Potriviți-vă pe standardele voastre! Fiți voi înșivă și fiți fericite în pielea voastră!

35f4317736681a8a7609ab9b81503805

Uneori, femeile uită că sunt frumoase și uită cât merită. Cred că da, acesta este defectul femeii! Că uită cât de frumoase pot fi! Că dincolo de toată fragilitatea, feminitatea, maternitatea sunt puternice și când se consideră mai puțin a fi!

Nu cred că ne naștem trecând prin vreun tipar și nici nu pășim în saloane a căror uși sunt un tipar: ai 90-60-90, treci, restul stau afară! Habar nu am pentru ce s-au inventat aceste standarde sau cine le-a inventat, dar trebuie să fi fost un om tare frustrat și complexat. Problema este că trendurile lui, au dat gir altor generații de oameni care simt că dacă nu sunt în standarde și tipare, viața lor este ruinată. Multe fete din ziua de astăzi ajung să facă operații și modificări doar pentru a se potrivi pe standardele societății.

Dragele mele! Potriviți-vă pe standardele voastre! Fiți voi înșivă și fiți fericite în pielea voastră! Asta vă dă unicitate, iar ca să arătați cum arătați, Universul chiar a lucrat mult la genetica voastră  ! Eu sunt o mămică împlinită, fericită și mă simt perfect în pielea mea, cu burtica mea, cu celulita pe ici colo, cu ridurile mele. În burtica asta a locuit 9 luni fetița mea, iar cezariana este acolo pentru că vreau mereu să îmi amintesc de ea, de mine, de noi, de cea mai fericită zi a mea pe pământ!

„Să nu îmi acopere nimeni ridurile de pe frunte, obținute prin uimire in fața frumuseții vieții; sau pe cele din jurul gurii care sunt expresia a cât de mult am râs și sărutat; să îmi fie lăsate în pace pungile de sub ochi, ele fiind memoria lacrimilor mele vărsate de-a lungul vieții. Toate sunt ale mele și sunt frumoase.” – Meryl Streep

Și exact așa este! Iubiți-vă, dragele mele! Iubiți-vă pe voi înșivă, mult mai mult! 🤗😊🤗

Şi poate totuşi, frumuseţea este o chestie care ţine de interior şi nu de exterior

184b545e808af2fee7e24cc95f30d5f3

Şi poate totuşi, frumuseţea este o chestie care indiferent cum aţi descrie-o voi, ţine de interior şi nu de exterior. Deşi, da, mulţi mă combat, dar eu nu mă las intimidată. Feminitatea este calitatea care ţine de caracter, de personalitate, de arta emoţională, de faptul că o femeie a ajuns într-un punct în care se cunoaşte foarte bine, ştie ce vrea şi cine este. Are stil! Stilul său propriu care o defineşte. Tocmai pentru că ea ştie care linii o conturează cel mai bine. În tot şi toate. Nu doar în vestimentaţie! Când te apropii de tine însăţi, frumuseţea se exteriorizează şi luminează!

42 de ani, un 20 mai înţelept

5987aa3678b01034525e16c416027c30

Cum este la 42 de ani? Este ca la 20, doar că eşti mult mai înţelept şi înveţi să fii fericit de tot ce este în jurul tău, fără să ai regrete sau să îţi pui întrebări. Iei oamenii şi lucrurile firesc. Te bucuri de fiecare dintre ele.

Iubeşti la fel de pasional, de copilăreşte, roşeşti când soţul vine acasă şi te ia în braţe, sau te surprinde frumos, când îţi face un compliment mai altfel, dar în acelaşi timp, când se ivesc situaţii tensionate ştii să le faci faţă zâmbind. Eşti mai temperată, mai înţelegătoare, poţi asculta până la capăt, deoarece ai încredere în capacitatea ta şi ştii să recunoşti că nici tu însăţi nu eşti perfectă şi că poate de multe ori ai dat cu bâta în baltă în ceea ce îl priveşte.

Nu te mai dor relaţiile care se sfârşesc brusc, deoarece înţelegi şi ştii deja că oamenii sunt precum călătoriile. Unii sunt pentru un timp, alţii pentru o viaţă. Înveţi lecţia, te bucuri de călătorie şi mergi mai departe.

Nu îţi mai ocupi timpul cu oameni, lucruri sau locuri în care nu îţi place să te afli. Nu mai ţii cont de etichete. Nu mai sari ca la început să deretici prin casă doar pentru că vine cineva ci te bucuri de prezenţa lor alături de tine. Nu vine nimeni să vadă dacă colţul de la faţa de masă este drept, dacă pisica sau căţelul au stat pe scaunul unde ei se aşează sau dacă ai farfurii în chiuvetă. Iar dacă vin pentru asta, înseamnă că le-ai oferit exact ceea ce au aşteptat.

