28 Mai – Elite Nights – Ediția 1: Bazele unei cariere din propria pasiune

59364421_364837567492959_7560804206756495360_n

Ce faceţi pe 28 Mai de la orele 19:00? Eu spun să daţi o fugă la Aula Universității Româno-Americană, Bd. Expoziției nr. 1B, sector 1, București şi să participaţi la un eveniment care are intrare liberă şi vine să vă prezinte altceva, o altă faţă a României şi a românilor, a faptului că se poate, iar soluţiile sunt la îndemâna oricui!

“Prezentări de circa 15 minute, sub forma unor pastile inspiraționale, susținute de oameni care, de cele mai multe ori, nu urcă pe astfel de scene. Exemplele lor merită promovate, deoarece și-au construit cariere din propriile pasiuni sau și-au descoperit forța lăuntrică de a rezolva anumite lacune ale societății.”

Vezi despre cine este vorba, dar și cum îți poți rezerva un loc în sală, pe pagina evenimentului, AICI!

#EchipaDeElita: Ramona Sandrina Ilie și cuvintele ei care pătrund în sufletul oamenilor!

Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg! 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.

 

SĂ DESCOPERIM, SĂ SUSȚINEM și SĂ PROMOVĂM împreună adevăratele valori românești!

Dacă ai vizionat clipul de mai sus, ai deja o idee cu ce ne ocupăm și ce părere au o parte din personalitățile cu care am lucrat:

  • Scriem despre oameni obișnuiți care AU REUȘIT
  • Prezentăm într-un mod unic inițiative care INSPIRĂ
  • Aducem în lumina reflectoarelor doar acei ROMÂNI CARE MERITĂ

Câteva cifre:

  • Publicăm minim 5 reportaje noi pe săptămână;
  • Fiecare articol are cel puțin 1000 cuvinte. Cele mai multe au în jur de 2000 cuvinte;
  • 3 din 4 români despre care am scris își regăsesc reportajul din Elita României pe prima pagină din Google, la o căutare după numele lor!
  • 12 redactori scriu pentru Elita României.

Sunt doar câteva elemente care ne definesc astăzi. De mâine, trecem la nivelul următor! Adică:

  • Mai mulți redactori = Vom deveni spațiul preferat de exprimare al jurnaliștilor pasionați de pozitivul românesc;
  • Mai mare expunere = Ne transformăm într-un etalon pentru modul în care se face presă în România și se scriu advertoriale;
  • Mai multe articole = Voi, cititorii, veți avea mai multe exemple de așa da, care să vă încarce pozitiv și să vă inspire să faceți lucrurile mai bine;
  • Mai mult decât scris = evenimente regionale, podcasturi, interviuri video, facebook live, campanii, concursuri cu premii, implicare în cauze umanitare.

Am creat o pagină de donații pentru a ne alinia unei tendințe la nivel global, pe care o simțim și noi pe „pielea noastră”.

Reclamele în online nu mai reprezintă o sursă sustenabilă de venituri. Nu fac decât să întrerupă cititorii și să îi enerveze.

Marile publicații internaționale se bazează tot mai des pe donațiile din partea cititorilor, pentru a supraviețui.

De aceea, căutăm primii 400 cititori suficient de loiali încât să fie gata să ni se alăture. Lansăm oficial campania… 10 lei pe lună!

Dacă îți place Elita României, dacă vrei să avem un cuvânt și mai greu de spus în media românească, de acum ne poți ajuta și tu să creștem!

De acum, pe Patreon, poți contribui la bugetul nostru cu 10 lei pe lună. Atât înseamnă donația minimă, de 2 dolari + TVA – aproape 10 lei.

Oferi mai mult de 2 dolari, primești mai mult (vezi beneficiile în secțiunea „Tiers”). Cum?

  • Accesezi butonul „Become a Patron”;
  • Îți alegi una din cele 5 variante de donație sau stabilești tu o altă sumă;
  • Îți creezi cont pe Patreon sau te loghezi cu contul tău de Facebook;
  • Completezi doar o dată datele de card sau Paypal, complet în siguranță, la fel ca în orice magazin online;
  • Poți renunța oricând la plata lunară, însă noi sperăm că vei rămâne aproape de noi, pentru a vedea cum ne ținem de promisiuni!

Pentru tine, 10 lei mai mult sau mai puțin pe lună – nu e mare diferență. Pentru noi, însă, da.

Cu câțiva lei de la multă lume, ne putem plăti redactorii care vă aduc atâtea și-atâtea surse de inspirație. Cu 10 lei pe lună de la multă lume, construim bugetul pentru a adăuga noi și noi beneficii.

Ce vom face cu banii:

  • Când strângem donații de 500$ pe lună, introducem o extragere lunară, în urma căreia unul dintre dontaori va câștiga, lunar, 10% din totalul veniturilor;
  • După 800$ pe lună, introducem versiune audio pentru fiecare articol, astfel încât reportajele noastre să ajungă mai ușor la voi, în căști, la volan sau în metrou;
  • După 1500$ pe lună, ne vom permite să creștem frecvența interviurilor filmate, tot pentru ca voi să aveți mai multă inspirație într-un format cât mai accesibil;
  • După 2000$ pe lună, vom aloca lunar 10% din buget către o cauză umanitară, pe care o vom alege împreună.

În plus, donațiile voastre ne vor ajuta să investim în creșterea audienței naționale. În organizarea de evenimente locale, prin care Elita României să vină mai aproape de români frumoși din toate colțurile țării.

În multe alte idei, pe care le putem testa alături de „patronii” noștri!

Haideți SĂ DESCOPERIM, SĂ SUSȚINEM și SĂ PROMOVĂM împreună adevăratele valori românești!

Mulțumim!

 

Magda Săvuică, îngerul păzitor care ajunge acolo unde numai Dumnezeu mai ajunge

Magda Săvuică
Copiii şi familiile încercate din Vaslui, una din cele mai sărace zone ale Uniunii Europene, și-au găsit un înger păzitor în Magda Săvuică. Magda a lăsat Capitala, un job frumos în publicitate şi comunicare şi a decis să se implice din 2018 în ajutorarea celor care nu mai aveau nicio speranţă de bine sau bucurie.

Magda Săvuică are studii în drept şi jurnalism. Este iniţiatoarea proiectului „273 de locuri pe care trebuie să le vizitezi înainte să pleci din România”, care avea drept scop promovarea valorilor autentice ale ţării noastre şi a unor zone mai puţin cunoscute. Un fel de semnal către cei care se dezrădăcinau prea uşor.

În anul 2011 a ajuns alături de o echipă de voluntari în Negreşti, Vaslui şi, atunci, a înţeles că viaţa ei se va schimba radical. În acel moment, Magda Săvuică s-a lovit pur şi simplu de realitatea cruntă a câtorva oameni care trăiau în condiţii aproape imposibil de imaginat. În timp, acei câţiva oameni s-au transformat în sute de poveşti de viaţă!

Tot atunci, avea să îl cunoască şi pe pastorul Paul Marica, care a impresionat-o prin implicarea sa în viaţa oamenilor nevoiaşi din zonă.

M-a impresionat foarte mult ceea ce am găsit aici. Sărăcia cruntă din viaţa acestor familii care trăiau pur şi simplu în condiţii greu de imaginat, au făcut brusc ca toate problemele mele să pară mai mici sau chiar neînsemnate.

Din momentul respectiv, Magda Săvuică a început să strângă fonduri şi să meargă de două ori pe an la Negreşti. După aproape 7 ani de drumuri, de oboseală, depresie chiar, Magda şi-a dat demisia de la muncă şi în 2018 s-a mutat la Negreşti.

Magda Săvuică, povestitor care încearcă să pună în cuvinte ceea ce trăieşte

Magda Săvuică ştie cel mai bine că, într-o eră în care greu ne putem imagina viața fără utilităţi de bază, fără curent electric, apă potabilă, paturi, ferestre, mâncând la câteva zile, există oameni nevoiţi să îşi ducă în acest fel traiul şi să se adapteze.

Oamenii trebuiesc ajutaţi şi nu judecaţi. Trebuiesc reabilitaţi şi nu etichetaţi sau marginalizaţi. Situaţia lor se datorează unei societăţi haotice, a lipsei de educaţie şi de viziune. Sigur, acestea se leagă, dar când te naşti într-o familie care are acelaşi istoric în ce priveşte sărăcia, lipsa de educaţie, abuzurile sau alcoolul este greu cumva să crezi în şanse sau în faptul că poţi să îţi depăşeşti condiţia.

Descurajată uneori, Magda simte că orice ar face, nu reuşeşte să îi scoată din zona lor gri, că nu îi poate ambiţiona să vadă mai departe de problemele lor, de condiţia lor. Chiar şi aşa, ea continuă să spere şi să ajute, crezând în ideea că poate măcar viaţa unor copii se va putea schimba în mai bine.

Pentru a face oamenii să îi înţeleagă munca şi poveştile de viaţă ale acestor familii, Magda a început să scrie un fel de jurnal online pe facebook, dar şi pe site-ul „Asociaţiei Dragoste Desculţă”.

Magda a ajuns pe pagina Asociaţiei de pe Facebook, la Ziua 69, anul 2: „Viaţa de la oraşe e aşa de diferită de realitatea din satele astea prin Vaslui. Parcă-s două filme cu profil diferit, dar care se întâmplă simultan la câteva sute de km distanţă. Într-unul din satele unde activam s-a întâmplat ieri o tragedie. Un copil de doar 1 an a fost găsit mort ieri dimineaţa. Făcuse febră în timpul nopţii, nu au avut medicamente să-l trateze, a făcut convulsii febrile şi până dimineaţa nu a mai fost.”

Această zi de jurnal îmi aminteşte despre cum a făcut ea cunoştinţă cu aceste cazuri umanitare şi sociale. Moș Ștefan care a luat în cămăruța lui 5 copii pentru a-i îngriji atunci când au rămas fără părinți. Familia îndurerată al cărei copil murise de frigul intrat prin plasticul care ținea loc de ușă. Fetița blondă care s-a liniștit din plâns când am luat-o în brațe și care s-a bucurat când a văzut cadourile.

Aceeași fetiță blondă care murea 2 luni mai târziu deoarece căsuța de lut a luat foc mult prea repede și nu a mai putut fi salvată. Povești spuse cu durere în zona județului Vaslui.

Atunci, viaţa ei s-a schimbat şi ştia că nu va mai putea niciodată dormi liniştită în confortul locuinţei sale din Bucureşti, în timp ce alţii mor de frig, de foame şi de lipsă de speranță.

