©Sub zodia iubirii

70489169_2988256541189655_6738843098043908096_n

(Inima are memoria ei
E bine că nu ascultă de noi și ne trăiește
Pe rând, deodată, separat, împreună
Și ne aduce mereu de oriunde ne-am fi)

– Iubito!? Vrei să bați pentru mine?

– Atâta timp cât mă vei purta și mult după ce nu vom mai fi! Mă simți? Ce gust am?

– Ești însuși gustul! Sângele! Viața! E ca atunci când am sărutat sânul tău și am devenit însuși sărutul!

– Și mă vei săruta toată?

– Da! Vei fi precum rozarul și nu mă voi grăbi deloc să îmi fac rugăciunile sufletului!

– Te voi purta pe piele iubite! Pielea mea își va aminti mereu mângâierile și sărutările tale! Va deveni însuși rugăciunea! Iubite…în lipsa ta, pot să-mi sărut căușul palmei?

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

Prejudecățile

e2cac93aa2bddcfd12fb7dec3107dd38

A avea prejudecăți, în cea mai mare parte este mult mai grav decât a minți deliberat! Prejudecățile nasc monștri! În noi și în societate! Și ne orbesc, mai mult decât orice altceva, închizându-ne ușile către sufletul și oamenii de lângă noi! Atâta timp cât trecem oamenii prin prisma propiilor prejudecâți, nu avem cum să îi cunoaștem pe ei așa cum sunt. Doar pe noi, frustrările și temerile noastre! – Ramona Sandrina

©Sub zodia iubirii

c75351c77c4f00901df2fe22fdd1819f

Am hotărât să scriu despre noi, iubirea mea. Dar nu un roman. Asta nu este o carte oricât de mult ar părea a fi. Este o confesiune. O urmă clară a faptului că noi doi am existat, am fost reali și ne-am iubit dumnezeiește de mult. Și orice aș face, nu treci cu nimic! Și cu nimeni! Mă bântui. Astfel că, am hotărât să îmi exorcizez sentimentele. A mele. A tale. Ale noastre. Pe noi, de noi! M-am gândit că poate așa, va exista o șansă să lăsăm totul să treacă. Să îngropăm în cuvinte, ceea ce noi nu am fost în stare niciodată să trăim până la capăt și am abandonat. Este ca și cum aș privi din afara mea în interiorul meu. Un priveghi sufletesc. Poate după ce vom vedea scris negru pe alb cum am murit noi doi, o să înțelegem să trăim ce ne-a mai rămas. Te voi scrie așa cum ești, așa cum am fost, apăsat, liber, în genunchi, alergând! Te voi iubi, te voi alunga, te voi ucide și te voi învia! Te voi iubi din nou! Voi retrăi, voi răsuci pumnalul până la capăt, iar apoi, voi aștepta să dispărem ca o furtună în deșert, Mohamad! Nu mai sunt urme. Nisipul este la fel, ca și când, nimeni nu a trecut vreodată pe acolo. Furtunile șterg totul de pe suprafața pământului!

„- Și din noi? Cum poate să șteargă o furtună ceva ce ți-e scris direct în sânge? În ADN? Ceva ce te bântuie, dar te alcătuiește pe interior? Te susține tuturor zilelor ce vor fi să fie și fără de care nu ai putea face un pas?! Spune-mi tu, Sora Lunii, cum șterg furtunile iubirea născută de Dumnezeu? Nu există furtună atât de puternică!”

Am să o nasc eu! O furtună care spală sângele, gândurile, inima și naște iasomii! Apoi, vom trăi! Fiecare în colțul lui de lume și de viață. Doar că, eu trebuie să fac aceste însemnări ale existenței noastre. Ca să pot trăi! Trebuie să înțeleg că există viață și după iubire! După unica și marea iubire din viața mea!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