La 42 de ani, înţelegi că inima ta e la fel ca la 20. Plângi la filme romantice, visezi, zâmbeşti din senin, dar ştii pentru cine şi de ce. Deşi chiar şi la 42 de ani, iubirea te poate surprinde mereu. Şi viaţa. Dar poţi întrezări cumva printre ele, ca printr-o fereastră prin care pătrunde briza unei mări blânde sau razele unui soare jucăuş. Le laşi în suflet fără teamă, le inspiri adânc şi faci loc altora!

La 42 de ani, îţi faci mai mult timp pentru cei dragi. Îţi înveţi fetiţa să crească mare cuminte şi frumos. O ajuţi să întârzie puţin prin copilărie şi să înţeleagă că fiecare perioadă din viaţă are un timp al ei care nu trebuie grăbit. Mergi cu ea în parc, te dai în leagăn, numeri norii, desenezi pe cer stând în iarbă, vorbeşti despre şcoală, despre colegul de bancă, despre colega care o tachinează şi prietenii. Îi cumperi căţel, pisică şi o înveţi despre faptul că viaţa merită iubită sub orice formă a ei. Plângă când ia un premiu la balet şi indiferent câţi ani ai avea, te panichezi când e răcită sau face insolaţie sau plânge din senin. Înveţi că indiferent câţi ani ar avea, copilul tău e universul vieţii tale în jurul căruia gravitezi fără să îi tulburi direcţia sau centrul de echilibru!

La 42 de ani, înţelegi că nu există standarde de frumuseţe, că nu există Ilene Cosânzene sau Feţi Frumoşi ci există încrederea în sine, în deciziile tale, în ceea ce inima ta simte. Te simţi bine în pielea ta, cu micile tale riduri, care sunt semne ale anilor care au trecut frumos şi te-au învăţat despre tine. Nu te mai încăpăţânezi mereu să te urci pe tocuri, să fii mereu la patru ace, deoarece ai ajuns într-un punct în care ştii că poţi fi elegantă doar dacă ai o anume fineţe şi feminitate a firii. Dar poţi sta şi pe tocuri şi ştii exact când trebuie să o faci!

La 42 de ani, încă îţi place să umbli cu părul răvăşit, desculţă, să alergi, să dansezi, să asculţi muzică bună, să călătoreşti, doar că nu o mai faci pentru a descoperi ceva anume, ci pentru a te completa pe tine ca om, ca suflet, ca emoţie ce înţelege să fie vie şi să trăiască, indiferent de ceea ce îi rezervă viaţa.

La 42 de ani, nu te mai lamentezi, nu mai dai vina şi nu cauţi vinovaţi. Ai înţeles deja că viaţa ta este suma alegerile şi deciziilor tale, a eşecurilor, a succeselor, a relaţiilor din care ai învăţat ce îţi doreşti de la cineva şi de la tine însăţi. Dacă nu a mers totul cum ţi-ai dorit, ştii deja că totul are un anume curs în viaţă, că multe sunt lecţii şi important este să înţelegem să le depăşim pe toate, să le trecem şi să mergem mai departe, deoarece viaţa trebuie trăită.

La 42 de ani, înţelegi că nu ambiţia este importantă ci înţelegerea de sine şi a celor din jur. Înţelegi că singura calitate umană care contează este bunătatea. Compasiunea şi umanitatea ne fac mult mai deschişi şi ne ajută să fim mai fericiţi. Pentru că înţelegem să vedem binele şi frumosul acolo unde alţii nu au putut pătrunde. În sufletul oamenilor! Şi înţelegi că singurul loc unde vrei să te afli, acolo este. În sufletul şi memoria lor. iar ei să zâmbească ori de câte ori îşi vor aminti de tine.

La 42 de ani, nu te mai impresionează luxul, maşinile, casele, bogăţia. Vrei doar un loc al tău şi universul tău magic de unde îţi tragi energia: familia! Ştii deja, că nici o bogăţie nu este mai de preţ ca sufletele acelea lângă care adormi, te trezeşti, cu care te uiţi la televizor, citeşti, vizitezi locuri, mănânci sau pur şi simplu stai.

Şi mai înţelegi un lucru, că este deosebit de minunat să te poţi trezi dimineaţa zâmbind, să îţi savurezi cafeaua pe balcon privind lucruri aproape banale, oameni simpli, cerul, să simţi vântul prin păr sau soarele pe chip. Este binecuvântarea unei noi zile, iar uneori, asta chiar poate fi o nouă viaţă!

