©Jurnalul unei copilării, Eu și mama

Îmi amintesc doar, că pentru prima dată, am văzut trecând peste chipul tău, mama, o umbră. Era mare și groasă. Părea că te răscolise adânc în suflet, în gânduri. Niciodată nu ți-am văzut ochii mai triști, decât când tanti doctor mi-a verificat inimioara. Tu, mereu te bucurai de Moș Nicolae. De când ne trezeam, îmi făceai cartofi pai, ninși cu brânză, ouă și cacao cu lapte, mâncarea mea preferată. Mâncai cu mine, iar la sfârșit, pescuiam bucățile de pâine înmuiate în caco. Făceam concurs. Mereu câștigam. Știu că mă lăsai, iar tu știai că știu, dar așa era jocul nostru. De sub norii negri ai tristeții, m-ai privit pentru o clipă. Ai oftat. Nici nu știam că poți ofta! Apoi, ai zâmbit larg și senin. Ai spus:
– Hai, ce mai aștepți? La pescuit de pâine!
Cât m-am bucurat să mâncăm iar mâncarea noastră și să râdem. Ai lustruit ghetuțele cu mine, iar Bruno și Zuza ne-au ajutat și ei. I-ai îmbrățișat și pe ei și i-ai pupat. Apoi, am mers ca de obicei în oraș. Era frumos. Iubeai Focșaniul mai mult decât orice alt oraș. Eu cred că îl iubești așa, deoarece acolo am făcut eu primul pas și am crescut împreună. Noi două. Apoi noi două, un cățel și o pisică. Cam zuză ea. Ne-am luat ciocolată caldă și ne-am plimbat mai mult decât niciodată. Apoi, m-ai dus la Zanfir să mănânc felia mea obișnuită de pizza. Tu nu îți luaseși de data asta. Ai băut doar o limonadă. Când am terminat, am ieșit iarăși afară. Am admirat toate vitrinele, le-am dat note și ne-am plimbat până în parcul Bălcescu. Noi umblam mult. Nu luam niciodată autobusul. Doar când vroiam să ne amuzăm sau eram rău tare pe fugă. Aici, unde stăteam acum, în Golești, eram mereu pe fugă. Domnii șoferi ne știau toți și se jucau cu noi uneori, dar mereu ne așteptau. Tu le duceai covrigi calzi și câte o cafea la pahar. Nu uitai niciodată. Pe toți îi știai pe nume. Iar ei pe tine. Și toată lumea te îndrăgea. Nici tu nu știai de ce. Dar eu știu! După ce ne-au înghețat nasurile, ne-am întors acasă. Am alergat la ghetuțe, dar Moșul nu venise. Pe fața ta, iar se adunaseră norii. Apoi, ai spus că trebuie să mergi până la magazinul de peste drum, deoarece ai uitat să iei pâine. Ai mers și ai venit repede. Te-ai dezbrăcat și ne-am uitat la „Mickey și Crăciunul”. Ăla unde se tot repeta Crăciunul. Apoi ne-am uitat la Grinch. Când am mers la baie, am văzut pe scaun în masa din bucătărie o luminiță ciudată. Cizmulițele mele erau pline. Venise Moșul!
– Mammmmmaaaaa! Maaammmaaa! Uite, păpușa aia și jocul de-a doctorița! Și uite plastilină și dulciuri! Mami, pot să îi dau ceva și prietenei mele? La ea nu vine niciodată Moșul?
– Sigur că da! 🙂 Dacă tu dai acum, de acolo de unde ai dat, Dumnezeu va crește un Rai frumos să știi!
– Adică, oamenii buni și darnici sunt Rai?
– Întotdeauna, draga mea! Acesta este Raiul pe pământ!
– Atunci, o să fac un loc mare, unde o să fie mereu Rai!
– Ai făcut deja unul, scumpa mamei! Tu ești toată un Rai!
– Și tu ești Raiul meu, mami!
Acum, anii au trecut și am înțeles că nu este Moș Nicolae. Mi-ai spus că el chiar dacă nu este faptic, este prin emoția zilei, a clipei și a spiritului. Că Moș Nicolae este de fapt Spiritul Bun care dăinuiește în oameni peste ani și ne îndeamnă la fapte bune. Că numai aomenii care nu au credință nu cred în Moș Nicolae!
Un Rai, așa cum a fost cel de atunci, despre care am vorbit. Și brusc mi-am amintit de norii tăi negri. Acum știu de ce erau. Pentru că tu nu aveai servici de mai multe luni de zile și ți-ai tot căutat. Nu aveam bani nici de chirie, mami. Și ai lucrat tot felul de scrieri de alea de ale tale și ai scris povești pentru copii, ca să putem plăti totul. Tu nu aveai Moș. Nici cine să îți pună în ghetuțe. Ți-ai pus singură o mandarină și o ciocolată și mi-ai spus că darul tău sunt eu, iar mandarina și ciocolata îți amintesc de cea mai frumoasă perioadă din viața ta, copilăria. Nici nu doreai mai mult. Nici eu. Ne aveam una pe alta. Apoi am înțeles cum a venit Moșul. Ai scris o poveste pentru tanti de la magazin, iar ea a plătit cu Spiritul Faptei Bune!
Cred că acela, a fost cu adevărat Moș Nicolae cel adevărat…deoarece a făcut Rai în sufletele noastre! Tu ești Moșul meu preferat, mama! Pentru că ești reală și bună, așa cum sunt personajele acela din desenele la care ne uităm și la care tu, plângi de multe ori.
(©Jurnalul unei copilării, Eu și mama, Ramona Sandrina)

Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

Împreună, mame de băieți și fete, dăm valoarea societății în ansamblu!

23131861_164630604129434_8765120344983208523_n.jpg

Mama este cea mai importantă ființă din viața unui băiat. Ea este prima femeie din viața lui, iar relația lor este deosebit de importantă în ceea ce va deveni el mai târziu! Mama este cea care va defini clar valorile în mintea lui și va modela caracterul său masculin. Tot ea este cea care prin acțiunile și vorbele ei, îl va învăța să respecte sau nu, sexul opus! Atâta timp cât o mamă va manifesta un aer superior față de alte femei, le va vorbi de rău, le va eticheta și va generaliza, oricât va educa băiatul să respecte femeia, aceasta nu va avea cum. Exemplul este deja concludent! Astfel că, mame de băieți, pe spiritul vostru se conturează umerii unei societăți, iar pe ai mamelor de fete, sufletul ei. Împreună, mame de băieți și fete, dăm valoarea societății în ansamblu!

Melodia zilei

Toţi avem pe cineva care ne-a învăţat să iubim. Eu îl am pe soţul meu care m-a învăţat că rănile se spală, că iubirea se vindecă de plecări, de dureri vechi şi rămâne! M-a învăţat să cred în mine, în paşii mei, în harurile mele şi în oameni. M-a îmvăţat că nu toţi oamenii părăsesc, că nu toţi oamenii rănesc, iar unii îţi iau sufletul în braţe şi îl iubesc cu tot ce înseamnă ei!

Mulţumesc, scumpul meu! Ţie…aripilor sufletului meu! Ana bahebak, Nassif!

Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei

safe_image

,,Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei” – Friedrich Nietzsche

Ştia Nietzsche ce ştia, nu poţi clădi o relație solidă bazându-te numai pe iubire. Când ne alegem partenerul, nu doar de fizic trebuie să ţinem cont, pentru că nu vrem lângă de noi de o păpuşă Barbie sau Ken, ci un partener de viaţă, cu care să putem trece peste orice impediment, orice greutate şi să avem siguranţa că va fi mereu acolo. La bine şi la rău, dar mai ales la rău!

Înainte de atracţia fizică şi chiar de iubire, pe cei doi ar fi ideal să-i lege o adâncă prietenie. Acea căsnicie a sufletelor care nu se desface vreodată.

Dacă nu credeți, închipuiţi-vă că ar trebui să parcurgeţi toată viaţa într-un compartiment de tren alături de un om. Cum aţi dori să fie? Un om frumos doar fizic? Un om tăcut? Un om vorbăreț și vesel? Cineva alături de care drumul să fie plăcut în fiecare zi, un om care să dea sens călătoriei în doi? Sigur că da, altfel, de ce am face-o? Dacă nu ne alegem astfel partenerul, vom avea o viață tare goală.