 „Dragoste desculţă” s-a născut din dragoste faţă de oameni şi din multă credinţă faţă de Dumnezeu

Mulţi se ascund într-o carapace sub care se simt mai puţin vulnerabili. Unde dacă nu văd moartea, sărăcia, boala, simt că ele nu există.

În multe zone ale ţării, copii mor îngheţaţi de frig sau de foame. Merg desculţi la grădiniţă. Se sting în dureri crunte pe paturi de spital sau acasă, pe lutul bojdeucilor.

Cred că ne place să ne închidem în cutiuţa noastră şi să ignorăm pe cei din jur etichetându-i. Dar oamenii când au fost creaţi, Dumnezeu i-a chemat din nefiinţă în fiinţă după numele lor mic, a şoptit cu dragoste: Vasilică, Magda, Georgică etc. Aşa am rămas cu toţii în ochii Lui, rătăciţi sau aproape de El, cel care nu ne pune etichete şi ne acordă mereu şi mereu prezumţia de nevinovăţie sau Mila Lui pentru a încerca din nou şi din nou.

Ca să ne scuzăm lipsa de reacţie şi de responsabilitate faţă de oamenii de lângă noi mai puţin norocoşi, scoatem din mânecă tot felul de şabloane şi etichete. Arătăm cu degetul către ei şi îi considerăm ţigani, puturoşi, asistaţi, iresponsabili. Pe femei le judecăm şi mai mult, sub pretextul că nu ar fi trebuit să facă copii în anumite condiţii sau ar fi trebuit să plece de lângă soţul violent în alte condiţii.

În fond, problemele sunt mult mai profunde, iar în fapt, nu este dreptul nostru să îi judecăm ci să ajutăm sau măcar să nu desconsiderăm. Într-o societate superficială, probleme acestor năpăstuiţi devin şi mai acute şi mai profunde, din lipsa de empatie şi de profunzime.

Accesul la educaţie, implicarea administraţiilor locale, a asistenţei sociale (la un nivel mult mai uman), poate sunt acelea care ar face diferenţa şi care poate ar fi schimbat foarte multe în cazul familiilor pe care Magda le ajută fără să se întrebe, să judece sau să emită vreo aroganţă. Deşi ea, poate că ar avea dreptul!

Rămâi umil, respectă-i pe cei din jur, dă-ţi voie să crezi în minuni

Mulţi dintre noi nu ne descurcăm cu propriile noastre probleme minore în comparaţie cu altele. Magda în schimb aleargă de una singură pe toate coclaurile, prin toate bordeiele şi mahalalele. Ascultă oamenii, caută soluţii şi aduce speranţe de viaţă şi de bine.

Cum face, nu ştiu?! Ştiu doar că, deşi s-a lovit de situaţii grele, de firea umană care stipulează situaţiile, manipulează, bârfeşte, a încercat mereu să treacă peste acestea şi să fie acolo unde trebuie. Recunoaşte că de multe ori nu a înţeles anumite familii sau femei pe care le-a ajutat şi care au reacţionat neaşteptat, dar nu îşi asumă dreptul să judece. Cel mult să încerce să înţeleagă sau să aprofundeze şi mai mult pe viitor.

Magda Săvuică

Ce face Magda Săvuică am văzut cu toţii, dar cine este ea şi de unde vine, mi-am dorit tare mult să aflu ca să pot înţelege de unde i se trage această energie divină şi spiritul plin de umanitate şi bunătate.

Magda a crescut în mijlocul unei familii numeroase, ei fiind 12 copii. Tatăl ei este pastor într-o comunitate mică lângă Bucureşti, lucru care m-a făcut să înţeleg clar ca lumina zilei de unde are ea impregnată în suflet şi mentalitate empatia, iubirea faţă de aproape, de Dumnezeu şi dorinţa de a ajuta oamenii nevoiaşi.

Magda iubeşte oamenii în vârstă care îşi fac curaj pentru un zâmbet când vrei să le cumperi o îngheţată. Iubeşte ochii miraţi ai copiilor care nu ştiu că ei s-au născut într-o lume fără prea multe şanse. În general, iubeşte ceea ce face.

Iubesc iubirea care se naşte în mine de când m-am ataşat de nişte oameni care „nu merită” şi pentru care toată lumea îmi spune că mă consum degeaba. Este o altfel de dragoste. E dragoste desculţă!

Magda nu are copiii săi încă, dar are în grijă două fetiţe, pe Teodora şi Roxana de care s-a ataşat extraordinar de mult. Nu-și poate închipui viața în altă parte, decât lângă ele.

Zâmbind, recunoaşte că nu regretă nicio clipă cât de mult a investit sentimental, emoţional şi sub alte forme în oamenii de care s-a ataşat şi în fetele sale.

Doar alături de fete, Magda și-a dat seama că viaţa ei a fost una privilegiată şi fără de griji. Dacă vreodată acestea au existat, ele pălesc în comparaţie cu ceea ce au trăit Roxana și Teodora.

Om frumos, modest, plin de seninătate, deşi simt că în sufletul ei a adunat drame şi dureri din fiecare om şi poveste pe care a trăit-o, Magda spune despre ea că nu se consideră geniu, nici măcar vreun elev sau student care a excelat în ceva. Crede sincer că nu are nicio calitate care să o deosebească neapărat în mulţime.

Spune despre ea că este doar o picătură de suflet într-un ocean de oameni. O altă viaţă într-o lume complexă şi nedreaptă cu unii, inegală în şanse. O femeie care a decis să nu stea cu capul în nisip precum struţii.

Cuvânt de încheiere

Într-o lume care parcă este din ce în ce mai departe de ceea ce ar trebui să fie, se nasc uneori oameni cu destine speciale care au capacitatea de a schimba şi chiar salva vieţile celor pe care în drumul lor. Îngeri care din cauza faptului că ne le putem vedea aripile, îi numim, simplu, Magda.

Magda Săvuică

Consider că nu este nicio greşeală în felul sau locul în care ne naştem. Toate au o logică şi un scop. Este deci, o bucurie. O bucurie că locuim într-o Românie în care sunt atât de multe lucruri de făcut şi în care este atât loc de făcut bine. Că rău se face destul!

Nu degeaba am lăsat acest citat al Magdei aici. Ca să ne fie şi mai clar faptul că unii oameni pur şi simplu fac diferenţa prin unicitatea şi autenticitatea propriilor suflete şi modestii ieşite din comun. A unui bun simţ înnăscut şi antrenat cumva de felul de a fi!

Pentru Magda Săvuică, bunătatea este nu stare de spirit ci o stare de a fi! Şi ar fi bine să se ia la câţi mai mulţi dintre noi. Aşa, am putea înmulţi talanţii şi am transforma această Românie a sărăciei, într-o României a lucrurilor făcute din suflet pentru suflete!

Dacă vreţi să fiţi alături de Magda, puteţi face donaţii în bani sau puteţi trimite la sediul asociaţiei din Negreşti bunuri de toate felurile. De la lemne, alimente, pachete pentru proaspete mămici (siropuri, biberoane, scutece, hăinuţe) până la ghete şi haine pentru copiii care merg la şcoală, rechizite, pături groase, aşternuturi, alimente, electrocasnice, mobilier. Cei mai curajoşi, puteţi „adopta” o familie, ceea ce înseamnă că vă veţi ocupa de la depărtare (sau nu) de bunăstarea lor.

E nevoie de dragoste în multe forme. Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

ASOCIATIA DRAGOSTE DESCULTA
Banca Comerciala Romana
IBAN ROL: RO30RNCB0262161578590001
IBAN EURO: RO03RNCB0262161578590002
SWIFT: RNCB RO BU

Adresa pentru primirea coletelor

Magda Săvuică
Str. Mihail Kogalniceanu, nr 27A
Oras: Negresti
Cod postal 735200
Jud. Vaslui
*Telefon: 0741 010 988

 

Ohara Donovetsky, omul, femeia, scriitoarea şi profesoara care, dacă nu era, trebuia inventată

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică,

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

 

Echipa de la Elita României

elita

Pe la mijlocul lui martie, ne-am dat seama de un lucru. Noi la #ElitaRomaniei realizam portretele celor care schimba Romania. Sunt deja 160 astfel de portrete, insa lipsesc 12… Portretele celor care va aduc atatea si atatea surse de inspiratie!

Asa ca am suflecat manecile, am facut un tur de forta insemnand 12 reportaje in vreo 10 zile și am decis.

Toata saptamana viitoare, vom posta aceste articole, in care veti descoperi povesti de viata cu nimic mai prejos decat cele cu care v-am obisnuit!

Ei sunt elita jurnalismului romanesc, iar incepand de maine, ii veti cunoaste si mai bine, unul cate unul!

Saptamana Mare este complet dedicata unei echipe mari: #EchipaDeElita, poate cea mai puternica din media online romaneasca! De la stanga la dreapta, de sus in jos:

Daniela Palade Teodorescu
Florin Caramavrov
Dani Godja
Ramona Sandrina
Bogdan Socol
Mitrea Bogdan
Roxana Elena Roseti
Lavinia Peter
Oana Păuna
Camelia Starcescu
Adina Lukacs
Robert Popa

Pregatiti-va asadar de o gama extrem de variata de trairi!

Dana Gonţ ne prezintă Bonton – o altfel de incursiune în culisele vieţii de zi cu zi

56742514_354896915153691_290678765208469504_n
Toţi o cunoaştem pe Dana Gonţ de la emisiunea Bonton, unde, alături de echipa sa, ne prezintă poveşti incredibile de viaţă şi despre o Românie altfel. Despre români care ştiu să îşi depăşească limitele, să încerce şi să învingă. Aşa ca ea! Omul care a transformat o emisiune într-un brand cunoscut, apreciat şi iubit.

Dana Gonţ simte precum Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Un suflet sensibil şi empatic precum Dana Gonţ nu avea cum să nu se regăsească în citatul lui Edmond Burke. Un om care aduce mereu în prim plan poveşti de viaţă menite să schimbe destine nu poate fi altcumva, decât un om de atitudine, cu atitudine, plin de compasiune şi spirit.

Cum întotdeauna valoarea unui adult frumos şi echilibrat este dată de familie, de locul de unde ne tragem rădăcinile, seva morală şi sufletească, Dana îşi aminteşte despre faptul că o amprentă importantă în formarea sa a lăsat-o copilăria.

S-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-o familie modestă, dar cu valori foarte sănătoase. Mama a fost cea care a făcut o „religie” din bunul-simţ şi care a practicat o educaţie în acest spirit.