961baee6065eca3d8466c7d86eac91d9

Oamenii sunt asemeni pământului, Mohamad, iar eu am înțeles asta de abia acum, când privesc cum se prăvălesc peste tine bulgării aceia fini, care închid în ei poarta mea spre lume, viață și mine.Oamenii sunt alcătuiți din mai multe straturi, sensuri, trăiri și de cele mai multe ori, duc vieți paralele, ca și când, Universul ar încerca să le mai dea șanse să poată culege în suflet măcar o parte a unei particule care să îi poată întregi. Cunoaștem la ei doar pojghița fină de la suprafață. Cea cu care intrăm în contact și pe care, de cele mai multe ori, în superficialitatea noastră, nu ne dăm voie să o pătrundem. Uneori din egoism, alte ori din teamă și în cazul nostru, din prea multă iubire și datorie. Mă uit la femeia aceea străină ție cu care ai împărțit mai bine de 20 de ani. Stă acolo din datorie. Ți-a fost alături de nevoie. Sau din obligație. V-au legat oamenii, tradițiile și mentalitățile. V-au înfierat pe fiecare. Pe mine, m-a scos viața în calea ta, să te iubesc. Nici măcar nu m-a întrebat dacă asta vreau. Nu mi-a pus indicatoare care să mă ferească de tot ce trăiesc acum și am trăit. Nici să mă alunge. Dar acum, ce ne diferențiază? Sau ce ne-a diferențiat vreodată? Rostul ei a fost să îți deschidă ochii. Al meu să îți deschid sufletul. Am existat în viața ta pentru a te ajuta să trăiești poate cea mai esențială parte din ea: pe tine. Te-am ajutat să percepi alegerile, să suferi, să zbori, să rupi lanțuri, să lupți, să ajungi cumva la tine în tot desișul acesta cu oameni. Am existat în viața ta ca să te redau pe tine ție și pe tine mie. Iar eu am rămas aici, plină doar de tine și fără mine. Sub pământul acela, m-ai luat cu tine pentru o eternitate. M-ai îngropat de vie! Vor crește din dorurile mele flori de iasomie albă și plângătoare, soarele meu, iar din povestea noastră, va țâșni către cer o pasăre sângerie. M-am despicat deja de durere de mii de ori de când te-am lăsat să pleci. Știu cum este să mori deja. Știu cum este să te priveghezi. Știu cum este să nu mai fii. Și totuși aveam un far care lumina în întunericul morții mele. Ochii tăi. Erau acolo, undeva și luminau, iar sufletul meu se ghida după lumina lor. Acum însă, am înțeles că nu am să îți mai pot vedea ochii niciodată. Sub pământul acela mi-au îngropat ochii care îmi luminau existența. Sunt două feluri de a muri, Mohamad. Ca tine și ca mine. Oare cum să urlu ca să îmbunez zeii să deschidă mormintele și să elibereze sufletele? Cum să eliberez din mine moartea aceasta adâncă pe care nu o pot nici măcar expira de teamă să nu pierd vreo amintire cu noi? Eu acuma, farul meu…ce am să fac? Cum am să trăiesc eu fără tine? Și au început bocetele. Și rugăciunile. O parte din mine s escurge în pământ, iar alta se ridică la lumină. Cu puțin noroc, poate ne întâlnim curând, iubirea mea! Au înflorit noptițele, iar eu le-am ucis pe toate.

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

c311a02f1845887cb9bcce0781df4750

Uneori, mergând de-a lungul coastei mării, unde nisipul doarme încălzit, iar eu îl răscolesc copilăroasă cu vârful picioarelor, mă întreb unde am dispărut noi doi. Părem un fir aproape transparent de fum, dragostea mea. Ca și cum nici nu am fi fost. Dacă nu te-aș regăsi mereu în inima mea, aș jura că am fost o iluzie despre fericirea perfectă. Îți amintești, cum ai luat marea și mi-ai pus-o la picioare? Cum ai luat luna, stelele și mi le-ai pus în păr și în privire? Spuneai că sunt „Sora lunii” și ochii mei strălucesc în străfundul apelor din sufletul tău! Că sunt nordul, sudul și toate punctele cardinale ale vieții tale. Îți amintești cum ai luat iubirea aia sălbatică, cum ai îmblânzit-o și cum ai așezat-o cuminte în inima mea? Ca un pur sânge arab liber și totuși al meu pentru totdeauna. Îmi amintesc cum alergam râzând și cum luam micul dejun împreună vorbind despre toate. Cum ne vedeam copiii mari, la casele lor, iar noi îmbătrânind împreună și dansând până la 90 de ani pe malul mării. Mă țineai în brațe și îți cufundai chipul în părul meu și spuneai că vrei să mă inspiri în tine. Să mă duci peste tot unde ești tu! Că ți-e dor de mine, cu mine în brațe! Ai luat toate planurile și visurile pământului și mi le-ai dăruit. Le-ai împlinit pe toate. Apoi, ai plecat! Mi-ai luat tot ce aveam. Nu mi-ai lăsat nimic. Nici măcar un semn de cale, de suflet, de speranță! M-ai îngropat de vie, la mijlocul vieții, iar eu trebuie să trăiesc așa, Mohamad! Goală, vie și departe de tot ce este firesc și lumesc. Nu mai curge prin venele mele nici un pic de sânge. Doar disperări de-a valma! Nu mai respir aer! Doar tristeți! Nu mai am vise, doar dorința de a nu mă mai trezi! Nu mai văd! Doar scrutez mii de depărtări, sperând că vei găsi din nou drumul spre casa ta. Cea pe care ai ridicat-o în mine! Eu te aștept, iubirea mea mare! Nu știu să fac altceva…

