să te documentezi, să remarci toate detaliile, să iei cursuri de dicție, să cunoști protocoalele, să te transpui. Asta a făcut și Roxana Lupu.

A citit jurnalele Reginei, interviurile Domniei Sale, a vizionat chiar câteva interviuri ale altor artiști care au interpretat roluri similare.

Regina Maria a fost una din imaginile cele mai marcante ale României, care și dincolo de ea, de timp, iată că are capacitatea de a ne aduce împreună, de a ne închega și de a ne reda demnitatea națională. Ne arată că suntem la fel de importanți ca națiune, ca oricare alta și ne îndeamnă să fim mândri.

Roxana Lupu

M-am întrebat însă cum este să joci un astfel de rol. Cum se poate el reda cu atâta exactitate și frumusețe, chiar cu sentimentul de teamă de a vorbi în public și a intra în pielea unui asemenea personaj.

Înveți să îți folosești frica respectivă și să o transformi într-un combustibil, ca o energie și îți dai seama că este ceva normal. Ca să pot juca astfel de roluri, încerc să le tratez normal, ca pe orice alt personaj. Persoane ca oricare altele numai că au un statut deosebit față de noi ceilalți. Personal m-am îmbogățit foarte mult de pe urma acestor roluri și a experiențelor acestea. M-am bucurat când am descoperit exact asta la rolurile mele, partea umană. Asta vrea să vadă orice spectator, deoarece partea regală o pot vedea sau descoperi tot timpul, la personalitățile regale, dar partea umană, mai puțin. Și de aici vine satisfacția mea ca actor, să descopăr partea umană a personalităților regale și să o înțeleg, să o arat, să o redau cât mai bine și cât mai subtil.

Și-a învins teama și dincolo de protocoale, de lecții de actorie și teatru, a fost ea însăși în fiecare rol, spărgând cumva bariera dintre ceea ce ar trebui să fie actoria și ceea ce este ea acolo pe scenă.

Roxana Lupu în percepția mea este acea actriță care poate cu o mare ușurință, aproape firesc, să ajungă de pe ecran, în sufletele fiecăruia, să spargă barierele timpului, spațiului și să ne atingă sufletele în cel mai intim mod posibil. Ne face să trăim fiecare gest, replică, ne emoționează și ne bucură. Devenim un fel de lut în „mâinile ei”, modelându-ne trăirile și dăruindu-ne esența adevărată a unei pelicule.

Actorii care îmi plac mie, sunt oameni în primul rând. Eu asta cred foarte, foarte mult. Actoria nu trebuie să fie o mască. Actoria trebuie să fie parte din tine. Dacă este o mască, ceva regizat în tine este ceva total fals. Ca actor trebuie să înțelegi rolul pe care îl ai și să fii cât mai firesc. Actoria nu trebuie să fie falsă, trebuie să aibă acea autenticitate umană, simplă, reală. Eu nu cred că actorul lasă omul, că intră în pielea personajelor, eu nu cred teoriile acestea. Eu cred că trebuie să fie omul în primul rând, cu propriul aport, propria experiență, energia proprie, în tot ceea ce face.

Iată deci, că adevăratele roluri se nasc cu adevărat din adâncul ființei noastre, prin experiența profesiei noastre, a intuiției și a aportului nostru personal și mai puțin din ceea ce ne-am fi imaginat noi ca simpli spectatori.

Din culisele filmului „Maria, Regina României”

Filmările au avut loc în Romania și Paris. S-au pus în evidență locații autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, Quai d’Orsay din Paris, iar în post producție au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Întotdeuna este fascinant să fim ceva ce nu suntem în mod obișnuit, de aceea mi-am dorit ca eu să fiu actrița. A întruchipa o figură Regală este cu atât mai interesant cu cât ele au trăit o viață mult diferită, deosebită față de ce trăim noi în ziua de azi, dar cu orice dar, întotdeauna vine și o mare responsabilitate.

Roxana Lupu

Deși o actriță extrem de apreciată, Roxana Lupu consideră că este un om simplu, care își iubește foarte mult meseria și nu se consideră consacrată. Ea spune că mai are mult de muncă până la consacrare și vede în acest lucru o provocare frumoasă.

Pentru ea, toate rolurile au fost importante, deoarece interpretează o persoană, iar unei persoane, oricare ar fi ea, i se cuvine să-i oferi respect, timp si răbdare pentru a o descoperi. Și în acest fel înveți diverse lecții de viață de la fiecare personaj.

Viața unui român în Londra, din perspectiva actriței Roxana Lupu

Mulți români își părăsesc țara deoarece nu mai simt că se regăsesc aici. Unii ajung chiar să se lepede de originile, tradițiile și rădăcinile lor românești. Le este rușine cu țara lor și nu văd nimic demn în istoria acestei națiuni minunate.

România, îngenuncheată sau nu, va rămâne veșnic una din Prințesele demne ale Europei. Oricât de mult o reneagă unii, ea va fi mereu un spirit viu, plin de istorie, de întâmplări grandioase și cu un aport important în evenimentele lumii.

Roxana Lupu

De altfel, chiar faptul că este româncă îl simte ca fiind cel mai mare atu al său în Anglia. Educația, creșterea, maturizarea în România, profesori, familie, comunitate – toate fac parte din ceea ce este astăzi Roxana Lupu.

În opinia actriței, fiecare român din străinătate descoperă la un moment dat importanța rădăcinilor românești, dar fiind obișnuit să-i fie rușine de unde vine, nu îl recunoaște.

Am văzut români care spun că sunt italieni, unguri, sau din Transilvania. De parcă Tarnsilvania n-ar fi România. Cred că această rușine se datorează în primul rând identificării multora cu situația politică actuală, cu niște oameni care nu reprezintă majoritatea și care să o spunem pe șleau, ne fac un mare deserviciu. Mândria mea de a fi româncă vine din cunoașterea istoriei acestui popor, din cercetarea vieții unor legende ca Petre Țutea, Mircea Eliade, Costache Oprișan, Mircea Vulcănescu și în general a intelectualității române din perioada interbelică care au ajuns de referință tocmai pentru că nu le-a fost rușine că sunt români. Nu o să vezi niciodată un britanic, un francez sau italian că se feresc să zică de unde sunt. Da, recunosc niște probleme în tara lor, dar asta nu îi definește ca neam. În acest sens, cred că trebuie să ne trezim și să învățăm să stăm demni. Pentru că atunci când îți reprezinți originea cu demnitate și un străin îți va arăta respect pe măsură și va vedea cine ești tu, nu ce se scrie în ziar despre români.

Ce mai face Roxana Lupu, dincolo de scenă

Își face timp pentru ea și familia sa, oricât de ocupată ar fi, pentru că rolurile nu o încălzesc când îi este greu. Îi place natura, să facă sport, să asculte muzică și să își trăiască viața în simplitate pe cât posibil.

A făcut si face workshopuri de dezvoltare profesională pentru corporații si organizații precum Capgemini, Rotaract Uk sau Nespresso. Multă vreme a ținut cursuri de învățare creativă în școli diverse din Anglia, arătându-le elevilor cum să învețe creativ, să recapituleze și în general să facă din procesul de învățare unul frumos, distractiv și care le face plăcere.

Roxana Lupu

Academia de învățare creativă înființată de Roxana și Nicholas Lupu în Londra și București organizează cursuri de dezvoltare profesională pentru corporații sau publicul larg, preponderent prin muzică și actorie.