Nici astăzi nu ştiu dacă a fost cea mai bună variantă, nu am reuşit niciodată să câştig competiţia cu oamenii tupeişti. Nici măcar nu am intrat în ea. Am fost mereu un om care nu a ieşit în faţă, nu s-a lăudat, care s-a purtat civilizat chiar şi când situaţia cerea o altfel de reacţie.

Dana recunoaşte că este aproape la fel şi astăzi. Totuși, ia atitudine mai des, învăţând că poţi fi politicos, dar ferm în acelaşi timp şi fiind mult mai atentă şi mai selectivă în legătură cu oamenii din jur.

De la pasiunea pentru radio, o întâmplare avea să se transforme în 20 de ani de dragoste în televiziune

Ca mai toate lucrurile frumoase, intrarea Danei în lumea televiziunii a fost categoric o întâmplare. Una care i-a schimbat viaţa radical.

Pe Dana o pasiona, de fapt, radioul. Acela a fost visul ei cu adevărat, să facă radio. La numai 15 ani a participat la un concurs de angajare la radio, doar că cei de acolo au poftit-o să revină… când avea să se facă mai mare.

Refuzul a afectat-o, dar a şi ambiţionat-o pe Dana, care şi-a propus să le demonstreze, într-o zi, că poate. Şi a reuşit! Deoarece oamenii care trebuie să ajungă acolo unde le este menirea, ajung. Exact la timp şi exact la locul potrivit.

Aşa avea să se întâmple şi cu ea. Astfel că, atunci când a văzut la televizor că va avea loc un concurs de redactori pentru un post de televiziune local, s-a hotărât să chiulescă de la şcoală (era la liceu, termina clasa a X-a) şi să meargă, fără ştirea părinţilor, să dea concursul.

Zis şi făcut! Planul ei era doar să capete experienţă pentru când va ajunge la radio. Nimeni nu a întrebat-o ce vârstă are şi, după două săptămâni, avea să afle că a trecut cu bine toate probele. Din câteva sute de oameni erau 6 aleşi, iar Dana Gonț avea să fie printre ei!

Îşi aminteşte zâmbind că i-a fost mult mai uşor să câştige concursul, decât să primească permisiunea mamei. A avut noroc că venea vacanţa, aşa că mama i-a dat voie să fie „vedetă” tv doar pe timpul verii. Nu a mai putut însă să o convingă să mai plece de acolo.

Dana Gonț Bonton

Acum, după un drum lung şi cu mai multă maturitate, îmi dau seama că meseria asta a fost şi este pentru mine o mare dragoste. Cu tot ce implică o mare dragoste… fluturi în stomac, emoţii, trădări uneori, neînţelegeri alteori, momente de entuziasm, de împlinire.  Dar, până la urmă, este o dragoste care a rezistat mai bine de 20 de ani.

Dana Gonţ între jurnalismul de filantropie şi recunoaşterea dedicării sale, prin premiul de la gala „Oameni pentru oameni”

Dana a încercat de-a lungul carierei sale mai multe proiecte. Proiecte care i s-au potrivit şi pentru care s-a dedicat și s-a implicat alături de echipa ei.

Categoric însă, Dana Gonț este omul născut pentru a face diferenţa. Omul care în tot ceea ce face este alături de oameni, acolo jos, în miezul problemelor lor, căutând soluţii şi rezolvând situaţii aparent fără ieşire. Dana s-a născut pentru oameni, iar dăruirea ei nu a întârziat să fie răsplătită.

La Bonton, împreună cu echipa sa, în toţi aceşti ani, a realizat reportaje despre numeroase proiecte sau oameni care s-au implicat şi au făcut mult bine societăţii româneşti şi ţării. Pentru acest fapt, au fost premiaţi la gala „Oameni pentru oameni”.

La momentul respectiv, în echipă erau doar două persoane, Dana Gonţ şi Ioana Mihalca. Premiul este al amândurora, dar și al lui Digi24 pentru faptul că a susţinut un astfel de proiect.

Dana Gonț

Pentru Dana şi Ioana, tot ce s-a întâmplat în acea seară, avea să fie în primul rând, o mare, mare supriză. Deşi ştiau de nominalizarea proiectului, organizatorii au riscat foarte mult păstrând secretul asupra câştigătorului.

De obicei, în astfel de gale, se sugerează faptul că ai câştigat, pentru a nu exista şansa să nu fi prezent în sală, sau să nu ai măcar un discurs minim pregătit.

Eu nu am ştiut nimic, când mi-am auzit numele m-au cuprins nişte emoţii paralizante. Nu am făcut niciodată nimic pentru premii, acolo unde am câştigat noi nici măcar nu ne-am înscris, a fost la iniţiativa organizatorilor. Dar aş minţi să spun că nu ne bucură  mult. Toate aprecierile, fie că sunt premii, fie că sunt mesaje de la telespectatori, sunt un „combustibil” care ne ajută să mergem mai departe.

În viaţă suntem atinşi de oameni…

Valoarea oricărui profesionist, înainte de toate, reiese în primul rând din deschiderea, empatia şi naturaleţea pe care o afişează faţă de ceilalţi oameni. Perseverenţa, bunătatea ca modalitate de abordare a situaţiilor sunt calităţi pe care eu le-am descoperit şi preţuit la Dana Gonţ.

Dana este plină de exuberanţă, de entuziasm, de nobleţe. Știe să fie mereu acolo unde se cere şi se impune de situaţie. A transformat meseria într-o mare iubire, iar asta a fost posibil deoarece Dana iubeşte frumosul, oamenii şi lucrurile bine făcute. Din suflet!

Bonton înseamnă mult pentru mine, pentru că este un proiect pe care am avut libertatea să îl creionez aşa cum mi-am dorit. Au fost un efort şi o luptă permanentă, dar am creat un brand, un trend în televiziune chiar, şi asta e mai mult decât îmi imaginam la început. Este o emisiune care a marcat şi maturitatea mea profesională, pentru că eu am lucrat mult, foarte mult, şi la Digi24 şi înainte, în spatele camerei.

Puţini înțeleg că munca de producător, realizator, editor este extraordinar de importantă şi de grea. Presupune foarte multă implicare, documentare, alergare, ore întregi de scris și nu este o activitate atât de vizibilă.

Astfel că, această muncă a Danei a fost mai puţin remarcată. Era cunoscută din emisiunile muzicale şi doar cei cu care lucra direct ştiau că ea este un jurnalist complex.

Prin Bonton, lucrul acesta a devenit mai vizibil, iar telespectatorii o primesc cu mare drag în casele şi inimile lor, aşteptând cu sufletul la gură o altă poveste de viaţă sau un alt exemplu de determinare.

Toţi avem lecţii de învăţat pe parcursul vieţii

Prin intermediul meseriei sale, a emisiunii şi povestirilor pe care simte să le aducă în faţa noastră, Dana este ea însăşi o frumoasă lecţie de viaţă. Un om care a crezut în propriile sale pasiuni, care a încercat până a reuşit, a rămas caldă, sensibilă și atentă cu toţi şi tot în jurul său.

Ca jurnalist, am văzut mereu în Dana un exemplu demn de urmat. Mi-a plăcut tot ce a făcut de-a lungul timpului, echilibrul şi dedicarea, faptul că este un activist al ideilor cu efect în societatea românească.

Din acest motiv, am dorit să ştiu care ar fi lecţiile învăţate de ea pe parcursul timpului?

Obişnuiam să îmi închei interviurile de la Bonton cu întrebarea asta şi acum, când o primesc eu, îmi dau seama că nu e uşor să alegi ce ai învăţat. Profesional am învăţat că poţi avea pasiune şi echilibru în acelaşi timp, că perseverenţa este uneori cheia succesului, că trebuie să te lupţi atunci când ştii că faci ce trebuie şi că trebuie să ceri mai mult de la oameni, chiar şi atunci când asta nu te face simpatic. Din punct de vedere uman am învăţat şi mai mult, dar cel mai important lucru ar fi să nu îţi pierzi nădejdea, credinţa în bine, chiar dacă este lucrul cel mai încercat în viaţă.

Printre alte lucuri, ea mi-a spus că nu semănăm unii cu alţii, nici în dorinţe, nici în credinţe şi că din acest motiv, nu poate da un sfat universal valabil. Și totuşi:

Dacă aş avea puterea să influenţez cu ceva omenirea astăzi, aş începe cu a fi mai puţin egoişti. Egoismul este tendinţa care mă supără cel mai mult.

Ce face Dana Gonţ când nu este jurnalist şi realizator de Bonton

Văzând-o mereu activă la emisiuni, ştiind cât timp şi câte ore de muncă implică realizarea acesteia, drumuri făcute în diverse oraşe sau locuri, mă întreb cum se împarte ea între televiziune şi propriile sale bucurii din viaţa de zi cu zi.

Dana Gonț

Am din ce în ce mai puţin timp liber. De cele mai multe ori, timpul pe care nu îl petrec în televiziune se împarte între poveştile pe care le scriu pe blogul meu, danagont.ro, alte evenimente sau proiecte de suflet şi timpul pentru famila mea şi prietenii mei. Cât despre pasiuni, dincolo de cele menţionate, sunt o mare iubitoare de călătorii, natură şi pisici.

Cum este să fii român de elită în România de azi

O să încep şi eu ca Nică al Smarandei şi o să spun că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi iubesc foarte mult ţara, oamenii ei, tradiţiile şi obiceiurile. Din acest motiv, simt mereu să ştiu cât de important este acest aspect şi pentru cei cărora le iau interviu.

Nici Dana nu a scăpat, dar bănuiesc că nici nu şi-ar fi dorit să scape, la cât de activ se implică în modelarea unor concepte şi concepţii.

Mulţumesc pentru că mă includeţi în această categorie. Am sentimente amestecate despre a fi român astăzi. Pe de o parte mă simt legată de ţara aceasta şi tradiţiile ei, mă simt norocoasă că am avut şansa să văd, să înţeleg, să simt ce înseamnă traiul autentic, viaţa la ţară, spiritualitatea, rânduiala românească. Sunt lucruri care m-au legat de pământul ăsta pentru totdeauna.Pe de altă parte simt nedreptatea care i se face acestei ţări de atâta amar de vreme. Simt frustrarea generaţiei mele, mereu de sacrificiu, mereu într-o aşteptare care se termină prost, căreia i se fură viitorul.  Nu e simplu să trăieşti în România astăzi, dar nu cred că m-am născut aici întâmplător. Aşa că, deocamdată, mă străduiesc să nu fiu degeaba aici.

Dana Gonț Bonton

Cuvânt de încheiere

Apreciez munca ei de foarte mult timp. O aştept cu drag, ca român şi jurnalist, să apară cu emisiunea Bonton şi să ne arate că nu există „nu se poate”, ci numai „nu vreau”.