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – m-ai învățat că pot să călăresc dragoni

nu mă mai tem de balauri și zmei, de fiarele acelea sălbatice, mama,
cele de care povesteau cărțile, când tu le citeai,
iar eu mă ascundeam în brațele tale,
am crescut puțin și m-am împrietenit cu balaurii și zmeii,
cu leii, lupii,
ei nu ucid vise, mama,
oamenii, da!
tu nu mi-ai spus asta,
dar oamenii ucid oameni,
încă din placenta copilăriei,
le smulg aripile
și le spun că ei nu pot!

dar ei pot mama!
oamenii pot orice!

nu mă mai tem de dragoni, mama
tu m-ai învățat că pot să îi călăresc, să îi îmblânzesc, să îi ascult,
iar ei, uneori îmi ciugulesc gândurile din palmă.
nu m-ai învățat deloc să mă tem de oameni, mama!
de sus, ei sunt foarte mici,
dacă ar ști ei,
sunt doar niște puf de păpădie!

îți aminteai când îmi spuneai că pot zbura cu balonul meu
înconjurul lumii și a Universului?
atunci nu înțelegeam. acum am înțeles cum,
iar tu vei veni mereu cu mine, soarele tău,
în jurul căruia, gravitezi cu toată grija și iubirea ta!

ne vedem la mijlocul universului, pe steaua polară,
la o înghețată de fistic și ciocolată!

(m-ai învățat că pot să călăresc dragoni, Ramona Sandrina, Jurnalul unei copilării. Eu și mama)

©Jurnalul unei copilării. – Prima excursie, Micul Prinț și Vulpi

 

 

Era ziua aia în care știam că trebuie să te las și să pleci de lângă mine, deoarece pe lângă faptul că trebuia să înțeleg că te-am crescut să te descurci oricând, oricum, trebuia să învăț împreună cu tine, lecția încrederii.

Sigur că nu am dormit toată noaptea înaintea excursiei și în mintea mea se derulau mereu scene, dar le ștergeam cu buretele imaginației și le cream din nou, altfel. Îmi spuneam că tu nu ai păți aia, deoarece deși ești un copil, ai capacitatea de a diseca profund totul. Eu aș fi pățit însă, cu siguranță! Și am înțeles că proiectam în tine, toate fricile mele! Așa că, le-am rescris pe toate și au dispărut. Fricile mele, deveniseră toate, bucurii de mamă.

Dimineața, în drum spre gară, ți-am repetat toate regulile și ți-am dat telefonul. Ți-am promis că nu te voi suna decât de trei ori pe zi, iar în rest, aștept să mă suni tu dacă simți. Mi-ai zâmbit un mulțumesc și am știut că am spus ce trebuia. Mă uitam la tine cât de bucuroasă și emoționată erai. Era prima ta excursie la munte, cu colegii. Aveai 9 ani. Rucsacul acela părea imens, dar nu ți l-am luat să îl car eu. Vroiam să simți excursia aia, cu tot ce însemna ea. Nu și-am răpit nimic din pașii ce îi urmai rând pe rând, ca și cum ai fi văzut pe asfalt niște ghidaje fermecate și săreai șotron, ca să îți împlinești bucuria!

În gară, erau toți colegii, învățătoarea, părinți. Atâta fericire gălăgioasă. Ți-am făcut niște fotografii, de care te vei bucura când vei crește mai mare. Eu mereu până atunci. Ca de toate de când erai cât o Degețica. Amintirile acestea sunt șotronul meu. Râdeai, sclipeai, iar eu am înțeles că oricâte temeri ar avea un părinte, acestea se șterg în fața exuberanței. Îmi amintesc șuieratul trenului, tu în spatele ferestrei și apoi, liniștea. Liniștea aia, care până atunci eu nu o gustasem deloc. Nu știam ce înseamnă să mă întorc acasă, într-o casă fără tine. Fie și câteva zile.