Ca gând de încheiere, Roxana Lupu ne-a transmis tuturor:

Am învățat că dacă nu mă respect eu, nu am cum să cer acest lucru altora. Am învățat să fiu mândră de unde provin, să fiu un ambasador țării mele, să muncesc, sa păstrez echilibru în a nu fi extrem de umilă sau foarte orgolioasă. Lecțiile acestea le aplic în fiecare zi, încercând să mă îmbunătățesc.

Cuvânt de încheiere

Dacă veți citi cu atenție și veți aprofunda cuvintele Roxanei Lupu, veți înțelege faptul că noblețea firii este una din calitățile oamenilor de mare excepție. Oameni care nu se nasc mereu. Se nasc rar și dăruiesc cu intensitate din tot ceea ce sunt. Oameni care apar în lumea această sumbră să ne scoată din întuneric și să ne arate lumina de dincolo de noi și din interiorul nostru.

Artiștii precum Roxana Lupu apar atât de rar în lume, tocmai pentru că ei sunt cruciali la un moment dat. Schimbă! Precum Regina Maria! S-a născut cu un rol clar, definit și sfânt, de a fi Inima României, care deși a încetat fizic să bată, apare din când în când asemeni unei reamintiri a faptului că trebuie să ne ridicăm din genunchi și să ne amintim de noi.

Roxana Lupu este dincolo de artist, un om de mare valoare și excepție umană. Un suflet delicat, dar extrem de decis și puternic. O fire care știe să muncească și înțelege importanța acestui fapt. Un om care nu își pune limite și crede în șanse!

 

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei

Cristian Pușcaș, arhitectul spiritului și al clădirilor Art Nouveau din Oradea

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!

 

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei)

Translator între specii: Deborah Faoro dezvăluie adevărata față a unui om frumos de animale!

Deborah Faoro
Deborah Faoro s-a născut în Vigevano, Italia din mamă libaneză și tată italian. A studiat Facultatea de Etnologie în România, a fost Manager de proiect la „Sibiu Jazz Festival”, se ocupă de dresaj canin la „Faoro Sport Dogs”. Este de asemenea implicată în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism” și trage cu arcul la centrul de echitație „Zorabia”.

A fost odată ca niciodată o familie din Râu Sadului

Când o întâlnești pe Deborah Faoro, nu poți simți altceva decât revelație, uimire, bucurie și senzația aceea ciudată de deja-vu. Cel puțin, eu aia am simțit. Un om frumos, vesel, exuberant, cu o energie debordantă, chip luminos și o limbă română vorbită prin regionalisme ca acasă la Sibiu, la noi în România!

Și aflând că s-a născut în Italia, țara de origine a tatălui său, iar mama este libaneză, nu poți să nu te întrebi: și ce e cu românca asta? Iar ea râde larg, senin și frumos: „Îți spun acum cum, mândro!”. Și îți spune în timp ce țesală un cal, mângâie un ciobănesc belgian, iar vântul frunzărește împrejur.

Bunicii mei, din partea tatălui, au plecat din Belluno și au venit în Râu Sadului în Sibiu cu firma Feltrinelli. Tata s-a născut în Rozdești și a plecat din România la vârsta de 21 de ani ca să se întoarcă la căderea regimului comunist în ’90, fix în anul nașterii mele. Din dorința de a cunoaște locul unde s-a format tatăl meu ca om, am venit în România să reiau la pas potecile pe care le bătea el de copil și de tânăr. Am găsit oameni care încă îl țineau minte pe tatăl meu, de copil. De la un mic experiment de a umbla pe urmele tatei, s-a născut o dragoste de apartenență la acest loc, la această țară și acest grai românesc, care mie îmi este nespus de drag.

Și uite cum se povestește povestea Cosânzenei noastre cu păr negru, care călărește caii mai ceva ca băieții. Deci, italiano-libaneza noastră, nu e chiar atât de străină locurilor. De aceea și locurile au recunoscut-o pe ea, au adus-o acasă și au primit-o cu brațele deschise. Cumva, deși în vene nu e sânge românesc, este într-un ADN mai depărtat și mai profund.

Nu devii român doar prin sânge, ci și prin alegeri!

De copil am căutat pădurile, pârâurile, luminile dimineții și cântatul greierului la ceasul serii. Prieteni mi-au fost câinii și păsările pe care le creștem în număr mare. Am fost un copil care a iubit să citească, să meargă la școală, să se cațere în copaci, să fugă după capre, să spună o vorbă bună oricui și cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec după amiezile cu bătrânii care frecventau parcul de lângă casă.

Deborah Faoro consideră că toți ne naștem cu iubire față de viață, natură și mișcare. Ea însă, a ales să își ducă viața în natură, să fie mult mai conectată cu aceasta. Probabil că, la un moment dat, s-a hotărât că așa îi este cel mai bine.

Dresaj canin și o comunitate de oameni cu câini

Deborah s-a născut căutându-și apartenența cu tot ce însemna ființe vii în jurul său. Fără ca ea să știe ceva despre comportamentul animal, câini, cai sau pisici îi vorbeau altfel decât celorlalți în copilărie.

Asta nu pentru că sunt ceva îmblânzitor de animale, ci pentru că pur și simplu le acordam ceea ce ceilalți nu le acordau: atenția neîmpărțită și dorința de a le înțelege nevoile și felul în care acestea să fie fericite. Poate sună un pic încurcat, însă pe asta se bazează orice relaționare de succes, adică nu doar să înțelegi ce are celălalt nevoie dar și să fii atent cum să îi oferi satisfacerea acelei nevoi.

Deborah Faoro chiar căuta acest gen de interacțiuni. Unui animal nu ai ce să îi ascunzi. Își dă seamă că nu ești tu acolo și îți va arăta asta imediat. Animalele nu știu să comunice altfel decât sincer, iar această nevoie de sinceritate o va urmări toată viața pe Deborah.

Încet, încet a început să se implice când vedea oameni care aveau probleme cu câinii lor. Se oferea să scoată câinii la plimbare, încercând să înțeleagă cât mai mult din problemele lor comportamentale. De acolo a început să se intereseze de psihologia canină și cabalină și să lucreze ca voluntar, mai întâi la o canisă de câini, apoi la un grajd de cai.

Deborah Faoro

A învățat multe de la specialiști, dar și de la cei pasionați de subiect, însă cele mai puternice învățături au fost acelea de pe teren, la lucru. Au fost multe etape care i-au schimbat abordarea în ceea ce înseamnă a dresa un animal. Cea mai importantă a fost când a înțeles că, de fapt, ceea ce trebuie să construiască este un limbaj comun între ei, ca un pod între un lac și un ocean.

Cred că asta nu doar între noi și animale trebuie construit ci și între oameni – un pod al sincerității și al grijii pentru celălalt. La asta răspund animalele, odată ce vii înspre ele cu fondul acela comun, așa cum e el, cu bune cu rele, faci primul pas spre a le câștiga încrederea, tocmai oferind curajul de a te expune așa cum ești.

Acum, Deborah Faoro construiește o adevărată comunitate prin „Faoro Sport Dogs”. Acolo nu se vine doar pentru dresaj, ci pentru a lega prietenii, pentru a construi o comunitate a oamenilor de câini, cum se spune între stăpânii de suflete cu blăniță. Și cunoscând-o pe Deborah, nu ai cum să nu simți că vrei să te reîntorci acolo. Locul acela, devine un altfel de „clacă” a lucrurilor bune.

Pe lângă acest aspect, Deborah folosește câinii alături de cai în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism”, dezvoltat de Mugur Pop. Deborah mai lucrează cu câinii în școli, pentru a ajuta copiii să interacționeze, să nu se teamă, să își învingă anumite traume, ea având proiecte în paralel unde lucrează cu copii cu sau fără nevoie speciale.