Bine ai venit, 42!

Dincolo de toate, este o femeie

femeie

dincolo de apele acelea,
de munţii ăia tăioşi,
de prăpăstiile adânci şi reci,
cresc femei cu gândurile lungi
pe care le piaptănă în doruri cosiţe
un dor, alt dor, până cu răbdarea
trec marea în zbor, înot, imposibil
şi toate relele le adună sub suflet
apoi iubind, le frământă în pâine
caldă şi numai bună de pus pe masa
unde viaţa-şi joacă mâna,
iar ele o sărută cu duioşie
pentru toţi cei dragi, pentru ca toţi cei dragi
să fie bine şi fericiţi,
iar zâmbetul să le crească într-o clipă
cât altora într-o viaţă

dincolo de toate, este o femeie
o femeie care iubeşte,
dar noi, uneori o uităm
ne amintim doar când ne doare de ea
sub coasta stângă
şi…tresărim!

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine!

4a8a939a318fea454100764c21529ed9

Dacă ar fi să ne descriem viața, am putea să vorbim despre ea ca despre o înșiruire de momente, de trăiri, de experiențe! Unele sunt momente liniștite, altele sunt provocări care ne duc către un alt nivel al nostru, iar celelalte și cele mai importante, sunt emoțiile! Oamenii sunt un complex de emoții necesare pentru a putea evolua atât spiritual cât și moral și sufletesc!

Cum interpretăm însă emoțiile, de ce le considerăm poyitive sau negative și de ce ne este teamă de ele?

Emoțiile pozitive sunt legate de tot ce ni se întâmplă sau percepem noi că ni s-ar întâmpla fericit: o veste bună, clipa în care ne îndrăgostim sau ne place de cineva, un telefon, o carte, momentul în care devenim părinți, etc. Practic, legăm emoțiile de afectiv și comportamentul afectiv, de tot ce ne umple sufletul de bucurie.

Sigur, toți ne dorim ca bucuriile să dureze toată viața și să devină o stare de permanență, dar cumva, nu înțelegem că aceste trăiri simple sau complexe, ne transmit de fiecare dată câte ceva despre noi. Ne ajută să ne cunoaștem! Să descoperim defapt ceea ce ne sperie, lucrurile sau evenimentele de care ne temem, ne ajută să evoluăm, să ne motivăm și să ne trasăm priporități. Totodată, aflăm, cât de important este pentru noi să fim iubiți, să evoluăm, să fim recunoscuți și apreciați!

Emoțiile pozitive generate de un anumit eveniment ne pot indica un drum pe care putem merge cu bucurie și ne pot ajuta să ne schimbăm inckusiv lista priorităților în viață.

Aparent la polul opus, vin provocările acompaniate de emoții pe care le percepem ca fiind negative. Emoții care ne sperie și ne arată ceea ce ne sperie mai mult: să rămânem singuri, să suferim pierderea cuiva, un loc de muncă, clipe în care ne simțim neînțeleși. Un șir de evenimente poate atrage după sine sentimente de: durere, furie, respingere sau abandon, trădare, nedreptate, deznădejde, vină.

Uneori aceste experiențe le considerăm a fi niște lecții de viață, dar de foarte multe ori le traducem raportându-ne doar la exterior și astfel, ne formăm niște idei despre ceilalți, despre relații, viață, sistemul și societatea în care trăim și nu despre noi raportați la noi și la ceea ce am trăit! Acest lucru, cu siguranță ne va limita, nu ne va deschide și nu ne va ajuta foarte mult.

Cel mai bine este să gestionăm, să ne vedem pe noi prin prisma acestor emoții, să ne descoperim, să învățăm ce ne place, ce ne sperie, ce ne motivează, deoarece emoțiile sunt despre noi și nu despre ceilalți. Chiar dacă am trăit o traumă și de regulă raportăm emoțiile la ceilalți care ne-au produs-o, în fond, emoțiile rezultate sunt ale noastre, sunt niște semne și indicii care ne ajută să evoluăm, să ne responsabilizăm, să nu ne negăm sau să nu negăm importanța anumitor lucruri sau nevoi în viața noastră.

Având toate aceste aspecte în vedere, e important să reținem esențialul și anume că tot ceea ce derivă din emoțiile pozitive sau negative, ne trasează defapt responsabilități, prima dintre ele și cea mai importantă fiind cea de a ne împlini anumite trăiri, nevoi, în relația cu noi înșine și nicidecum cu ceilalți!