De la Dana Gonț, am de învăţat mereu şi ca profesionist şi ca om. Ca să devii mereu o versiune mai bună a ta, trebuie să fii dispus mereu să înveţi, să primeşti lecţii şi să pui în practică prin implicare şi bunătate!

Mi-am dorit să îi iau un interviu, deoarece am simţit în acest lucru o provocare frumoasă. Să o ai pe Dana ca interlocutor nu poate fi decât o experienţă deosebit de utilă. O experienţă care te marchează şi îţi arată că Dana este cumva mereu pe podiumul galei „Oameni pentru oameni”. Acolo este locul ei!

Dana Gonţ nu este doar un jurnalist extraordinar sau un om de televiziune dedicat. Am aflat cu ocazia dialogului nostru că valoarea ei o dă chiar „religia” învăţată de la mama sa, îmbinată cu o sclipire genială de înţelepciune şi o doză consistentă de umanitate!

Îţi doresc să reuşeşti în tot ceea ce îţi propui să realizezi, atât ca om, câţ şi ca profesionist. Să cunoşti cât mai multe poveşti frumoase de viaţă, cât mai mulţi oameni care fac diferenţa şi au ceva de spus prin tot ceea ce reprezintă ei.

Şi nu în ultim rând, îţi doresc să fii mereu la fel de apreciată şi iubită!

 

Articol preluat de pe ELITA ROMÂNIEI

Margareta Tătăruş, sau despre cum poate un om transforma biblioteca într-o lume vie, activă şi plină de frumos

Margareta Tătăruș

Pe tot parcursul vieţii am învăţat că sunt oameni care se nasc pentru a-şi împlini destinul şi oameni care, pe lângă propriul destin, îl împlinesc cumva şi pe al altora. Am învăţat că unii oameni ne marchează pentru un timp, iar alţii pentru o viaţă. Un astfel de om este Margo. De ce Margo? Pentru că aşa o cunoaşte toată lumea pe Margareta Tătăruş, managerul de la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Vrancea.

Lumea care se vede numai cu inima

Focşaniul, sau altfel spus oraşul de pe Milcov, este unul din puţinele locuri din ţară în care arta, cultura, literatura şi frumosul fac parte din viaţa oamenilor la modul cel mai firesc. Sunt o stare de a fi. Un act zilnic prin care ei îşi încep activitatea, ca şi cum ar sorbi un altfel de cafea. Una care le energizează spiritul, intelectul, viaţa.

În acest oraş boem, oriunde ai merge, cu oricine ai vorbi, toată lumea va avea ceva frumos de spus despre Margo. Toţi o cunosc!

Margareta Tătăruş este omul pe care îl vei găsi peste tot: în sala de lectură, în parc, la teatru şi chiar în mijloacele de transport, unde aduce oamenilor lectura, cartea şi frumosul interacţionând cu fiecare.

Margareta Tătăruș

Am întrebat-o pe Margareta dacă are un citat care o defineşte pe ea cel mai mult şi de ce. Nu m-a surprins când am aflat citatul, dar am înţeles pentru a mia oară ce om extraordinar este. ”Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat.” Albert Einstein

Am ales acest citat pentru profunzimea lui. Și pentru gândurile stârnite, atunci când l-am citit prima oară, acum mulți ani. Pentru că suntem mereu setați să ne măsurăm viața în rezultate, proiecte, oameni, fapte. Care contează, e adevărat. Dar ce ne facem atunci când nu putem pune în cifre emoțiile de tot felul, bucuriile, durerile, tristețile, (ne)mulțumirile? Toate ne formează ca oameni, ne dezvoltă și dau sens vieții, profesiei și Omului din noi. Și că întotdeauna putem să vedem dincolo de cifre, dacă suntem atenți la Oameni.  

Iar ea este atentă la Oameni şi vede dincolo de ei, înlăuntrul lor. Margareta vine cumva din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din universul Micului prinţ şi are capacitatea de a percepe lucrurile invizibile. Ea nu vede cu ochii minţii, ci cu inima.

Margareta Tătăruș și dragul de carte ce a marcat-o încă din copilărie

Margareta Tătăruş s-a născut în Focşani, într-o familie obişnuită, modestă chiar, alături de alte trei surori. Nu a avut o copilărie prea fericită, dar cum spune chiar ea, poate normală acelor timpuri, când copiii îşi confecţionau păpuşi din cârpe, îşi purtau hainele între ei şi îşi construiau propriul Univers.

Îi este foarte drag oraşul unde s-a născut. Oriunde ar fi plecată, când se reîntoarce este nespus de fericită pentru simplul fapt că este din nou în locul care, pentru ea, a fost dintotdeauna acasă.

Margareta îşi aminteşte că a fost îndrăgostită de citit încă din copilărie, când îi citea tatălui ei la televizor. La început mai stângaci, până a prins ritmul cu subtitrarea care dispărea repede de pe ecran, apoi cu intonaţie, ca să îi placă tatei.

Într-o zi, tata a plecat la îngeri, iar Margareta continua să îi citească tatei în gând. Chiar şi atunci o făcea cu intonaţie.

Cel mai frumos cadou pe care l-a primit, a fost o carte. I-a făcut-o cadou mama sa pe când împlinea 8 ani. A fost prima carte din casă, în afara manualelor școlare. O are și acum și o mai răsfoiește, amintindu-și bucuria pe care a simțit-o citind.

Încă din clasa 1, și-a dorit să se înscrie la Biblioteca școlii unde învăța sora sa, pentru că în școala ei nu exista așa ceva.

Și acum simt emoția pe care o aveam intrând acolo. Mi s-a părut uriașă… cu rafturi până în tavan, pline de cărți, care sigur mă așteptau pe mine. Din păcate doamna bibliotecară nu m-a înscris la bibliotecă pentru că nu eram elevă la acea școală. Am plâns două zile… Știți însă ce a fost frumos? Pentru că așa hotărăște Universul, peste 18 de ani, aveam să fiu bibliotecară chiar în acea Bibliotecă. Și-mi amintesc emoția avută când am pășit ca adult în acea încăpere… era atât de mică, tot cu rafturi până în tavan și pline de cărți învechite.

Toată adolescenţa şi-a petrecut-o citind, fiind oarecum abonată la bibliotecile vecinilor, ale liceelor la care a studiat sau ale orașelor care au primit-o. Îşi aminteşte zâmbind cum mama o certa să nu mai citească atât de mult, ameninţând-o că îi va pune cărţile pe foc. Făcea orice, numai să nu îi atingă nimeni cărţile.

Îmi imaginam întotdeauna că, undeva în perete, exista o cameră secretă, doar a mea, cu rafturi multe până sus, pline de cărțile cele mai frumoase din lume, o draperie mare și roșie, groasă și din catifea, ce făcea întuneric deplin, un balansoar, o veioză și eu. Citind fără să mă deranjeze nimeni. Oricât. Oricând.

Prin cărţi, a descoperit cum să fie curajoasă, să nu se teamă de nimic, să o ia de la capăt de fiecare dată, să reușească prin muncă, respect și să iubească oamenii și poveștile lor.

Margareta Tătăruș

Şi a mea. Deoarece ascultând-o pe Margareta, pe care eu personal o cunosc de foarte mulţi ani, realizez că ea însăşi este o carte care ne modelează inimile şi ne atinge în cel mai profund şi minunat mod, punându-ne aripi, fără să ştie.

Cum dobândeşti tinereţea fără bătrâneţe

Margareta Tătăruş este bibliotecar din 1997. Are o experiență de 15 ani la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, în ultimii 8 ani fiind implicată şi în training.

Din 2010 până în prezent a format peste 2000 de copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici și a livrat peste 3500 de ore de training, în peste 40 de cursuri.

Margareta Tătăruș

În ultimii ani, Margareta ne povesteşte că s-a îndrăgostit de educația nonformală. Învață multe lucruri noi, cunoaște oameni noi și pasionați, împărtășește din experiența și cunoștințele ei. În același timp, experimentează drumuri și provocări de excepție ce-i pot motiva în continuare viața și profesia.

A organizat numeroase acțiuni de fundraising, campanii sociale, de voluntariat, alături de multe instituții publice, private, ONG-uri, venind în sprijinul celor defavorizați social sau încercând să promoveze un set de valori care să schimbe în bine viața membrilor comunității vrâncene.

Iubesc oamenii, mă dedic lor, iar pe copii și tineri îi ador, pur și simplu. Deși am 47 de ani, fac precizarea că am acumulat în acești ani, pe lângă multă experiență în proiectele și activitățile organizate pentru ei, o tinerețe fără bătrânețe care îți este oferită în dar de către viață doar dacă iubești cu adevărat ceea ce faci. Pasiunile mele sunt legate de cuvânt, poveste și oameni frumoși care vor să se dezvolte. Mă inspiră faptele, ideile creative, iubesc provocările și să-i motivez pe oameni. Cred cu tărie că nu există imposibilul!

A lucrat la Sala de lectură a bibliotecii, a coordonat câțiva ani Secția pentru copii și tineret și mai apoi Centrul de formare al Bibliotecii. A inițiat și a fost parte din cele mai multe proiecte frumoase ale bibliotecii unde,  de câteva luni, Margareta a devenit Manager.

Ce crede ea despre această funcţie?

Eu sincer cred că poziția în care sunt acum mă provoacă să evoluez, să fiu mai bună, mai înțelegătoare, să învăț lecția răbdării, dar și să creez servicii noi de bibliotecă, proiecte inedite și să transform Biblioteca într-un adevărat Centru cultural, educațional și de petrecere a timpului liber. Acestea sunt intențiile mele, dar să vedem ce-o să iasă.

Margareta Tătăruş a primit premii locale și naționale – ”Bibliotecarul anului”, ”Trainerul anului”, premiul publicului pentru ”Coordonatorul  de voluntari al anului”, iar diplomele nu ne-ar ajunge spaţiul pentru a le înşira.

Oamenii care au avut un aport în formarea sa

Prima care a susţinut-o şi nu a renunţat niciodată să o iubească, să o susţină, să o certe, să o îmbrăţişeze, să îi deschidă zborul în orice şi-ar fi dorit, a fost: MAMA, despre care Margo spune că

E cea care m-a învățat cum să fiu independentă, creativă și veselă. Și vulnerabilă fără să mă simt vinovată pentru asta. M-a învățat că, după ce plâng, să mă ridic, să-mi șterg nasul și, cu ochii umflați să merg mai departe, cu fruntea sus. Și acum, după ce au trecut 15 ani de când nu mai este, mi-o port în suflet și în gând ca cel mai de preț Dar pe care viața mi l-a făcut: să fie Ea, Mama mea.