Deborah Faoro: „Câinii răspund la atitudinea omului!”

Deși extrem de populari și iubiți, oamenii se tem în general de câini, suflete de multe ori traumatizate de către om. Iresponsabilitatea și lipsa unei legislații ferme duce la înmulțirea câinilor comunitari, pentru care nici acum nu s-au găsit soluții reale.

Ne temem doar de ce nu cunoaștem sau nu înțelegem. Când simțim că nu deținem controlul asupra unei situații, intrăm în panică. E un comportament visceral, pe care îl purtăm în noi de multă vreme. Eu am scos din ecuație nevoia de control sau de a stăpâni și am înlocuit-o cu dorința de a-l înțelege pe celălalt. Câinii sunt ființe extrem de reactive la rezonanțele din jurul lor, lucru care a dus la vorba: câinele cunoaște omul rău. Ajungem să umanizăm câinii din punctul acesta de vedere ca și cum ar fi capabili să citească gândurile oamenilor, însă ei reacționează de fapt la rezonanțele pe care le emite acel om. De fiecare dată, oamenii îmi spun: Deborah, cu tine toți câini merg altfel! Iar asta se întâmplă imediat cum preiau eu lesa în mână, fără să mă folosesc de tehnici de dresaj. Câinii răspund la atitudinea omului. Eu, dacă nu emit nici o emoție dezechilibrată cum ar fi frică, supărare, nerăbdare, etc – câinii vor rezona la ce transmit eu, adică încredere, calm, bucurie, drag și așa devenim haită.

Deborah Faoro

Bineînțeles există și câini care au fost învățați să intre în conflict cu omul. Vestea bună este că, odată cu schimbarea de mediu și de stăpân, chiar și aceștia se bucură de prezența omului.

Acel secret pe care toată lumea vrea să îl afle, nu este altceva decât firescul. Să fii prezent, să îți pese, să îți asumi, să rezonezi, să dărui, să aparții, completează Deborah mângâindu-și cele două minuni din rasa ciobănescului belgian Malinois care o urmăresc peste tot.

Să fii om de animale înseamnă a crea o punte de comunicare între om-animal și animal-om, adică ceea ce fac este să creez un limbaj comun între specii. Înseamnă să înțelegi cu inima acolo unde limbajul articulat, discursiv nu îți mai este de folos.

Malinois-ul belgian, una dintre cele mai loiale rase

Malinois-ul, contrar credințelor urbane, este un câine timid, care se cere construit prin multă încredere, exercițiu atât fizic cât și mental și mai ales multă interacțiune cu omul lui. Ciobănescul belgian este o rasă care suferă de lipsa omului.
De obicei problemele sau miturile urbane despre această rasă provin de la handleri care nu înțeleg rasa și o cresc dezvoltând latura de conflict, care într-un câine cu o capacitate foarte mare de focus precum malinois, se poate dezvolta extrem de rapid. Vinovați sunt și cei care neglijează nevoile unui malinois de apartenență la activitatea haitei lui de oameni, crescând în el frustrări peste frustrări care izbucnesc de obicei dintr-odată, spune Deborah Faoro.
Deborah Faoro

Răsfățații ei se numesc Drako, cel care în ultimii șapte ani a fost cu ea peste tot, și fiul lui de opt luni, Zen.

Sunt două personalități opuse care au apărut în momente diferite din viața mea și care mi-au marcat mult viața și felul de a fi: unde Drako este înțeleptul, puternic dar potolit, exploziv dar care poartă grijă celorlalți, ușor depresiv și extrem de dependent și influențabil de starea mea zilnică, Zen este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Ascultându-i toate aceste povești și informații despre câini, comportamente și încredere, încep să înțeleg parcă și mai mult faptul că umanitatea este cumva împărțită în straturi și la poluri total opuse.

De o parte sunt cei cărora le pasă de tot ce îi înconjoară, de tot ce este viu, care trăiesc în armonie și respect chiar și cu un câine. Celorlalți, le face plăcere agresivitatea, violența, durerea și chinul acestor suflete și a tot ce este viu. Undeva, la mijlocul tuturor stă de fapt educația care nu este ceea ce trebuie să fie și prin lipsa căreia, ne îndepărtăm de umanul din noi.

„Zorabia” – centrul de echitație unde tragi cu arcul

Ca și cum nu era oricum deja suficient că se implică în proiecte de mare suflet, ajutând copii, dresând căței și închegând comunități, aflu că Deborah Faoro se mai ocupă și de trasul cu arcul. O amazoană dacă, venită parcă de pe alte tărâmuri să ne învețe iubirea și respectul față de viață!

Zorabia e un loc ca scos din povești, unde caii apar dimineața din ceață și dispar colorat în mov și albastru pe înserate. Zorabia e locul unde îmi afund nasul în coama calului, unde îmi alint urechile să ascult rumegatul lor și îmi deschid inima spre bucurie.

Îi place să meargă călare colo-colo, „să hăndrălaiască”, așa cum îi place ei să spună, dar ceea ce o bucură cel mai tare este să fie printre cai, să fie parte din grupul lor.

Am trăit lungi perioade fără să pot fi printre ei și inima nu-mi sălta la fel la bucuriile zilei. Se zice că exteriorul unui cal face bine interiorului unui om, însă pentru mine inima unui cal, dăruirea, încrederea enormă ce ți-o îngăduie, este ca o legătură directă spre ceea ce este de fapt viața și rostul ei. Calul nu știe a fi altfel, dar noi putem alege să mergem spre el căutând acel fond comun pe care îl avem cu el. Cred că asta ne dă sentimentul acela de măreție cu care ne umple toată ființa când suntem în preajma lor. Trasul cu arcul de pe cal e o provocare pe drumul pe care îl parcurg cu viața mea. Pun laolată mintea și inima într-o cântare care imi alină sufletul.

Cum se descurcă? Cine se încurcă, se descurcă, spune Deborah râzând debordant de molipsitor.

Acolo unde nu pot cuprinde cu mâinile, cuprind cu inima și chiar dacă vă vine greu să credeți, nu e doar posibil, e chiar la îndemână. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e mai greu să nu cuprind toți caii și câinii și oamenii frumoși în inima mea. Eu știu iubi și atât. Nu știu să nu iubesc ce fac, iar până în ziua de azi nu am întâlnit ceva să nu pot iubi. Am întâlnit însă, multe la care greu mă pricep. Balanța pe care am găsit-o în viață este să îmi descopăr darurile și să învăț a pricepe tot mai bine la ele. Am învățat că e bine să evit împrăștierea și să învăț ce înseamnă a conserva, a înmulți, a pune laolaltă, a dărui, a primi.

Cuvânt de încheiere

În Raiul acesta de frumusețe naturală și umană dat de Dumnezeu este greu să vii, iar mai apoi să trebuiască să te desprinzi. Deborah este un fel de om magnet, a cărei energie pozitivă și căldură interioară nu are cum să nu te facă să îți dorești să fii măcar pe jumătate din cum este ea.

Deborah Faoro este omul la care vii cum ești și pleci altfel. Schimbat! Începi să îți pui întrebări despre lucruri care nici nu știai că te macină sau la care nu credeai că te gândești. Începi să vezi totul în jurul tău cu alți ochi. Cei interiori, care până atunci erau închiși. Te întrebi dacă asta este de bine și cum te va afecta!

Deborah este un fel de izvor rece de munte, din care se scurge năvalnic o apă pură pe care nu o vei mai gusta nicăieri. Doar acolo! Te trezește și trezește în tine tot ce înseamnă emoție și dorință de a te analiza și rescrie pe multe „alocuri”.