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine! Haideți să spunem că emoția este ca un fel de incizie care a fost făcută de la exterior către interior și vine să repare exact în sens invers, de la interior către exterior, povestindu-ne despre noi sub o altă formă!

Mă am pe mine! Îmi sunt de ajuns!

10421607_923445217670808_7447261817092193628_n

M-am căutat mult timp și nu m-am găsit. Nu m-am regăsit. Purtam în mine o străină care nu îmi semăna la nimic. I-am permis să mă coboare în cele mai negre adâncuri și să îmi curgă pe obraji cele mai amare lacrimi. I-am permis să îmi rupă inima și să iubească fără speranță. Într-o zi, mi-am dat seama că mi-am fost la îndemână tot timpul. Trebuia doar să înțeleg că între mine și gândurile mele, între mine și trăirile mele, între mine și mine, nu trebuie să fie nimeni decât eu. Atunci, m-am recunoscut în oglinda sufletului meu și dintr-o dată nu am mai fost singură, tristă și neîmplinită! Mă am pe mine! Îmi sunt de ajuns! Cu mine, pot avea și pot păstra și ceea ce iubesc. Pot găsi drumurile mult mai ușor, deoarece le văd mult mai clar. Am realizat că între mine și fericire stăteam numai eu!

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot…

1 (1)

Cu toții am ajuns până aici. Unde  aici? Care aici? Ce este aici?

“AICI” este un punct din viața fiecăruia. Un loc unde ne așezăm de vorbă cu noi înșine și ne scuturăm umerii vieții de greutatea ei și a noastră, de până acolo. Un loc unde ne vindecăm rănile cu noi înșine, cu fericire și ceea ce am ales să devenim.

Un loc unde din nimfe devenim fluturii propriei vieți! Și zburăm frumos, limpede, albastru ca azurul cerului. Pentru că ne cunoaștem, ne recunoaștem și ne redăm nouă! Ne-am regăsit ca și cum am fi regăsit pe cineva drag, pierdut demult pe undeva prin noi. Ca într-un desiș plin de gânduri, de întâmplări, de eșecuri, de răscruci. Dar, am ales să ne așezăm de vorbă cu noi și dintr-o dată, viața noastră a devenit un mugure plesnit din care dau pe dinafară primăveri și veri coapte din tot ce însemnăm noi, noi și noi înșine împreună, un atom gata să se transforme ca un big-bang într-un univers calm, precum apele unui râu răcoros, ca o ploaie care ne spală drumurile grele lăsându-le albe, precum o cămașă proaspăt înălbită și întinsă la soare.

Un soare blând care nu ne mai arde. Un vânt răcoros care nu ne mai sfâșie. Ne murmurăm împreună și ne dăm seama că din apele acelea învolburate, din toate viiturile acelea care te-au rănit și te-au făcut să te abandonezi, abandonând și tu multe vise din viață, lăsându-le netrăite, din toate acestea, am crescut noi cumva. Ca într-un orfelinat plin de străini și de dureri, de abandonuri și de întrebări! Un loc unde nu ne mai știam noi de noi, noi de alții, unde nu ne mai găseam. Dar e liniște! Auzi liniștea din tine cum te îngână? Cum te leagănă? Cum îți arată din mijlocul acelei poienițe că lumina răsare din întuneric?

Acum, am devenit una cu noi, una cu ceea ce am fost noi întotdeauna, ascunși sub hainele unei căutări parcă fără încetare. Ne răsfoim cu blândețe și calm și sub fiecare filă, în fiecare filă, găsim drumuri care au devenit unul. Azi, aici, acesta!

Nu mai trebuie să căutăm și nici să găsim. Nu mai trebuie să fim eroii propriei vieți, puternici sau mereu puși pe luptă. Suntem bine. Suntem în sfârșit noi! La capătul acelui întuneric am făcut lumină cu liniștea și iubirea din noi și pentru noi. Iubirea face minuni! E adevărat! Iubirea ne vindecă de rănile vechi, ne spală, ne primenește cu ea însăși și ne redă nouă! Rănile noastre au devenit flori și livezi de frumos, de culoare. Nu mai dor. Nu mai sfâșie. Ne-am desăvârșit și ne-am pus aripi de lumină, de iubire, de viață! Și zburăm peste tot ce nu am putut trece. Nu mai sunt obstacole, deoarece cânt tu cu tine ești în echilibru, totul este bine, ca o împăcare și un zâmbet cald!

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot. De noi, de răni, de vise netrăite și neîmplinite, de eșecuri și căderi. Am vindecat și viața noastră. Am ajuns în sfârșit în locul acela primenit cu fericire, iubire și împlinire!