Eşti plecată de două ore, şi de două ore, în afara unei cafele și a faptului că răsfoiesc ca o nebună fotografiile, nu știu altceva ce să fac. M-am uitat prin casă și am dat de Cindy Lou, păpușa cu care adormeai tu când aveai patru ani. O schimbaseși între timp. Tu. Dar eu nu. Dintre toate jucăriile tale, ea îmi dădea mereu sentimentul că totul e bine. Așa că am luat-o și am așeazt-o lângă monitor.

– Așa, Cindy Lou! Am rămas numai nouă două, acum! Tu și cu mine!

Mi-am amintit cum a apărut ea în viața ta. Din vitrina aceea a magazinului, unde stătea bățoasă și zâmbitoare, exact ca în desenele din Povestea Jucăriilor. Pe ea acolo o chema Jessie, dar noi i-am găsit alt nume. Cel al fetiței din Grinch, care vroia să creadă în magia Crăciunului și a bunătății.

Nu cu foarte mult timp în urmă, îți citisem Micul prinţ. Îți cumpărasem cartea aia de ziua ta. Pe lângă o rochiță de catifea, un avion teleghidat și un peștișor. Ai rămas vrăjită de poveste. Dintre toate personajele, preferaţii tăi erau Prințul şi vulpea. Nu-ţi plăceau, în schimb, baobabul, şarpele, aviatorul şi nici oamenii aceia goi şi înfumurați care rătăceau aşezaţi pe micuţele lor planete.

Mi-ai spus într-o zi că vrei un prinț. Așa, ne-am găsit în casă chiar cu Micul Prinț. Doar că, un șoricel năzdrăvan, îi rosese nasul când am fost la bunica și a rămas acolo. Zâmbesc.

– Hei, Cindy Lou, tu îți mai amintești de Prinț? Era mai cafeniu așa. Plușul ăla nu l-a prins deloc!

Apoi, mi-ai spus că vrei un vulpoi ca cel din carte.

– Vreau unul care să fie numai al meu, vreau să îl iubesc, să îl îngrijesc și să fim prieteni! Să vorbim de toate!

Și așa a apărut Bruno și Zuza. Nu aveam cum să îți refuz vulpea, care după multe trataive, am căzut de acord să fie un cățel. Cățel, care venise la pachet cu o pisică. Deci, într-un fel, vulpea ta a fost mai mult decât ne-am așteptat. Acum, îmi îndulcesc singurătatea asta de părinte parcă prins într-o pânză de paianjen. El doarme sub scaun, cu capul pe picioarele mele, iar Zuza, toarce puțin mai departe, lângă sobă.

Înainte de a ajunge coletul cu vulpea cățelo-pisică acasă, nu ai închis ochii toată noaptea. La fiecare jumătate de oră, mă băteai pe umăr și îmi spuneai:

– Haide să îi căutăm un nume! Nu pot să dorm! Ochii mei nu vor să se închidă și mă plimb mereu pe planetele alea! Ești mama mea și trebuie să mă ajuți!

– Sigur, sigur! Îți astup gurița aia super vorbitoare cu pupici, gâdil burtica, pap picioare, mânuțe, ah, uite ce delicioase degete!

– Mamiiii…și râzând, într-un final ai adormit. Și eu. Buștean. Nici nu am simțit când te-ai trezit.

Dimineața erai pe pragul casei, cu o felie de pâine cu unt în mână și cana de ceai. Cadoul nostru era ales deja. Adoptat. După ce am frunzărit mai multe magazine, am decis amândouă că era mai bine să adoptăm și să oferim un cămin unui cățel. Aveam sute de opțiuni și peste alte câteva sute de căței pe care trebuia să îi vedem.

Primul la care ne oprisem era Axe, un labrador ciocolatiu. Un bătrînel frumos, dar nu a fost să fie.

– Mami, nu este el vulpea mea! O să simt cu inima care e vulpea mea!

Și derulai pagină cu pagină, fotografie cu fotografie, cățel după cățel. Păreai aproape nepăsătoare, de parcă nici unul nu îți plăcea, deși, oftai la fiecare. Eu știu, că i-ai fi luat pe toți. Și eu.