Deborah Faoro nu este o închipuire din Apuseni pe care o vezi doar călărind la apus, urmată de doi malinois loiali. Deborah este o Zână a Naturii și a Vietăților, care te cheamă la ea să te vindece de toate relele lumii!

Cristina Diana Enache dă viață cărților de povești prin desen!

Cristina Enache

Cristina Diana Enache a studiat la Liceul de Artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani. A pictat icoane bizantine, a plecat în Italia să își cunoască marea iubire și s-a reîntors după 14 ani ca să dea viață poveștilor.
O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

Cristina Diana Enache

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

Cât despre Alex, băiatul ei, este cu siguranță „bărbatul” care i-a furat inima pentru totdeauna. Împreună cu Alex se plimbă, povestesc, se joacă și fac temele împreună.
Cristina Enache

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Uneori, o lucrare frumoasă poate să se nască din sentimentul melancoliei, al tristeții și nu doar al bucuriei. Îmi aduc aminte că mi-a fost terapeutic să pictez îngeri după ce l-am pierdut pe tata. La început, începeam desenul trist, dar apoi, pe măsură ce desenam, când îl terminam, aveam un sentiment de ușurare, bucurie și pace. Am ajuns să cred de-a lungul timpului că noi ne creăm realitatea prin ceea ce gândim. Adevărul stă în inimă, asa că trebuie să ne ascultăm inima deoarece sentimentul este cel care rămâne – rațiunea se pierde!

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita României)

Ana Barton și scrisul ei direct din pulsul gândurilor sale, în sufletul nostru

Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rândPervazul lui DumnezeuJurământ de rătăcireMamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilorIn the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

Cuvânt de încheiere

Și iată, stau în fața acestui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

 

Mugur Pop, Gerula din Apuseni

Mugur Pop

Mugur Pop a fost inginer agricol o viață, dar a decis să își urmeze visul, să se retragă în munți, alături de natură, cai și copii.  Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în cadrul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“. De asemenea, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat programe de educație pentru copii:  „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”.

 

Dacă vei da un simplu search „Mugur Pop” pe Google, vei găsi aproape de fiecare dată un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, cu păr grizonat prins în coadă și cu barbă, îmbrăcat în haine dacice, călărind și trăgând cu arcul. Vei afla că este Gerula din Carpați, ultimul dac liber care s-a retras în munți! Și nu ne minte internetul, deoarece exact el este. Un Gerula al secolului XXI care se încăpățânează să dăinuiască în spiritul nostru!

 

Urmăresc activitatea lui Mugur Pop de foarte mulți ani. L-am descoperit undeva prin 2015, la o emisiune unde era prezentată terapia copiilor cu autism cu ajutorul cailor. Și recunosc că mi s-a întipărit clar, frumos și etern atât pe retina ochilor, cât și a sufletului.

Mugur Pop se ia! Nu ca un virus ci ca o stare de bine. Deși, am putea spune că e și un virus, dar unul bun care vindecă prin conștientizarea propriei ființe interioare.

Pe Gerula îl putem găsi în inima naturii, la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, aproape de pădure, unde are o fermă în care crește și se îngrijește de cai, oi, găini, capre, o măgărușă, mâțe și ciobănești carpatini.

Când i-am luat interviul, se pregătea de mers la strâns de fân. M-am oferit cu o furcă de ajutor, dar fânul era balotat deja. Tractor nu am. Aș fi mers cu drag. La o pauză de zâmbet, l-am întrebat cine este el de fapt:

Mugur Pop este român transilvănean, din Cluj. Născut într-o familie în care am fost mult iubit și în care am deslușit legile firești ale bunului simț odată cu valori ca onoare, demnitate, loialitate. Altfel, sunt doar „Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut”.

A ales cu inima și a făcut diferența fiind altfel

Unii dintre noi rămânem inerți emoțional și decizional, aproape toată viața. Nu înțelegem că totul depinde noi înșine. Chiar și momentul trezirii. El, însă, cu siguranță a fost dac de când a venit pe lume, dar restul deciziilor a înțeles că îi aparțin.

Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Gerula îmi recită din Minulescu. Exact din Minulescu, romanticul și melodiosul nostru poet care ne sărută inimile.

Cred că nu am știut să aleg decât cu inima și asta m-a adus aici, acum, azi. Cu spiritul dacic eu zic că m-am născut și nu a fost nevoie să fie trezit. Am avut și am conștiința clară a apartenenței la pământul și spiritul străbunilor, dintotdeauna. Iar natura nu a fost decât spațiul în care toate acestea să se manifeste. Dar am avut nenumărate confirmări umblând călare prin munții patriei, inclusiv în munții sacri, la Sarmizegetusa Regia, că asta e țara mea de suflet și inimă, leagăn al dorurilor și aspirațiilor noastre dintotdeauna. Poate să sune ciudat, dar e emoția care mă însoțește mereu, mai ales când las lumea orașelor în urmă și mă las cuprins de măreția naturii.

Unii nu devenim români niciodată, dar alții sunt români doar respirând! Asta am înțeles eu ascultându-l pe Mugur Pop. De altfel este o emoție pe care nu o pot descrie, să îi fi în preajmă – fie și doar virtual, să îl asculți, să vezi cât se implică și cum simte pământul ăsta pe care mulți îl batem nepăsători la pas, zi de zi.

Terapie cu cai pentru copiii autiști și cei cu nevoie speciale

În timp ce unii doar citim titluri în reviste sau la televizor despre copiii autiști, abuzați sau cu nevoi speciale, Mugur Pop a decis să își pună intuiția, iubirea și caii la bătaie, pentru a vindeca suflete, traume, destine și vieți. Și reușește!

Terapia cu cai este parte a unui proiect de dezvoltare socio-emoţională a copiilor prin interacţiune cu animalele. Programul a fost demarat de profesorii de la Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ședințele au loc de două ori pe săptămână, iar gradul de dificultate al exerciţiilor creşte progresiv.

 

De 12 ani deja, Mugur și echipa sa lucrează cu copii cu nevoi speciale, urcându-i pe cai. La început pentru amuzamentul lor și un fel de stimulare neuromotorie. În timp, au făcut călărie asistată și cu copiii cu diferite tulburări comportamentale, inclusiv din spectrul autist.

La ferma lui Gerula mai vin copii care doresc să cunoască și să înțeleagă mai bine natura și mediul înconjurător. Copii care învață că natura nu este un loc unde doar te adăpostești, din care tai lemne, ci este un organism viu, independent, care ne oferă tot ce avem nevoie pentru o viață echilibrată și fericită. Îi învață să respecte, să supraviețuiască și să iubească!

Am fost parte dintr-un proiect de cercetare, iar apoi am avut noroc și cei de la Profi ne-au sponsorizat și am reușit să ne implicăm mai mult decât reușeam cu propriile puteri. Avem acum un manej acoperit unde putem lucra în orice anotimp, un spațiu unde putem dezvolta și mai multe activități educative, legat atât de cunoașterea și înțelegerea interacțiunii cu lumea animală, cât și legat de cunoașterea naturii prin experiență directă, un lucru la care ținem foarte mult.

Rezultatele nu au întârziat să apară, chiar dacă nu în fiecare an găsesc sponsori atât de generoși. Uneori mai fac o echilibristică extrem de aventuroasă pentru a trece iarna cu caii, pentru a organiza programul cu voluntarii și pentru a menține în continuare accesul gratuit, cel puțin pentru copiii instituționalizați.

Poate, de dincolo de ecran, oamenii îngeri și de bine citesc și înțeleg ce se întâmplă acolo la Cluj și vor găsi în sufletele lor empatia necesară și generozitatea de a se alătura acestui proiect deosebit.