Mergând mai departe, învăţ cumva tot mai multe nu doar despre Margareta ci şi despre mine. Despre cum este să păşeşti într-o lume despre care ştiai atât de multe, dar despre care afli cât de nouă este, de fascinantă. Lumea de dincolo de carte. O lume în care trebuie mereu să te perfecţionezi, să înveţi, să ştii că atitudinea şi pasul în faţă este de multe ori decisiv în profesia ta, dar mai ales, să iubeşti ceea ce ai ales să faci în viaţă.

Am învățat de la mulți cum să fiu Unică în mulțime. Cum să fiu un bun profesionist. Mi-ar trebui două pagini să le spun numele. Însă îi iubesc și prețuiesc din toată inima, fie că sunt în Focșani, fie în București, Sibiu, Brăila, Cluj, Satu Mare, Târgu Jiu sau alt colț de lume.

Margo rostește totuși un nume: Lidia Kulikovski, fost Manager al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, care și acum își dedică viața formării și dezvoltării bibliotecarilor din Republica Moldova. Este o profesionistă a Bibliotecilor publice pe care a avut șansa să o cunoască, să învețe de la ea și să dezvolte împreună proiecte.

Lidia Kulikovski a sădit în mine dorința de fi mai bună, dându-mi și încrederea că pot. Orice. Este omul în fața căruia mă plec, oricând, cu bucurie, respect și iubire.

Un moment însemnat din viaţa ei de bibliotecar şi nu numai, a fost trainingul de o lună, alături de alţi 15 colegi, făcut la Centrul Mortenson din cadrul Universității din Ilinois, Statele Unite, în anul 2011. A vizitat zeci de biblioteci americane, a învățat despre leadership, managementul proiectelor, servicii de bibliotecă.

Atunci, Margareta Tătăruș a trăit o experiență uimitoare și a învățat cum ar trebui să arate bibliotecile publice și ce servicii ar trebui să ofere, constant, utilizatorilor săi. Omul care i-a fost model și mai apoi mentor este Susan Schnuer, un extraordinar profesionist și formator, un om care citea oamenii de la prima privire, un zâmbet care poate îmbrățișa oricând întreg Universul și care are o răbdare fantastică. Aşa ne-o descrie Margo pe cea care a fost parte din zborul său de mai târziu.

Un alt moment de excepție a fost în 2017, când a participat pentru prima oară la un Congres IFLA, în Polonia, la Wrocław. Acolo, s-au întâlnit peste 3000 de bibliotecari din lumea întreagă pentru a vorbi despre bibliotecile publice de pe cele 7 continente.

Este copleșitor să vezi atâția oameni care cred în Misiunea bibliotecii publice de a face viața oamenilor mai bună prin cultură, educație și artă. Participarea mea acolo n-ar fi existat dacă nu ar fi fost susținerea a doi oameni care au crezut în mine – Teodora Fîntînaru, fostul Manager al Bibliotecii Județene Vrancea și Claudia Șerbănuță, fostul Manager al Bibliotecii Naționale – mentori în toată puterea cuvântului, sunt cei doi oameni care mi-au dat forța și curajul de-a vorbi acolo despre oamenii Vrancei și proiectele frumoase care cresc adolescenți și îi transformă în adulți care investesc la rândul lor în comunitățile unde trăiesc și le dezvoltă.

Ce face un bibliotecar când nu este în bibliotecă

Aceasta a fost întrebarea la care cu siguranţă am bănuit deja răspunsul, dar am fost curioasă să o aud pe ea vorbind despre acest subiect. Aşa cum doar ea poate să surprindă şi să ne mire. Şi credeţi-mă pe cuvânt, tot ce are legătură cu Margareta Tătăruş este extraordinar. Nu există lucru mărunt. Totul devine magnific!

Iubesc să călătoresc, să cunosc oameni noi, să vizitez biblioteci. Și am avut norocul să le fac pe toate. Am văzut biblioteci uimitoare în SUA, Danemarca, Italia, Bulgaria, Republica Moldova, Polonia, Grecia și România. Am făcut parte din proiecte internaționale care mi-au descoperit frumusețile locurilor și ai oamenilor întâlniți: Lisabona, Atena, Sofia, Maribor, Londra, Borgaro Torinese, Torino, Viena, Copenhaga – sunt câteva din orașele prin care Timpul m-a purtat și am cunoscut oameni dedicați profesiei lor și bucuriei de a Fi.

Cu alte cuvinte, un bibliotecar, când nu este în biblioteca lui, călătoreşte peste mări şi ţări şi vizitează alte biblioteci. Un fel de Harry Potter care transformă magia din baghetă în magia de a descoperi tot mai mult despre cărţi, oameni şi viaţă.

Cumva, îmi vine în minte filmul Bibliotecarul, unde Biblioteca devenea un loc viu, în care personajele erau reale, iar cărţile erau nişte portale către lumi tangibile.

Şi ce mai face un bibliotecar când nu este în bibliotecă? Şi Margareta cu părul de foc, cu ochii de smarald şi chip blând, zâmbeşte larg, şăgalnic şi copilăreşte. Şi răspunde: citeşte!

Cartea mea preferată acum (pentru că fiecare perioadă a vieții mele a avut o carte preferată!) este ”Pollyanna. Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter. Și cred cu toată ființa că ne putem bucura de lucrurile mărunte, de oamenii întâlniți, de emoțiile trăite. Și că a vedea partea plină a paharului, indiferent de ceea ce ți se întâmplă, nu este doar apanajul optimistului. Stă în puterea fiecăruia dintre noi să schimbe în bine lucrurile, faptele, emoțiile și oamenii care poposesc vremelnic în viața noastră. Iar Jocul și Joaca nu aparțin doar copilăriei, ci tuturor celor care, dincolo de vârstă, știu și vor să se bucure de viața scurtă ce ne este dată a fi trăită.

Pe lângă călătoriile din bibliotecă în bibliotecă şi citit, Margareta se bucură de familia ei despre care consideră că este cel mai important lucru din viața noastră. Mai spune că familia este singura care ne susţine necondiţionat, ne iubeşte, ne trage de mânecă, ne ajută, ne înţelege şi crede în noi până în ultima celulă a fiinţei noastre!

Îi place să se joace. Să fie în preajma copiilor, a oamenilor. Nu îi place să judece şi să eticheteze pe nimeni. Iubeşte IA şi zâmbeşte tot timpul. Asta adaug eu, deoarece în cei 10 ani de când o cunosc pe Margareta, nu am văzut-o niciodată altfel, decât zâmbind.

Margareta Tătăruș

Lecții învățate de-a lungul timpului

Una din cele mai frumoase lecţii cu care Margareta Tătăruş a simţit să înceapă, a fost aceea despre a-ţi urma visurile. Despre a nu renunţa niciodată la ele, oricât de greu, abrupt sau plin de greutăţi ar fi drumul până la împlinirea lor. Un drum fără obstacole nu va duce niciodată undeva.

Oricât de imposibil mi-a fost visul, dacă am crezut cu adevărat în el și în mine, chiar s-a împlinit. Uneori mai mult decât am crezut. Sau visat.

O altă lecţie de viaţă oferită de ea este aceea de a crede în oameni, chiar şi atunci când aceştia ne dezamăgesc.

Şi eu am dezamăgit oameni și mi-am dorit să fiu iertată și înțeleasă. Uneori am fost, alteori nu. Și-am învățat să empatizez mai mult cu cei pe care mi-i scoate viața în cale, să-i iubesc, iert și să le mulțumesc chiar și pentru dezamăgirile trăite. Și să învăț din toate cum să fiu cea mai bună versiune a mea.

Margareta mai crede cu sinceritate că fiecare dintre noi alegem cum și cât de bine ne trăim viața. Că trebuie să greșim pentru a învăța lecțiile iubirii, iertării, răbdării şi avem nevoie de modele, de cărți citite, de toleranță. De iubire. Fiecare dintre noi vrea să fie Fericit.

E simplu să dai sfaturi… e însă foarte important să înveți de la oameni, de la natură, de la istorie. Viața are nevoie de Iubire. Atunci când iubești ești Bun. Cu oamenii, cu păsările, cu animalele, cu pădurile. Cu cărțile.

Înainte de a încheia interviul am întrebat-o cum este să fie unul din românii de elită, deoarece un om care şi-a dedicat întreaga activitate şi viaţă formării şi educării altor oameni, nu poate fi decât un exemplu de frumuseţe şi calitate umană. Margareta Tătăruș răspunde cu modestia şi frumuseţea ei firească:

Nu știu dacă sunt Român de Elită. Doar mi-am trăit viața cât de bine și frumos am putut eu. Dar sunt mândră că sunt Româncă și sunt sigură că nu întâmplător trăiesc în România de azi. Pot și vreau să contribui la creșterea ei. Prin tot ce facem în fiecare zi, cu toții, construim o națiune. Iar când reprezint România în proiectele Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, când arăt lumii de cât de multe lucuri frumoase sunt capabili bibliotecarii români, serios vă spun, sunt Fericită că sunt Româncă și Bucuroasă că pot contribui la educația puilor de români, a adolescenților și tinerilor grozavi pe care îi are România de azi. Și să le sădesc în suflete ideea că ”Nu există imposibilul.”

Cuvânt de încheiere

Vorbind cu Margo, nu există timp. Timpul nu mai este nici măcar o noţiune. Este doar o lectură continuă şi frumoasă. Despre viaţă. Despre oameni. Despre cărţi. Despre iubire, înţelegere, respect şi deschidere.

Margareta Tătăruș

Am locuit în Focşani 11 ani. Pe ea o cunosc de 10. Nici nu ştiam cine este Primar, dar o ştiam pe ea. Asta, deoarece este un om care se dedică şi se implică în tot ce face. Pune suflet. Este pur şi simplu peste tot.

Dacă oamenii nu veneau la bibliotecă, mergea ea la oameni. Aşa, am găsit o dată cărţile bibliotecii în parcul unde mă plimbam cu fetiţa mea. Era vacanţă, iar Margareta a instalat o bibliotecă de vară în parc. Apoi a mutat-o în mijloacele de transport, unde câte un voluntar citea călătorilor poezii sau scurte povestioare.

Mi-o amintesc şi o văd mereu printre copii, printre oameni. Cu cosiţele ei roşcate, cu ochii verzi şi cu zâmbetul larg, larg şi senin. Niciodată supărată, niciodată obosită, niciodată tăioasă la vorbă.