Apoi, dintr-o dată, te-ai oprit. Îl văzuseși pe iubibilul nostru.  Blănița lui era deasă, scurtă și maro deschis. Părea o căprioară. Avea niște urechi mari asemeni unor antene, ochii închiși și o moacă care părea că râde. Am râs amândouă. Părea ca Yoda când medita.

– El e vulpea mea, mami! El este! Îl vreau!

Vulpea ta era mare deja. Un cățel aproape adult. Și nu avea codiță. Fusese abandonat în câmp și traumatizat. Cu alte cuvinte, vulpea ta era o vulpe care suferise de pe urma oamenilor răi care populau planetele alea despre care spuneai că nu îți plac. Știai tu de ce nu îți plac îngâmfații ăia. Și nici planetele.

Când am dat telefon la Asociație, au rămas uimiți că l-am ales tocmai pe el. Îţi aduci aminte chipul năucit al lor? Nu reuşea să priceapă cum de voiai să îl ai tocmai pe el, care pentru unii părea orice, numai câine nu. Pentru noi însă, era perfect!

Mi-ai spus:

– Am să îi spun, Bruno!

Dar îl strigai mereu Vulpi. Și el dădea din codița aia ciuntă, despărțea antenele și te lingea toată, toată. El este familia noastră. Vulpi! Noi suntem o familie mai altfel. Suntem două fete, un cățel vulpe și o pisică, sora cățelului.

M-am uitat la Cindy Lou. Avea capul lăsat într-o parte, de parcă ar fi adormit.

– Ai adormit și tu, Cindy Lou? Nici păpușile nu mai sunt ce erau!

Mă ridic să merg să îmi fac o cafea. Vulpi se uită lung și blând la mine.  Dă din coadă și te caută prin casă.

– Nu-i! îi spun eu. A plecat în excursie! Așa e, Bruno…e cam goală casa asta fără vorbăraia aia infinto-exuberanto-lălăitoare a ei!

Și telefonul sună. Toți sărim. Și Vulpi se uita la ecran. Îl pun pe difuzor:

– Ceau Vulpi! Ceau Zuzi! Te iubesc, mami! E așa frumos aici! Am fost cu caiacul, m-am legănat în liane, defapt erau niște funii foarte groase, dar ei spun că îs liane, cred ei că ne fraieresc…

Și uite așa, se aliniaseră planetele în inima mea. Se făcu liniște în toată vorbăria aia fără sfârșit.  Casa era din nou plină. Pentru prima dată, nu te-am întrerupt și te-am lăsat să vorbești într-una ca o moară stricată ce ești tu! Doar râdeam! Și Vulpi dădea din coadă. După vreo oră, mi-ai spus:

– Mulțumesc că ai încredere în mine, mami! Ești cea mai bună mămică! Defapt ești și destul de țăcănită, dar cea mai bună! Mi-ai dat drumul la aripi, cum i-am dat eu la Pițiguș. Îți amintești de Pițiguș, mami?

– Nuuu! Tocmai am uitat de Pițiguș! Dacă îmi amintesc, nu mai închizi telefonul până mâine!

Și ai râs. Am râs și eu pupând telefonul.

– Te iubesc, scumpa mamii! Te iubesc foarte mult! Să explorezi totul și să faci multe fotografii!
– Mama? Mi-e dor să te strâng în brațe! Știi, e prima noapte când nu o să îți simt mirosul. E foarte ciudat fără tine.
– Și mie îmi este dor, dar o să dorm cu perna ta în brațe!
– Și eu, cu eșarfa ta, mami! Și inimioara mea o să stea în brațe la inimioara ta!
– Noapte bună, Puiuța mea!
– Noapte bună, mami!

Apoi, după alte două zile, eram în gară. Trenul l-am văzut de departe. Vulpi dădea din coadă. Cred că îl vedea și el. Ai coborât val vârtej în brațe la mine, la Vulpi și cred că, vreo săptămână, ai vorbit fără să te oprești. Vulpi fugise deja sub nuc în grădină, Zuza era sub trandafiri, iar eu te tot fugăream și îți astupam gurița aia turuitoare. Și tu râdeai într-una!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – Ramona Sandrina Ilie)

 

©Sub zodia iubirii

p1025080549-5

Era un soare roșu, care ardea parcă nu doar nisipul de sub tălpile noastre, ci pe noi. Nu doar mâinile, chipul, ci sufletul, topindu-l fără nici o putință de a-l vindeca. Mă priveai adâncindu-te în ochii mei ca într-o fântână în care ai fi vrut să te îneci. Te văd și acum cu te plimbai în sus și în jos, lovind din când în când țărmul apei, frângându-ți mâinile și uneori spunând:

– Ya, Allah!