Proiectele lui Gerula – copiii, caii, natura, muntele și istoria

Toate aceste lucruri sunt viața lui, ne spune Mugur Pop! Au apărut în urma dorinței sau visării de a descoperi călare munții României, de a cunoaște natura în înțelesurile ei cele mai adânci, nemijlocit, prin experiență directă cu ajutorul tuturor simțurilor.

Așa a luat naștere Descoperă Natura, o asociație care se ocupă de educația copiilor în și pentru natură, odată cu activități asistate de animale dedicate copiilor cu nevoi speciale.

Apoi, turismul ecvestru a apărut după ce au luat primii cai, ducând sau aducând la viață visul de a traversa Carpații călare. Numele Călare în Carpați provine de la o carte la care Mugur lucrează de prea mult timp deja – „Călare în Carpați, în căutarea unei civilizații ascunse”.

Am pornit de la cai și am ajuns la istorie, o pasiune mai veche insuflată de profesorul meu de istorie din liceu. Au trecut ani, iar când am ajuns călare la Sarmisegetuza Regia, în munții Orăștiei, l-am întâlnit pe profesorul Cerghi chiar în zona sacră și relatându-i pe unde am venit pe Valea Sebeșului, de la Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Godeanu, Steaua Mică, Grădiștea de Munte, mi-a spus: Mugur, ai venit pe unde a venit cavaleria maură când a dat atacul decisiv asupra Sarmisegetuzei. De aici, alegerea de a face reconstituire istorică și arheologie experimentală cu Terra Dacica Aeterna a fost doar firească și, poate, necesară.

Valorile după care se ghidează Mugur Pop, dacul de la Cluj

Verticalitatea, curajul, bunăvoința, onestitatea, onoarea, loialitatea și ciudat pentru mulți azi, buna cuviință, sunt valorile care sunt cele mai importante pentru Mugur Pop.

Mugur Pop Gerula

Eu unul nu pot trăi fără sens. Și nu cred că un om poate, sau merită să trăiască fără sens. Parcurgem un drum pe care sensul este mai important decât destinația, dacă nu cumva destinația e reprezentată tocmai de înțelegerea profundă a acestui sens. Da. Nu știu dacă un om sincer cu el și cu viața poate răspunde altfel. Iar viața adevărată, e spațiul dintre două respirații, prima în care aerul acelui moment al nașterii ne inundă plămânii și cel în care ultima respirație pleacă spre cer. Acesta e un spațiu generos, favorabil experiențelor care să ne aducă mai aproape de a înțelege cu inima tot ce ne înconjoară. Aceste înțelegeri vin în urma confruntării cu realitățile care ne înconjoară și pe care le înțelegem trăindu-le cu curaj și bucurie. Îndemn orice ființă să aleagă calea cunoașterii directe, înaintea speculațiilor teoretice. ”Primum vivere, deinde philosophari”.

Natura este casa sa. A noastră. Oameni, animale și plante laolaltă. În egală măsură, ne spune Gerula cu blândețea graiului specific.

Legătura aparent miraculoasă este bucuria de a face ceea ce îți place. Nu ca moft, ci ca o nevoie fundamentală.

De-a lungul vremii, Mugur Pop a învățat să nu se lase. Să meargă, orice ar fi, până la capăt. Oriunde ar fi acel capăt.

Fiind ultimul dac nu am putut să nu îl întreb cum l-a ajutat în această simțire faptul că este român.

Am fost în multe locuri și sper că nu mi-am făcut de rușine țara. Am rămas aici pentru ca aici e țara mea. Cineva trebuie să rămână să stingă lumina. Nu știu dacă m-a ajutat sau nu că sunt român și nici dacă lucrul ăsta e important, dar vă spun că e un lucru de care sunt în primul și în ultimul rând foarte mândru.

Cuvânt de încheiere

Nu știu ce aș mai putea adăuga la acest cuvânt de încheiere, deoarece recunosc, nu aș prea încheia acest reportaj. Aș tot scrie și adăuga la el fără să mă satur să descopăr această enciclopedie umană, morală, spirituală, care este Mugur Pop. Nu un om complex, dar un om care este el însăși un fel de „habitat” pentru alții.

Mugur Pop este nu doar un om ci este un fel de „acasă”, de „rădăcini” la care să te întorci sau să te duci, atunci când ți se pare că nu mai găsești sau nu regăsești calea către tine sau direcția pe care ar trebui să o apuci. Cu siguranță, în locul acela uitat de lume, răspunsurile nu vor întârzia să apară.

Pe lângă faptul că ne amintește de tradiții, rădăcini și apartenența noastră dacică, ne amintește că natura este prima noastră casă și ne învață să o iubim, să reușim să supraviețuim dacă ne rătăcim, iar în alte condiții, ne învață să călărim, să tragem cu arcul și să vizităm locuri minunate din Carpați.

Mugur Pop Gerula

Ca și cum nu ar fi îndeajuns, vindecă suflete, traume și vieți! Gerula nu este doar ultimul dac liber ci este spiritul care ne eliberează pe noi, de noi înșine!

 

Cristina Chiriac, Ambasador al antreprenoriatului feminin, dar și un brand de țară cu „Flori de ie”

Cristina Chiriac

Cristina Chiriac este mamă, femeie de afaceri, realizator TV la Canal 33, fost director general al World Trade Center Bucureşti. Cristina a primit două titluri importante: Ambasador al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană a Femeilor Ambasador ale Antreprenoriatului” şi de Mentor al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană de Mentori pentru Femeile Antreprenor”, ambele acordate de către Comisia Europeană în anul 2010, respectiv 2011.
Câmpulung Muscel a ales-o, iar Cristina Chiriac se mândrește cu locurile natale

Cristina Chiriac s-a născut la Câmpulung Muscel, județul Argeș, iar eu bănuiesc că a fost ceva magic în clipa în care s-a născut ea, sau că acele plaiuri sunt fermecate. Altfel nu îmi explic energia debordantă, inteligența sclipitoare și viziunea antreprenorială, fără pic de cusur în tot ceea ce face. Cred că la nașterea ei, planetele au fost aliniate perfect, dăruind României un om de mare excepție!

„Eu nu sunt ceea ce s-a mi s-a întâmplat, ci ceea ce aleg eu să devin”, ne spune Cristina Chiriac citându-l pe Jung.

Cristina Chiriac de azi e doar versiunea mai înţeleaptă a celei care am fost în copilărie. Am dus cu mine, iar acum am reluat sufletul ţinutului natal, cu tot ce are el mai frumos şi mai reprezentativ, cu muncă şi pasiune, cu îndrăzneală şi visare, cu perseverenţă şi dragoste. M-am născut printre culorile şi farmecul plaiului muscelean şi tocmai frumuseţea şi bogăţia cea mai fragilă – costumul popular al acestei zone, m-a făcut să revin, să-i reevaluez valoarea şi să visez să o pun în evidenţă, să o aduc la rangul care i se cuvine. Sunt ambiţioasă şi fiecare piedică apărută a fost un motiv să muncesc mai mult, mai eficient, să mă dezvolt şi să-mi demonstrez, în primul rând mie, că limitele există doar pentru a fi depăşite.

Tata a fost cel care i-a încurajat spiritul independent şi voinţa de a fi mereu activă, de a nu se mulţumi cu victoriile facile şi mai ales să nu se oprească odată cu atingerea unui obiectiv. Abia acum când el nu mai este, Cristina realizează cât de norocoasă a fost cu un asemenea mentor.