Margareta Tătăruş este ea însăşi o bibliotecă în care păşeşti timid, ca un copil care descoperă mirosul cărţilor şi emoţia rafturilor acelora mari, printre care lumina pătrunde timid, ca într-o poveste despre raze şi magie şi pe care ţi-e teamă să nu o tulburi, să nu faci o mişcare bruscă, iar ea să dispară. Pentru că este nevoie în lume de multe Margarete ca ea. De mult frumos. De multe raze de lumină care să ne deschidă sufletele şi mintea.

Îţi doresc să străbaţi cât mai multe continente, să păşeşti ca un copil mirat în cât mai multe biblioteci, să ai cât mai multe cărţi favorite, să cunoşti cât mai mulţi oameni buni şi frumoşi ca pâinea caldă şi mi-aş dori să ştii că tu eşti în toate inimile oamenilor pe care i-ai cunoscut în viaţa asta!

Articol publicat pe Elita României. Interviu realizat de Ramona Sandrina

Angelica Flutur, tezaur de autenticitate românească, dar mai ales, bucovineană

Angelica Flutur

Dacă unii dintre noi folosim expresia „Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai” doar metaforic atunci când vrem să amintim despre plaiurile româneşti, pentru cei binecuvântaţi, aşa arată locul naşterii lor. Undeva, în Obcinele Bucovinei într-un minunat sat de huţuli, în Ciumârna, judeţul Suceava, nici prea demult, dar nici prea timpuriu, cam de vreo treizeci de ani aşa, avea să se nască o Cosânzeană a folclorului românesc şi anume, Angelica Flutur. Bucovina i-a fost leagăn al copilăriei, iar ea o poartă în suflet ca pe o comoară nepreţuită, dând-o mai departe cu iubire şi talent.

Angelica Flutur, artista care nu este ca alţii, dar nici alţii nu sunt ca ea

Când o întâlneşti pe Angelica Flutur, ai impresia clară a faptului că unii oameni se nasc cu adevărat speciali. Plină de căldură sufletească, de zâmbet, veselă şi plină de viaţă, Angelica te cucereşte de la primul salut.

Spontană, firească, Angelica Flutur este nu doar o frumuseţe deosebită, dar şi un suflet plin de gingăşie şi virtuţi autentice, pe care le-a adus cu ea din alte timpuri, din alte lumi.

Angelica, aşa cum spunea chiar ea despre sine, este un om simplu, care a primit de la ursitoare darnice la naşterea sa, un glas fără pereche.

Un glas pe care îl primesc mulţi copii, care mai târziu devin oameni mari, dar depinde de fiecare cum are grijă de darul primit, deoarece numai de noi depinde cum înmulţim această binecuvântare! Dacă nu ştim să preţuim, să dăm mai departe frumos, frumosul pe care îl primim, atunci, este trist! Şi mai depinde de părinţi, de primii Învăţători şi de cei pe care îi întâlnim în drumul nostru, în timp ce dăruim bucăţi de suflet, pe unde trecem.

Categoric însă, Angelica nici nu avea cum să fie altfel decât iubitoare de tradiţii, de folclor şi de credinţă. Născută în mijlocul unei familii de huţuli, oameni simpli, dar frumoşi şi buni ca pâinea caldă, ea a învăţat de mică să îşi respecte familia, Biserica, pe Dumnezeu şi pământurile strămoşeşti.

Oameni ai munţilor, vânători fără pereche, huţulii sunt foarte harnici, fără teamă, iubitori de veselie şi joc, care nu ştiu altă lege decât cea a lui Dumnezeu. În familia ei, amândoi părinţii iubesc şi au iubit dintotdeauna folclorul, dar tatăl său a fost mai retras când a venit vorba ca fata lui să se apuce de cântat. Ar fi vrut să aibă o meserie pe care să se poată baza şi nu ceva care lui îi părea mai degrabă „o joacă în timpul liber”.

Eu mi-am făcut oarecum debutul în şcoala primară. Acolo am cântat pentru prima dată singură, la serbarea de sfârşit de an şcolar, unde doamna Ilaria Puşcă ne punea să cântăm şi să jucăm dansuri populare. Îmi amintesc cu drag o întâmplare hazlie, când Doamna a ascultat-o cântând pe o colegă de a mea, Marieta. Deoarece ea cânta mai mieunat, după părerea mea de mică vedetă, eu am râs şi mi-am făcut cruce faţă de ceilalţi copii. Mă bucur însă că Doamna a avut înţelepicunea de a-mi scoate „vedetismele”din cap şi m-am potolit imediat.

Angelica Flutur a studiat la liceul „Vasile Cocea” din Moldoviţa după care a continuat la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, la secţia Silvicultură. Asta, probabil ca să vadă tata că are şi o meserie serioasă, nu doar una unde cântă din gură.

Însă tatăl Angelicăi este mândru de fiica sa şi bucuros că alta ca ea nu este pe lume. Şi adevărat simte dumnealui, deoarece „nici alţii nu sunt ca ea şi nici ea nu este ca alţii!”.

În timp ce unii artişti se dezic de tradiţii, Angelica Flutur este o păstrătoare autentică a lor

Cu toţii remarcăm faptul că folclorul românesc autentic suferă de boala pe care noua societate, şi nu doar românească, o acceptă tacit, dezbrăcându-se cumva de tot ce este naţional, autentic şi înrădăcinat în gena noastră de români.

Încet, încet, tradiţiile se atenuează, până la dispariţie uneori. Un neam fără tradiţii însă practic nu mai există, deoarece tradiţiile sunt celula de bază a oricărei naţiuni, cea care pune o amprentă de unicitate.

La ora actuală, datorită faptului că pe scena muzicală au apărut foarte mulţi artişti, muzica adevărată se pierde undeva între trendul actual şi cererea ascultătorilor. Nu se mai cântă muzică veche, păstrată din tată în fiu şi din mamă în fiică, dăruită de strămoşi generaţiilor actuale. Se preferă, în schimb, muzica nouă, compusă.

Angelica Flutur, deşi tristă oarecum când se aduce vorba despre acest aspect, consideră că prin tot ceea ce face şi este, îşi îndeplineşte frumos menirea de artist şi român.

Oriunde mă vor purta paşii, voi duce mai departe tradiţiile folclorului autentic, care pentru mine mereu a avut şi va avea o valoare inestimabilă, deoarece reprezintă glasul strămoşilor mei, al huţulilor şi bucovinenilor, iar pentru mine este o mare binecuvântare să îl pot face auzit peste timpuri!

Şi adevărat este că Angelica se implică, deoarece pe lângă faptul că este prezentă la toate televiziunile sau posturile radio, unde sunt prezentate emisiuni sau festivaluri folclorice, ea se implică alături de alţi câţiva artişti minunaţi în proiectul „Folclor de 10”, proiect care are ca idee, promovarea folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor în şcoli.

Cei care o ascultă şi îi cunosc repertoriul ştiu că Angelica vine din alte timpuri şi alte locuri. Nu doar glasul ei, dar şi puterea de interpretare, energia, sufletul, toate acestea sunt puse în faţa noastră la scenă deschisă de către minunata artistă.

Deşi a fost încă din copilărie o mare admiratoare a Sofiei Vicoveanca, Angelica a înţeles să păstreze nobleţea folclorului precum marea noastră artistă. Face asta în stilul său propriu, având drept semnătură a fiecărei interpretări emoţiile şi iubirea sa faţă de tot ce este românesc, de tradiţii, obiceiuri şi muzică populară.

Angelica Flutur

Câteva premii, amintiri şi melodii, care ne povestesc despre culisele vieţii de artist

În 2019 se împlinesc 13 ani de când merg pe acest drum dăruit de Dumnezeu. În tot acest timp am învățat multe lucruri folositoare, am întâlnit oameni deosebiți de la care am învățat și învăț! Una din învățături este faptul că nimic nu se poate dobândi fără muncă, dar mai ales fără răbdare. Nimic nu ne cade din Cer, chiar dacă ne naştem cu un anume talent!

Nu ştiu alţii cum o văd şi o percep pe Angelica, dar mie îmi este nespus de dragă. Are o maturitate şi o înţelepciune aparte, prin care ai impresia că se scurge blândeţea şi frumuseţea dumnezeiască a omului simplu, om menit să ne vindece sufletele cu nobleţe şi autenticitate, cu har şi naturaleţe, cu valori certe şi perene ale spiritualităţii noastre.

Din săli sau din faţa televizoarelor, poate viaţa de artist pare una uşoară, mai ales când ea este înzestrată. Angelica ne spune că nu este deloc uşor să fii ceea ce trebuie să fii. De multe ori artiştii sunt nevoiţi să cânte în orice situaţie, chiar dacă afară este vreme toridă sau geroasă, chiar dacă sufletul le plânge sau le râde. Sunt momente în care stau ore întregi afară, aşteptându-şi rândul pentru a intra pe scenă, iar uneori termometrele arată multe grade minus.

Aşa îşi aminteşte artista noastră de un concert pe care a trebuit să îl susţină în străinătate, pentru românii care şi-au dorit să o aibă alături de ei, acolo. A stat două ore în ploaie şi frig, a început să o doară capul, apoi să aibă frisoane, să o doară gâtul, în așteptarea unui live de 40 de minute.

Angelica Flutur

Cu o cruce mare înainte de a urca pe scenă şi iubire faţă de folclor, a reuşit să ducă totul cu bine până la sfârşit. Când a coborât, avea frisoane şi mai mari, temperatură de la reflectoarele care ardeau foarte tare. Era transpirată, gata să cadă de pe picioare, dar a trebuit să se întoarcă în grabă în ţară, unde avea de susţinut un recital în aer liber, cu ocazia zilei naționale.

Am coborât de pe scenă cu mâinile degerate, cu temperatură foarte mare, iar aceste exemple sunt doar câteva din lucrurile pe care nu le poți ocoli în viaţa de artist. Nimic nu este ușor în viața asta, dar esenţa este în a depăşi totul firesc ştiind că ceea ce faci o faci cu plăcere şi dragoste faţă de arta pe care o duci mai departe!

Întrebând-o de concursuri şi festivaluri folclorice, am aflat că a dobândit premii importante, cum ar fi: premiul de popularitate Mamaia 2006 (cu cântecul care o reprezintă, „Sus pe muntele Ciumârna”), premiul II “Strugurele de Aur” Jidvei 2006, marele premiu “Moștenitorii” Suceava 2009, concurs lansat de regretata Mărioara Murărescu, unul din oamenii care i-au marcat drumul în viață. Pe doamna Marioara Murărescu, Angelica o va purta mereu în suflet deoarece a învățat-o să iubească tradițiile, costumul popular și tot ce este autentic și vechi. Să fie româncă adevărată!