O relaţie durează când ne place să petrecem timpul împreună, şi nu separat. Când ne place să râdem, să ne copilărim, să ne plimbăm, să fim spontani, să ne distrăm în doi, să mâncăm împreună, să dansăm, să ne fim sprijin la greu, să vorbim, să fim atenți la toate semnele, să cântărim după fapte și mai puțin după vorbele spuse la oboseală, tristețe, chiar mânie. Dacă vrei să mergi în aceeaşi direcţie cu cineva, e nevoie să-l asculți și să pansezi cu înțelegere și iubire rănile de care poți sau nu fi tu vinovată. E nevoie să-ţi potriveşti pasul cu el și când șchioapătă, și când e năvalnic. Nu toate drumurile vor fi drepte și netede, nu toate apele pe care veţi naviga vor fi liniştite. Apele liniştite nu duc nicăieri. Înarmează-te cu răbdare, cu înţelepciune şi fă faţă valurilor. Când el ridică ancora, tu ţine cârma. Nu contează câte ape aţi străbătut sau cum, ci că aţi ajuns la mal, împreună. Că nu aţi eşuat. Că nu aţi schimbat bărcile. Fiţi o echipă, chiar şi când lucrurile nu par să meargă bine sau cum îţi doreşti. Dacă oboseşti, că toţi mai obosim, nu ceda. Nu pleca și nu rupe. Ia-l de mână şi aşezaţi-vă undeva o vreme. Popasurile au puterea de-a limpezi tot ce pare tulbure și fără ieșire. Nu lua decizii la momente de cumpănă şi durere, ci în linişte. La umbra sufletului şi a lui Dumnezeu. Acolo toate sunt clare.

Catchy, Ramona Sandrina

împreună şi nu separat

,,Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei” – Friedrich Nietzsche

Şi ştia Nietzsche ce ştia, deoarece nu poţi clădi un castel de iubire numai pe iubire. De aceea şi casa când se construieşte, are o bază, iar cărămizile nu sunt perfect aşezate una peste alta, ci au o anumită formă care le dă perfecţiunea structurii în timp!

Când ne alegem partenerul, trebuie să înţelegem că nu avem nevoie alături de noi de o păpuşă Barbie sau Ken, deoarece înainte de atracţia fizică şi chiar de iubire, pe cei doi, trebuie să îi lege o adâncă prietenie.

Înainte de orice, trebuie să ne placă să ne petreacem timpul împreună şi nu separat!

Să ne placă să ne uităm la televizor în doi, să râdem şi să plângem unul în braţele celuilalt, să jucăm Scrable, Rumy, Piticot chiar, să citim pe canapea alături unul de altul şi să ne împărtăşim unul altuia ce am descoperit între rânduri, să mănâncăm împreună, să ne plimbăm mână în mână, umăr lângă umăr, să vorbim mereu unul cu celălalt şi să nu ni se pară nimic obositor sau banal în asta.

Dacă nu m-am făcut înţeleasă, închipuiţi-vă că ar trebui să parcurgeţi toată viaţa într-un compartiment de tren alături de un om. Cum aţi dori să fie? Un om frumos doar fizic? Un om tăcut? Un om vesel şi glumeţ?! Cineva alături de care, călătoria să fie mereu ca o altă zi frumoasă, plină de râsete, de discuţii nesfârşite, de copilărie a firii? Sigur că da! Un om care să dea sens călătoriei! Altfel, de ce am face-o?

Cumva, trebui să înţelegem că viaţa este asemeni unei călătorii pe care trebuie să o parcurgem în cel mai plăcut şi frumos mod posibil! La clasa întâi!

Dacă nu ne alegem partenerul după acest principiu, vom avea o bătrâneţe foarte goală şi lungă 🙂 !

Pune pasul şi ia-o la suflet!

ae7c853c751c04f71105d7c469befaac

Dacă vrei să mergi în aceeiaşi direcţie cu cineva, potriveşte-ţi pasul după sufletul lui şi veţi ajunge împreună oriunde vă va purta destinul! Şi dacă vrei ca această călătorie să dureze, priveşte-i faptele şi nu asculta vorbele. Omul când oboseşte, spune vrute şi nevrute. Şi la tristeţe la fel. Ascultă-l şi pansează-i rănile cu iubirea ta, cu înţelegerea. Dacă oboseşti, că toţi obosim, nu ceda. Nu pleca! Nu rupe! Ia-l de mână şi aşezaţi-vă undeva preţ de o vreme. Odihneşte-te şi apoi, luaţi-o de la capăt. Nu toate apele pe care veţi naviga vor fi liniştite. Apele liniştite nu duc nicăieri.  Înarmează-te cu răbdare, cu înţelepciune şi fă faţa valurilor. Priviţi în aceeiaşi direcţie. Când el ridică ancora, tu ţine cârma. Fiţi o echipă, chiar şi când lucrurile nu par să meargă bine, sau cum îţi doreşti. Nu e important câte ape aţi străbătut sau cum ci că aţi ajuns la mal, împreună! Că nu aţi eşuat. Că nu aţi schimbat bărcile. Nu lua deciziile la momente de cumpănă şi durere ci la linişte. La umba sufletului şi a lui Dumnezeu. Acolo toate sunt clare. Pune pasul şi ia-o la suflet! Aşa se fac călătoriile în viaţă când iubeşti!