Mamă, femeie de afaceri, Ambasador al Antreprenoriatului şi Mentor al antreprenoriatului feminin

În urmă cu doi ani, a început construcția primei confederaţii dedicată antreprenoriatului feminin. Este, de fapt, un corolar al tuturor ipostazelor menţionate, simțindu-se nevoia unei coeziuni în iniţiative, dar şi a unui cadru generos de colaborare, împărtăşire a experienţelor, o tribună puternică de la care femeile să își poată susține interesele, să combată prejudecăţile şi să convingă mediul de afaceri, societatea, administraţia centrală şi locală, legislativul şi executivul să le trateze în mod egal şi nediscriminatoriu.

Cristina Chiriac

Mă întrebaţi cum reuşesc? Întrebaţi-vă de ce nu reuşesc mai multe femei şi veţi înţelege că e nevoie de multă perseverenţă şi voinţă, să nu te laşi intimidat şi ispitit mai ales de activităţile neconstructive. Dacă nu muncesc, prefer să-mi petrec timpul alături de fiii mei, ceea ce e tot un fel de muncă, dar una în care muncesc pentru viitor. Al lor şi al celor care vor fi alături de ei. E o „investiţie” plăcută şi aducătoare de calde satisfacţii, plină de responsabilitate. Acolo nu am voie să greşesc, pentru că dacă în afaceri, erorile se pot corecta, când e vorba de copii şi viitorul lor, trebuie să fie ca la un desen în creion, fără radieră. Cu ei nu avem voie să greşim. Şi atunci sunt de două ori mai interesată să fac totul cât mai bine, pentru ca mai târziu să regret doar trecerea timpului.

Și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, faptul că este peste tot parcă, Cristina Chiriac a prezentat IA românească, tradițiile și obiceiurile noastre ca Ambasador, peste tot în lume. Din Dubai, până în Anglia și America, toată lumea a aflat cât de frumoasă este România îmbrăcată în IA sa, în portul său tradițional alături de folclorul care ne reprezintă ca națiune.

Pe lângă antreprenoriat, Cristina Chiriac s-a implicat și în proiecte de caritate, cum ar fi „Ajută-i să respire!” – campanie organizată pentru copiii bolnavi de tuberculoză.

Antreprenoriatul feminin în România, între a fi sau a nu fi?

Cristina Chirac ne spune că putem vorbi despre antreprenoriatul feminin în România, de vreme ce există Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin, o iniţiativă ce coagulează grupuri locale şi regionale din diverse arii de business.

În tot ceea ce face, ea pledează mereu frumos pentru femeile din România, având încredere în capacitatea acestora de a ieși din tipare, de a se evidenția și iată, de a genera afaceri de succes.

Cristina Chiriac

La noi încă persistă mentalităţi prăfuite, dar acestea încep să rămână ca insule conservatoare într-o lume în permanentă transformare şi actualizare. Să nu uităm că abia au trecut 100 de ani de când avem prima femeie inginer şi 73 de la prima femeie ministru. Nu sunt o feministă, dar cred în puterea femeilor de a-şi croi drumul aşa cum ştiu şi pot ele mai bine, pe măsura înţelepciunii, a voinţei, a puterii lor, a visurilor lor. Femeile pot să construiască viitorul alături de bărbaţi şi trebuie tratate nediscriminatoriu, ca demne luptătoare, care ştiu să fie şi mame şi antreprenoare, să se preocupe şi de educaţia copiilor şi de destinele celor ce aleg să muncească alături de ele.

Proiectul „Flori de ie”, zestre de autenticitate care a cucerit premii, podiumuri, festivaluri, mentalități și inimi

Flori de ie este proiectul de suflet al Cristinei Chiriac, matricea din care s-a născut festivalul RomânIA Autentică şi cel care a făcut din aceasta o mare susținătoare a antreprenoriatului în mediul rural.

A început mai întâi să colecţioneze costume populare, poate din nevoia de a se reconecta la trecut, la Muscelul sufletului său, la pământ, la valorile acestui popor. Cum nu este egoistă, s-a gândit că şi alţii s-ar putea bucura de aceste splendide exemple de virtuozitate artistică şi meşteşugărească.

Ştiam că acasă femeile au rămas în afara unor surse constante de venit, odată cu transformările peisajului economic al României. Ele aveau talentul şi îndemânarea de a coase, eu ştiam ce, cum şi unde să desfac produsele, eu aveam costumele vechi de peste o sută de ani, ele capacitatea de a prelua modelele, de a le da o nouă viaţă. De aici şi până la a contamina alte câteva creatoare cu imaginaţie a fost un pas, iar azi produsele noastre străbat cu mândrie mapamondul.

Premiile nu sunt importante în sine, ne spune Cristina Chiriac, dacă nu au venit ca rezultat al muncii şi efortului individual şi de grup. Altfel nu sunt mai mult decât obiecte de pe care se poate cel mult şterge praful, în rest fiind goale de conţinut.

Diploma fără acoperire în talentul şi efortul personal nu foloseşte decât orgoliului celui care deja s-a declarat înfrânt şi neputincios. Dar premiile sunt o confirmare uşor vanitoasă că nu ai muncit în zadar. Într-un fel, faptul că astăzi stăm de vorbă, e o formă de premiere, ce nu ar fi avut loc dacă munca mea nu ar fi avut şi rezultate.

A te reinventa este poate cel mai greu și necesar lucru

„Fiecare viaţă e construită din greşeli şi învăţături, din aşteptare şi dezvoltare, exersând răbdarea şi fiind perseverenţi”. – Billy Graham

Cristina Chiriac ne întărește și mai mult credința că este impetuos necesar să iubim ceea ce facem, spunând că nimic din ceea ce facem fără satisfacţii sufleteşti nu are sorţi de izbândă, cel puţin nu pe termen lung. În cel mai nefericit caz, construim fără să iubim, luând mereu câte ceva din noi.

Eu am ales să fac ceea ce îmi place şi îmi bucură deopotrivă inima şi ochiul, odată cu realizarea din punct de vedere financiar a demersurilor. Am învăţat să îmi ating obiectivele, dar să renunţ atunci când nu mă mai regăseam în valorile unui proiect. Să ştii să te reinventezi e poate cel mai greu şi mai necesar.

Cristina Chiriac

Ca un om modest și frumos, care știe respecta valorile interioare și intelectuale ale fiecăruia, Cristina nu se consideră neapărat în măsură să dea sfaturi. Prin CONAF, însă, femeile antreprenor pot să le ceară, sunt sprijinite, iar un astfel de cadru este cel potrivit schimbului de idei, de experienţe.

În rest, în viaţă fiecare ascultă propria sa chemare, urmează tradiţia părinţilor, alege în funcţie de modă sau negativ, refuzând ceea ce ştie sigur că nu ar vrea să facă. Reuşita ţine de mulţi factori, fie că vorbim de performanţa în sine ori de câştigul financiar, dar fără perseverenţă, ea nu este posibilă. Şi mai e ceva: atunci când ai în vedere interesul unor grupuri mai mari, când te implici şi dincolo de propriul interes, parcă se aliniază alte energii, care te propulsează spre victorie. „Unde-s doi puterea creşte” şi realitatea o dovedeşte mereu, atunci când egoisul face loc speranţei şi generozităţii.

Nu a luat niciodată în considerare că ar putea să locuiască în altă parte decât în România. Educația sau spiritul insuflat de către părinții săi pot să fie motivul sau faptul că iubește acest pământ..

Câtă vreme am ceva de spus, de făcut bine şi eficient aici, câtă vreme am ce să arăt lumii, cred că aceasta e direcţia potrivită pentru mine. Când nu voi mai avea ce arăta lumii poate că voi lăsa lumea să-mi arate ce vrea ea.