Angelica Flutur are lansate trei albume de muzică populară: „Sus pe muntele Ciumârna”, „Să iubeşti o suceveancă” şi „Pe Obcini în Bucovina”, albume în care a încercat să surprindă cât mai bine şi mai frumos neamul huţulilor şi felul lor de a fi, valorificând tot ceea ce ea ştia, sau a învăţat despre ei, fiind în acelaşi timp şi una dintre ei.

Discutând cu Angelica, punându-i întrebări şi ascultând-o, nu pot să nu remarc faptul că ea poartă cu ea şi în ea, un neam de sute de ani. Îl poartă în suflet, în gesturi, în privirea pe care uneori o are departe, încercând parcă să îi adune pe toţi, acolo unde se află şi ea. Peste tot.

Ce pasiuni are un artist când îşi permite să facă pauză din lumina reflectoarelor

Recunosc că am fost foarte curioasă să ştiu dacă Angelica Flutur îşi permite să fie şi ea om ca noi toţi, să stea, să îşi petreacă timpul cu familia, cu părinţii, să lenevească uneori în pat privind la televizor, iar ea a râs ca un copil mic, aflând curiozitatea mea cea mai mare.

Angelica Flutur

Cartea sa preferată, pe care a citit-o cu sufletul la gură, a fost „Cămașa lui Hristos”. I-au mai plăcut, îmi spune, „Mănâncă, roagă-te, iubește” , „Baltagul”, „Ghidul Nesimțitului”, ultima citită odată, în tren, râzând în hohote tot drumul spre București.

O carte la care am plâns într-una, a fost „20 de ani în Siberia”. Aceasta a fost scrisă de o bucovineancă din Cernăuţi, pe nume Anița Nandriș Cudla, care a fost deportată în Siberia și care povestește prin ce chinuri a trecut pentru a putea supravieţui, în condiţii greu de imaginat, groaznice, la temperaturi de -40, – 50 de grade iarna! O carte pe care mulți dintre noi ar trebui să o citim pentru a învăţa să nu ne mai plângem de lucrui minore şi neimportante.

Angelica Flutur

Apoi, am aflat că îi place să meargă acasă la părinţi ori de câte ori are ocazia, să îi ajute la gospodărie şi să muncească cot la cot cu ei. Să stea pe dealuri, să se plimbe, să stea cu soţul ei, Cătălin, de care vorbeşte radiind şi zâmbind. Angelica mi-a spus ca un secret că şi-a dorit mereu să fie polițist de frontieră, dar pentru că Dumnezeu i-a dat un dar aparte, nu putea să-l lase neînmulțit! Zâmbeşte copilăreşte şi spune:

Dar tot Dumnezeu a rânduit să am parte toată viața mea de un polițist de frontieră în casă și tare îs bucuroasă că acest vis al meu a fost împlinit și el.

Şi ca şi când parcă nu ar fi fost îndeajuns să adunăm atâta frumuseţe şi perfecţiune într-un singur om, aflăm că o altă mare pasiune a ei este să colecţioneze costume populare. Şi mai aflăm că are o colecţie impresionantă de costume şi ii, unele vechi de peste 150 de ani.

Mesaje de suflet, din suflet pentru suflete

Dacă ar fi să transmită sau să sfătuiască oare ce ar alege să ne spună, m-am întrebat. Fireşte, răspunsul a venit aşa cum nici nu m-am aşteptat.

Nu sunt în măsură să sfătuiesc pe nimeni, deoarece fiecare suntem datori să avem propriile noastre încercări, să facem propriile alegeri, să greşim uneori, iar alteori, să ne bucurăm de succes.

Mă surprinde candoarea cu care îmi arată cât se străduiește încă să nu dea greș în hotărârile sale și se bucură că până acum nu a greșit în cele mai importante decizii. Acest lucru îl datorează părinților, cei care au învățat-o mereu să cumpănească bine lucrurile în viaţă.

Dacă totuşi aş vrea să vă spun ceva, vă voi spune din propria experiență că este foarte bine să ştim ce vrem de la viaţă, iar pentru acest lucru trebuie să te rogi lui Dumnezeu să-ți deschidă mintea și sufletul pentru ceea ce ești făcut! Fiecare dintre noi avem un dar de la Dumnezeu doar că uneori îl descoperim la timp, alteori mai târziu, iar alteori niciodată! Contează enorm să ai un bun sfătuitor lângă tine și să mergi apoi pe ceea ce simți! Este bine să faci ceea ce-ți place, să studiezi, să te informezi, să cauţi răspunsuri pentru a deveni ceea ce îți dorești, deoarece  orice problemă o treci mai ușor dacă faci ceea ce iubești!

Cuvânt de încheiere

În drumul nostru prin viaţă, ne este dat să cunoaştem, să întâlnim, să vorbim cu mulţi oameni. Unii ne ating pentru o clipă, alţii ne ajută cumva să ne regăsim, iar câţiva, ne rămân pentru totdeauna. Ei sunt oamenii care ştiu să te atingă, să trezească în noi emoţii despre care nici nu ştiam că le avem.

Pentru mine, Angelica Flutur este mai mult decât un artist complet şi remarcabil. Este un om plin de frumuseţe interioară. Curge din sufletul ei către noi, se revarsă şi nu o face pentru a ne inunda ci pentru a ne vindeca prin candoare, bunătate şi talent.

Sigur, nu m-aş despărţi de ea, nici de huţulii ei de poveste, de Bucovina noastră plină de magie şi istorie, de cafeaua îndulcită cu har. Trebuie să o iau din loc căci, aşa cum spune vorba, călătorului îi stă bine cu drumul, iar eu aş completa, celui care scrie, îi stă bine să întindă pe hârtie trăirile cât sunt încă vii şi pline de clipa ce le-a dat viaţă.

Să ne cânţi o mie de ani împărăteşti, Angelico! Să ne împarţi suflet pe pâine, tradiţii pe note muzicale şi să ne reaminteşti mereu despre rădăcinile noastre autentice şi fireşti. Fii mereu partea aceea fermecată din ADN-ul nostru de români, care să ştii să ne aduci mereu acasă, de oriunde am fi!

Cine doreşte să o asculte pe Angelica Flutur, se poate abona la canalul de youtube al acesteia. Cine simte să îi fie şi mai mult aproape, poate să se aboneze la pagina de facebook a artistei, unde veţi găsi informaţii ale activităţilor acesteia, spectacole, număr de contact pentru evenimente.

 

Articol publicat pe Elita României de Ramona Sandrina

Andrei Ilie, tânărul olimpic din Adjud care a creat aplicaţia BAC de 10 din dorinţa de a sprijini sistemul de învăţământ românesc

Andrei Ilie este elev în clasa a XII-a, la Colegiul Național ”Emil Botta” din Adjud, Vrancea. Despre Adjud, Andrei vorbeşte cu nostalgie şi drag, fiind mândru de faptul că oraşul de pe Trotuş şi Siret a dat societăţii româneşti foarte multe personalităţi de mare valoare. Andrei studiază la profilul matematică-informatică, este olimpic național la Tehnologia Informației și Comunicării (TIC), unde a obţinut în 2017 medalie de argint, iar în 2018 – menţiune şi medalie de argint. În ianuarie, a început să lucreze la proiectul „BAC de 10”, o aplicație utilitar educaţională care este de ajutor elevilor prin faptul că le centralizează materialele pentru examen.

 Andrei Ilie, tânărul care la 18 ani vorbeşte despre performanţă

Andrei Ilie s-a născut pe 18 ianuarie 2001 la Adjud, în Vrancea, un oraş micuţ, aflat la confluenţa râurilor Siret şi Trotuş. Întâlnindu-l, vorbind cu el, am avut mereu impresia că stau la discuţie cu o persoană adultă, care ştie exact de unde vine, cine este şi ce îşi doreşte să facă pentru el.

Cumva, discutând cu astfel de tineri, toate conceptele pe care le acumulezi de-a lungul vremii legate de ei, se dau peste cap. Sunt asemeni unor oameni micuţi, aparent firavi, dar de o capacitate emoţională şi intelectuală remarcabilă.

Pe lângă numeroasele diplome şi realizări, Andrei Ilie ştie să glumească, iubeşte sportul, muzica, plimbările şi ieşirile cu prietenii şi colegii săi. Este de un bun simţ pe care cu greu îl mai regăsim în ziua de astăzi. Andrei mi-a povestit zâmbind despre faptul că în Adjud s-au născut mai multe elite ale României.

Este oarecum ciudat să mă aflu astăzi chiar eu enumerat printre elitele oraşului meu. Sper doar să pot ridica ştacheta şi mai mult şi să nu dezamăgesc nici pe viitor. Ştiţi că adjudenii au o vorbă despre cei care vin aici la noi în oraş? Ei spun că aceia care beau apă din Trotuş, nu mai pleacă de aici!

Am râs împreună cu el, deoarece tocmai ce terminasem de băut apa din pahar, apoi l-am întrebat dacă şi pentru el este valabilă această vorbă, dat fiind că majoritatea românilor îşi doresc să plece peste graniţe, pentru a se specializa.

Eu cred că nu contează dacă ne naştem la sat, în oraşe mai mici sau metropole, deoarece performanţa este ceva foarte personal, ea ţine de noi, de cât de mult ne place un anume lucru în viaţă şi de cât timp investim în propria noastră educaţie. Cred că performanţa ţine de fiecare şi este asemeni unui vis care ne locuieşte şi aşteaptă să se împlinească exact când trebuie să îi vină timpul!

Unii tineri se gândesc la vacanţe, dar Andrei Ilie visează la programare şi la schimbarea României

În aceste timpuri, în care tinerii vorbesc tot mai puţin despre educaţie, despre cărţi, despre şcoală, iar sistemul educaţional este el însuşi într-o oarecare derivă, există și tineri precum Andrei care se dedică în totalitate viselor despre biţi, programare, IT. Își dorește să studieze la Politehnică, secția Automatică, deoarece acolo ar avea șansele să studieze și să aprofundeze mai mult cunoștințele în domeniul IT.

Andrei Ilie BAC de 10

Nu este uşor să alegi acest drum deoarece domeniul evoluează constant și trebuie ca şi tu, la rândul tău, să ţii pasul cu toate noutăţile, să le cunoşti pentru a şti exact cum să faci faţă provocărilor.

În Adjud, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E un orăşel mic, boem, în care comunitatea devine o familie mai mare, se susţine, se ajută şi îşi sunt aşa cum ştiu ei, unii, altora. Mulţi îl cunosc pe Andrei de mic, îl preţuiesc şi îl respectă pentru tot ceea ce a devenit el şi vorbesc despre el cu mare drag.