Cuvânt de încheiere

Este pentru prima dată când sunt încurcată și nu știu ce să spun, deoarece simt că nu aș putea cuprinde în înțelesul cuvintelor mesajul pe care simt să îl dau mai departe.

Cu siguranță, Cristina Chiriac este un exemplu nu doar pentru antreprenoriatul feminin, dar pentru lumea de succes a afacerilor din România. Este un om care a clădit frumos, constant, care nu s-a abătut de la drumul său și a crezut în viziunea ei, dar și în forța tradițiilor românești.

Ca să clădești ceva la acest nivel este nevoie de o anumită sclipire cu care te naști. Este nevoie să ai acel ceva pe care să știi că îl ai, să îl dezvolți și să îl dai cumva mai departe tuturor celor cu care ai venit în contact de-a lungul vieții.

Nu știu cum a reușit Cristina Chiriac tot ce a realizat până acum. Nu cred într-o rețetă a succesului. Nu știu nici cum poate să se implice atât de mult în atât de multe activități și totuși să fie o mamă extraordinară, apropiată de copiii săi cu care face omlete din când în când, se plimbă prin parcuri, mănâncă înghețată. Da, Cristina Chiriac este un om ca oricare altul! Și totuși, veți spune! Ei vedeți dumneavostră, exact acest totuși este cel care face diferența între un om care perseverează, crede în faptul că nu există limite, ba chiar le mută cu puterea voinței mai departe. Aviz celor care găsesc mereu scuze pentru banalul vieții de care nu se pot desprinde!

Maria Holtzhauser, omul care s-a reinventat din propria cenușă și dăruiește altora speranță și șanse

Maria Holtzhauser

După doi ani extraordinari de grei, în care a luptat cu cel mai mare criminal în serie al secolului și anume cancerul, Maria Holtzhauser a primit o a doua șansă la viață. A trecut prin tratamente chinuitoare, iar fiicele ei au salvat-o: cu banii trimiși de ele, Maria a reușit să cumpere ceea ce statul trebuia să-i dea gratis. Ca să își arate recunoștința față de această șansă, Maria Holtzhauser a decis să ajute oamenii, devenind un înger păzitor pentru cei năpăstuiți.

 

Maria Holtzhauser a înțeles că atunci când lupți cu această boală, cancerul, duci de fapt mai multe bătălii și ai nevoie nu doar de credință, voință și șansă, ci și de oameni. Iar asta, deoarece sistemul de sănătate te umilește prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic ţi le acoperă doar teoretic!

Astfel, Maria și Sorin Holtzhauser au decis să își transforme garsoniera într-un depozit al speranței, al șanselor, al umanului, fără să simtă nicio clipă că ar face un sacrificiu.

Maria Holtzhauser cea de acum este un om care s-a reinventat din propria-i cenușă, aidoma Păsării Phoenix. La Maria, totul se împarte între: Înainte și După.

Maria Holtzhauser, omul care a depășit pe rând condiția umană, socială și boala

S-a născut într-un sat din județul Suceava, la câțiva km de Mălinii lui Nicolae Labiș. A venit pe lume din flori (preferă să spună așa, decât dintr-un păcat). În buletinul său (modelul vechi) în dreptul tatălui era o linie, iar în acte se scria fiica lui Natural, ceea ce îi dădea un disconfort teribil. Pe parcurs s-a gândit că așa începe traiectoria vieții unui prunc special.

Cea care m-a născut (și care a ascuns o vreme sarcina), avea doar 16 ani și s-a dovedit a nu fi pregătită să devină mamă așa că după ce m-am întremat un pic (am avut doar 900 de g la naștere), m-au „adoptat” bunicii. Eram foarte săraci, locuiam într-un bordei fără electricitate și cu lut pe jos. Dormeam pe pat cu saltea din paie iar vara, în fân. La 3 ani, am ajuns la orfelinat. Știu bine ziua aceea și nu cred că mi-o va șterge nimeni din minte, vreodată. A fost primul meu coșmar. Am plâns zile în șir. Nu mâncam și nu pricepeam cum de bunicul (cu el aveam o relație specială), a putut să mă dea. Mai târziu aveam să aflu cum au stat de fapt lucrurile, dar trauma deja exista.

Perioada de acomodare a durat cam un an. Apoi, Maria Holtzhauser s-a resemnat și a acceptat ideea că a fost abandonată. Devenise copilul „statului”, doar un număr într-un dosar.

În clasa a doua, o profesoară din același sat cu ea a chemat-o la catedră și i-a spus că pentru a se salva, pentru a nu mai ajunge în sărăcia cruntă de-acasă, trebuia să învețe. Pentru Maria, acela a fost momentul decisiv, care i-a schimbat radical traiectoria în viață.

Pe lângă lecții, a descoperit cititul. Compunea poezii, mergea la cenaclu literar… Încet, încet, se desprindea de turmă și prindea încredere în ea.

Toată această experiență a ajutat-o să devină cea care este astăzi, când nicio situație grea de viață nu îi mai este străină.

Maria Holtzhauser

În ciuda a tot ce i-a fost dat să întâmpine, a avut și un mare noroc. A primit a doua șansă la viață. A luptat cu un cancer aflat în stadiu avansat, inoperabil și a învins.

Nimeni nu credea că voi reuși, doar eu! Am avut și binecuvântarea să am ca soț un suflet pereche. Dacă m-a durut pe mine, la fel a suferit și el, am luptat, a pus și el umărul, am mers inimă lângă inimă, de mână. Nu mi-a dat drumul niciodată. Nici când agonizam, nici când eram furioasă sau mă abandonasem, că a fost și asta. Am avut o perioadă în care nu mai vroiam să fiu. Mă durea fiecare oscior. Dar mai tare mă durea sufletul de cum se chinuie familia cu mine. Niciodată n-am acceptat că aș putea fi o povară pentru cineva.

De dragul lor însă, Maria a scos toate armele. Se ruga mereu, necontenit în gând, promițându-i Domnului că, dacă îi mai dă timp și șansă, nu îl va dezamăgi și va fi un far pentru semenii săi.

Și i-a dat! Sunt opt ani de-atunci și Maria speră să-i mai dea, ca să se poată bucura de această șansă, de familie și de voluntariat! Voluntariatul a venit firesc. Ca o bucurie pentru ea. O dovadă de normalitate.

Cancerul – o boală socială

Cel mai greu tip de cancer este acela pe care societatea și sistemul ne obligă cumva să îl ducem singuri! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un ucigaș în serie care trece peste tot ce apucă în calea sa: NU!

Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Societatea începe să se cangreneze emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz. Cel unde, ne ducem luptele în tăcere și singurătate, pierzând de cele mai multe ori, chiar dreptul la șansă.

Societatea ne ucide de multe ori speranţa şi încrederea cu prejudecăți. Oamenii uită să ne fie aproape, deși noi cerem ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru cei de lângă noi.

A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Sorin și Maria Holtzhauser se ghidează după deviza „De profesie OM”

Maria Holtzhauser a înțeles foarte bine mesajul. Asociația „Maria Holtzhauser” a devenit sensul lor de a trăi frumos, de a sădi culoarea în suflete și în locuri unde puțini alții ajung. La cei năpăstuiți și bătuți de soartă.

Tot ceea ce face, este din iubire pură, spunând că acest lucru nu doar contează, ci este chiar secretul reușitei.