Andrei mai are doi fraţi mai mici şi de care povesteşte cu seninătate, bucurie şi drag. Îşi aminteşte cum o ajuta pe mama lui să îi plimbe, stătea cu ei când ea trebuia să plece de acasă, le dădea să mănânce şi se jucau împreună.

Pentru Andrei, mama şi familia sa au fost mereu cele mai importante, alături de şcoală şi visele sale de a deveni un programator de succes, lucru pentru care a muncit mereu. De aceea, îşi doreşte foarte mult să reuşească să obţină sau să i se acorde o bursă, prin care să fie susţinut la Politehnică.

Oamenii de succes pot evolua mult mai uşor, având o susţinere deşi, este minunat să ştiu că am făcut totul de unul singur şi mă pot bucura de roadele alegerilor şi deciziilor mele. Bursele, în opinia mea, ar trebui oferite celor care se implică, oamenilor de succes, pentru a-i ajuta să evolueze mai rapid, să îi propulseze cumva, dacă mă înţelegeţi. Nu este uşor să alegi drumul IT, deoarece este un domeniu mereu în schimbare, iar noi trebuie să fim în pas cu toate, pentru a ne putea menţine în această ramură a viitorului.

L-am întrebat pe Andrei ce şi-ar dori el să facă după ce termină facultatea. Prin contribuția în IT, prin cunoștințele și experiența sa, Andrei Ilie va promova, va ajuta într-un fel sau altul România. Nu îşi doreşte să plece, deoarece el consideră că şi în ţară se pot face performanţe şi există şanse să aplici cu succes tot ceea ce îţi doreşti.

Ce este „BAC de 10”, cum s-a născut aplicaţia, la ce ne ajută şi de ce ar trebui susţinută de profesori

Cu Andrei, nu este foarte greu să întreţii o conversaţie. Din contră! Este atât de plăcut să discuţi cu el, încât am ajuns să uit şi de ce îi luam acest interviu. Am discutat istorie, literatură, despre elitele oraşului, despre cum a participat la un festival de muzică, despre sport. Deci, după cum bine înţelegeţi, acest tânăr are cunoştinţe nu doar în IT sau matematică. El pur şi simplu iubeşte să se informeze, să citească, să caute, să se documenteze.

De fapt, chiar aşa a început şi aventura lui în lumea informaticii. O fire mereu curioasă, întreba, iar dacă nu i se dădea un răspuns pe care el să îl considere bun, căuta până găsea singur ceea ce îşi dorea să ştie.

Când era mic, îi plăcea să caute peste tot, să descompună jucăriile şi să le refacă, să se joace la calculator, iar mai apoi, joaca a devenit curiozitate. Se întreba mereu cum se fac jocurile, apoi cum se fac programele şi cum ar putea şi el să facă acest lucru. Apoi, a aflat! De atunci, Andrei a devenit olimpic în IT, a obţinut un „Certificat Microsoft” şi nu s-a lăsat până nu a creat el însuşi o aplicaţie.

Aplicația creată de Andrei Ilie, folosită pe sistem Android, se numeşte „BAC de 10”. A fost un concept propriu, pornit iniţial ca un ajutor pentru el însuşi şi pe care apoi l-a extins, l-a oferit gratuit colegilor săi şi tuturor celor care îşi doresc să o acceseze  şi să o utilizeze.

Această aplicaţie nu face altceva decât să centralizeze într-un singur loc toate materialele publicate de Ministerul Educaţiei până acum, dar şi subiectele din anii anteriori pentru examenul naţional de Bacalaureat. Ştim cu toţii că nu este uşor ca atunci când te pregăteşti pentru Bac, să începi să cauţi pe internet după materialele de studiu sau după variantele pe care poţi lucra pentru a-ţi verifica cuunoştinţele.

La început, „BAC de 10” s-a adresat elevilor de la profilul filologie și matematică-informatică. După ultimul update însă, Andrei a implementat şi materiile de la ştiinţele naturii, ştiinţe sociale, competenţe digitate 2019 şi tot ce a fost publicat de Minister la română, engleză şi la tehnologia informaţiei şi comunicării. Practic, elevii pot găsi totul la un loc.

A început-o în ianuarie 2019 şi a fost un succes. Numai în Google Play, BAC de 10 are peste 6000 de descărcări, dar Andrei nu se va opri aici. A lansat chiar o invitaţie către profesori şi către toţi cei care îl pot ajuta cu sfaturi ce țin de acest proiect și care l-ar putea face mult mai util pentru elevi şi chiar pentru profesori, putând fi chiar o platformă de mare ajutor în educaţie, pe viitor.

Cum este să fii celebru la 18 ani şi cine te susţine din spatele culisei

Când i-am pus această întrebare, Andrei a zâmbit, a roşit şi a început să râdă. Vă spun pe cuvânt că nu ştiu cum astfel de suflete se nasc printre noi. Parcă vin din alte lumi, lumi mai bune, mai frumoase şi se nasc pentru a ne da nişte lecţii despre noi, despre limitele şi capacităţile noastre. Indiferent de unde vin însă, cei care îi descoperă, îi susţin şi le oferă suport, sunt categoric o altă formă de îngeri pe pământ.

Cred că mă vedeţi mai mult decât de fapt sunt. Eu nu sunt celebru deloc. Eu sunt doar Andrei şi aşa mi-ar plăcea să rămân mult timp. Cel puţin pentru prieteni, familie şi oamenii care mă cunosc. Celebritatea este altceva. Eu sunt doar partea utilă. Dar dacă vreţi să vorbim despre celebritate, aş prefera să spun că ea stă mereu în spatele scenei. Ştiu asta, de când am fost la festivalul de muzică. Am concurat şi acolo. Oamenii care ne croiesc aripi, care ne susţin visele, care ne împing din spate când noi nu mai credem în noi, sunt mereu în umbră. Ca noi să ieşim în lumină, oamenii cu adevărat valoroşi stau în umbra noastră şi ne ghidează.

Cu siguranţă, cuvintele acestea m-au emoţionat profund. Sunt cuvinte atât de mari, de la un omuleţ încă atât de tânăr. Citindu-le şi recitindu-le, ele pot fi semne de cale umană, morală şi spirituală pentru mulţi dintre noi, care am fost unde este el acum, cu mulţi ani în urmă.

Am oftat şi am încercat destul de mult să îmi găsesc din nou curajul să reiau întrebările. El nu! Pare că toate răspunsurile i se potrivesc ca o mănuşă. Deci, oamenii aceştia din umbră, mi-am dorit să îi scot cumva la lumină. Să îi ştim şi noi.

Mama! Ea este eroul meu. Ea a ştiut din prima zi în care am început să distrug tot prin casă prin curiozitatea mea, că sunt deosebit şi m-a susţinut mereu. A ştiut când să spună „nu”, când să îmi dea brânci să zbor, când să mă pupe şi când să îmi spună că nu am procedat corect. Nu m-a alintat toată ziua, dar a ştiut categoric când să îmi dăruiască afecţiunea ei şi să mă suţină, iar eu îi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a fost, îmi este şi îmi va fi! Apoi, un om care a ştiut mereu să găsească ceva nou în mine, să mă stimuleze şi să mă îndrume pe acest drum, este Doamna Dana Diaconu, profesoara mea de informatică de la liceu, căreia îi voi fi mereu dator pentru toată susţinerea dumneaei. Familia! Fiecare membru al familiei mele, într-un fel sau altul, au fost cei care m-au sprijinit, m-au susţinut, m-au iubit şi au crezut în mine! Le mulţumesc, tuturor şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni!

Cuvânt de încheiere

Cu paşi mai înceţi, mai repezi, ne-am apropiat şi de încheierea acestui interviu, pe care vă spun cu mâna pe suflet, eu l-aş mai fi continuat ore întregi. Este o mare bucurie şi o mare revelaţie pentru mine ca jurnalist, om şi mamă, să pot sta la astfel de conversaţii cu tineri de vârsta lui Andrei.

Sigur, nu este primul cu care am discutat, dar cu siguranţă este unul dintre cei care mi-a intrat la suflet, care m-a atins şi m-a răscolit pe toate părţile, arătându-mi cumva că şi la vârsta mea, pot lua lecţii de la persoane atât de tinere. Şi nu e o ruşine! Pentru mine, a venit ca o binecuvântare!

Cu atât mai mult mi-a venit greu să mă despart de el, cu cât povestea lui este mult mai mult de atât. O poveste de viaţă care poate ar schimba multe destine. Dar nu pe el! El este omul care sigur s-a născut sub o stea norocoasă şi binecuvântată, omul care de acolo, din viitor, va avea cu siguranţă multe de spus pe scena acestei ţări şi a acestei vieţi.

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie nu este omul care să iubească celebritatea, după cum aţi văzut. Este de o modestie, de o sensibilitate şi profunzime covârşitoare! Dar chiar şi aşa, celebritatea pare să îl iubească foarte mult pe Andrei. Sau hai să nu îi spunem celebritate şi să o numim, ca el, performanţă şi rezultat de succes!

Am să îl las tot pe Andrei să încheie cu un îndemn de al său:

Eu cred că fiecare om are un talent, dar unora le este teamă să îl manifeste. Eu le spun tuturor să încerce să îşi învingă temerile, să iasă din propriul anonimat şi să îşi materializeze pasiunea, într-un fel care să devină benefic tuturor, să construiască şi să ajute societatea românească şi nu doar, să progreseze, deoarece acesta este scopul nostru ca oameni, să lăsăm ceva palpabil, ceva bun şi util în urma noastră!

Ce să îţi doresc eu ţie, Andrei? Îţi doresc să îţi împlineşti şi să realizezi tot ceea ce îţi doreşti tu în viaţă, suflet nobil şi frumos! Îţi doresc să găseşti susţinerea pentru o bursă la Politehnică şi astfel, să mai adaugi îngeri de oameni în culisele vieţii tale, care cu siguranţă va fi una remarcabilă! Îţi doresc să ai parte mereu de oameni buni ca pâinea caldă, care să ştie să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce eşti tu! Mult, mult succes!

Pe Andrei Ilie, îl puteți contacta pe pagina de Facebook BAC de 10, pe contul său personal sau la adresa de email andreileonard1801@yahoo.ro . Așteaptă cu mare deschidere orice sfat, eventuale erori sau chiar posibilități de a accesa o bursă la Politehnica din București pe care și-o dorește atât de mult.

Cu mâna pe inimă vă spun că merită din plin această șansă. Pentru rezultatele lui din toți acești ani de școală. Pentru viitorul educației românești. Și, cum chiar Andrei spune, pentru a demonstra că și în România se poate face performanță!

Articol realizat de Ramona Sandrina pentru Elita României