Dacă nu-ți place ce faci, nu-ți iese. Când cineva bifează un gest de binefacere nu doar eu simt ci și cel spre care se îndreaptă acțiunea. Câțiva ani am fost un grup de inițiativă, Maria și Rețeaua Binelui. Am crescut și dorindu-ne să ajutăm și mai mult, am făcut asociația. Membri fondatori suntem eu și soțul meu iar de sprijinit o fac cei care ne știu și cred în noi. Am dovedit întâi, apoi am cerut.

Nu există categorii anume pe care să le sprijine asociația, marele regret al celor doi soți fiind că nu pot ajuta pe toată lumea. Au pornit de la câteva familii nevoiașe și un copil special, autist, iar acum au cinci județe unde se implică în proiecte sociale dar și educative, încercând să diminueze rata absenteismului și a abandonului școlar.

Nici bătrânii nu le sunt străini. Au preluat un azil din județul Giurgiu, care de la 17 are acum 48 de beneficiari și l-au transformat în doi ani într-o casă adevărată.

Au și multe satisfacții, dar și preocuparea de a le asigura cele necesare. De la suplimente de hrană, la medicamente, consumabile, scutece, detergenți, fiecare caz marcându-i într-o oarecare măsură, multe momente ajungând să fie de neuitat în lupta lor pentru a ajuta și a fi acolo, pentru oameni.

O mamă care primise 2 cozonaci, mi-a dat unul înapoi să-l dau alteia la fel de amărâtă. Mă copleșesc cele care aduc după un timp hainele primite, călcate și spălate, gata să fie dăruite altcuiva. Oamenii de la țară care ne dau flori de câmp, fructe din livezile lor, ouă proaspete. Sau ne sună așa pur și simplu. Mulți ne spun că se roagă pentru noi. Ce ne impresionează teribil este că o parte dintre cei pe care-i ajutăm, aleg să întoarcă Binele primit.

Maria Holtzhauser simte iubirea oamenilor în fiecare zi. Se bucură de ea dar asta o și obligă și își dorește să nu dezamăgească vreodată. O doare fiecare neputință și are un nod în gât de câte ori refuză vreun caz, deoarece nu dorește să preia cauze cărora nu le-ar putea face față. Își cunoaște limitele și vrea să ajute cât poate, dar cu susținere pe termen lung, pentru asociație fiind foarte important acest aspect.

Proiectele noastre se derulează până la capăt. Noi nu ajutăm doar de Paște și de Crăciun. E o muncă continuă care nu se termină niciodată. La noi nu e cu program. Suntem voluntari non-stop. Nu o dată suntem solicitați noaptea sau dimineața devreme. Și de regulă dacă ziua umblăm, adunăm, împărțim, facem zeci de drumuri, avem activitate specifică, noaptea scriem. Zeci de mail-uri încep cu Bună Noapte. Dacă nu scrii, nu-ți bate nimeni la ușă să-ți dea ceva. Sponsorii nu sunt pe o listă de așteptare. Îi câștigi prin seriozitate și transparență. Voluntarii la fel, că suntem o echipă. Fără ei, n-aș putea atât. Și nici așa de mult sau așa bine. Fiecare are rolul lui. Suntem ca într-o mare familie.

Maria Holtzauser: „Sunt extrem de atașată de oameni și locuri”

Numele doamnei Maria Holtzhauser (care este de fapt singura moștenire de la bunicul său) o pune deseori în situația de a răspunde la întrebarea de ce a ales nu a plecat în Germania?! „Cred că eu sunt extrem de atașată de oameni dar și de locuri.”, ne spune doamna Maria.

Când are drum în satul natal pentru campanii sau proiecte educative, trăiește mari emoții, deși nu prea mai are rude de sânge. O copleșesc toate: iarba, pădurea și chiar colbul de pe ulițe. Cer și stele ca acolo, nu-s nicăieri, pentru Maria Holtzhauser. Îi place să mănânce cartofi pe plită, mămăligă cu lapte și bureți.

Câteodată, oamenii dragi îi culeg zmeură, fragi și îi fac sirop de brad. Așa, a dor de casă. Nu vine niciodată fără ceva primit în dar și fără măcar vreun om nou apărut în suflet.

Și cimitirul din sat e special, pe un deal cu o alee străjuită de brazi.

Merg de fiecare dată la mormânt și spun: „Tată, vreau să fii mândru de mine.” Și plâng. Mult. Eliberator.

Când se întoarce la București, doamna Maria este un alt om, având bateriile încărcate la maxim.

E o chimie, e în mine. În august anul trecut, am inițiat o acțiune de căutare a colegelor de la cămin și împreună cu acestea, ne-am întors la orfelinat, după 40 de ani. Altfel simțeam că nu-s completă. E o chestie și de asumare. Aici m-am născut și mi-ar fi greu să dispar.

Îi place să trăiască simplu și crede că nimic nu este întâmplător

Sursa de energie a Mariei Holtzhauser, paradoxal, este neputința și deznădejdea pe care o vede la cei care se încred în ei. Este exemplul pe care-l dau celor mai tineri. Iubirea și colaborarea soțului său. Bucuria și mândria celor dragi. Recunoștința care li se arată din ce în ce mai des. Toate astea îi arată că sunt pe drumul cel bun și îi dă forța de a merge mai departe.

Îmi place să trăiesc simplu. Să-mi bucur soțul cu o partidă de pescuit sau să mergem la teatru sau concert. Și poate cea mai mare bucurie e să ne petrecem timpul cu nepoții și fiicele. Nimic nu e întâmplător. Fiecare experiență de viață vine la pachet cu o lecție. De tine depinde dacă o înveți, treci clasa sau la primul examen, rămâi corigent.

Maria Holtzhauser ne mai spune că cel mai important în viață este să faci ce simți că ți se potrivește și ce-ți place. Dar ca să fii sigur de asta, trebuie să încerci. Să faci orice ți se ivește. Nu strică să experimentezi măcar.

Viața are nevoie și de sfaturi, de jaloane. E important și cât de deschis ești să le accepți și să le pui în practică. Reușesc toți cei ce-și doresc mult. Ceilalți, nu se străduiesc suficient sau nu au încredere deplină în ei.

Cuvânt de încheiere

Astăzi, am abordat viața și reportajul, altfel. Am scris despre lucruri pe care oamenii nu doresc să le vadă. Poate din teamă, poate din neputință, poate din ignoranță! Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali și egoiști, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe!

Spunea cineva despre asociația „Maria Holtzhauser” că este echivalentul unui minister! Eu cred că este mult mai mult. Echivalentul unui sistem funcțional care găsește mereu soluțiile fiabile și resursele necesare pentru a acoperi cazuri, pentru care guvernele și ministerele nu au niciodată sume alocate.

Maria și Sorin Holtzhauser sunt exemplul cel mai frumos al faptului că oamenii se unesc și se iau la bine și la rău împreună, la bine și la boală împreună! Sunt poate cea mai frumoasă dovadă de iubire, loialitate și frumusețe umană. De empatie și bunătate!

Ei nu și-au rămas doar lor, dar au decis să își multiplice iubirea semenilor lor, să fie acolo și atunci când trebuie, alături de cine este nevoie. La bine și la rău, la boală și la greu. Și sunt! Și rămân, ajută și sunt constanți în tot ceea ce fac.

Pentru cei care doriți să fiți Oameni Îngeri:

Asociatia „Maria Holtzhauser”
CIF: 39896535/20-09-2018
Sos. Colentina nr 3B, Bloc. 33B Ap. 21
Bucuresti, Sector 2
email: asociatiamariaholtzhauser@gmail.com

Cont IBAN: RO47BRDE426SV94483764260
Ag. Bucur Obor, Sos Colentina 2
SWIFT: BRDEROBU