Apoi te-ai oprit și m-ai întrebat de ce este iubirea atât de necruțătoare. Ca o oază amăgitoare care le apare dervișilor în deșert, ducându-i la pierire.

– Pentru că iubirea, Mohamad este cel mai mare dar de la Dumnezeu și așa trebuie să rămână! Pentru că iubirea aparține doar celor care îndrăznesc, care frâng limite și bariere! Nu am nevoie alături de un bărbat slab care să îmi insufle milă, ci un bărbat puternic care să îmi insufle siguranță, încredere! Vreau să știu că nu ești un înfrânt, că iubirea asta nu este un troc, ci este ceva puternic care ne-a întărit nu doar pe noi, ci pe tine! Ca om!

– Nu înțelegi nimic! Nimic! Lumea mea este diferită! Avem reguli, legi! Tu doar ceri! Ceri totul ca și când altora nu li s-ar cuvine nimic!

Apoi te-ai oprit și m-ai privit. Ai realizat ce ai spus. Cât de adânc ai înfipt pumnalul cuvintelor în singura ființă care te iubea cu adevărat. De fapt tu știai că eu înțeleg. Ba chiar știu.

– Arogantule! M-ai încătușat ani de zile în legile și regulile tale de care nu te puteai rupe. Tu, nu eu! Eu puteam oricând, deoarece eu eram liberă. Dar m-am lăsat încătușată ca să îți arat că așa cum eu mă leg de tine, tu te poți dezlega de ceea ce te țintuiește într-o lume de fum! Amăgitoare! Nu ești în stare de nimic, Mohamad! Nici măcar să recunoști când eșuezi! Nu știi să iubești! Tu încătușezi lumea, nu ea pe tine! Tu te legi de alții, nu ei de tine! Într-o zi ai să înțelegi asta, dar eu voi fi departe, iar pentru tine va fi prea târziu pentru toate!

Și au trecut mulți ani de atunci. De sute de ori a apus și răsăsrit soarele peste mare și deșert. De sute de ori am venit și revenit în locul acela care demult parcă nu îmi mai spunea nimic, dar îmi amintea de mine. Nu știu unde ești, nici ce faci. Sunt zeci de ani de când nici nu mă mai întreb. Lângă mine însă, a crescut o fetiță frumoasă. Are ochii și zâmbetul tău. Și părul negru și buclat, lung. Doar tenul îl are de fildeș și fin ca un porțelan. Încrederea o are de la mine și tot ce are nevoie pentru a putea înfrunta viața și a ști că totul îi stă în putință. Nu ai pierdut nimic, Mohamad! Decât o viață de om și fericirea.

– Mama! Haide să alergăm în mare!

O privesc cum zâmbește liniștită și senină. Fericită! Cum încearcă marea cu vârful degetelor și lovește nisipul țărmului din când în când. Fără să vreau, îi iau chipul în mîini, îi sărut fruntea, ochii și îi spun:

– Înțeleg totul! Dar nu te pot lega de mine, când tu nu te vrei dezlegat de lumea ta!
– Mama?
– Gata, iubita mea! O clipă am avut viziuni. Năluci ale trecutului care m-au bântuit atâta mar de vreme. Acum însă, putem alerga în mare. Au plecat. Sunt în sfârșit liberă!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

mothers-love-laurie-hein

Peste tot în jur era nisip alb și fin. Pescăruși și vrăbiuțe se auzeau departe în nori când închideam ochii. Gleznele îmi erau scufundate în mare, iar ea, din când în când le uda, îmbrăcându-le în nisip fin și umed. Ce senzație plăcută. Să stai pe spate în nisip și să dispară dintr-o dată toate grijile. Augusta mă ținea de mână și lingea pe o înghețată pe care din când în când mi-o apropia și mie de buze.

– Dă și tu o limbă mami! Este din căpșuni și e acrișoară așa cum îți place ție!

Am început să râd. Avea o voce atât de copilăroasă așa. O copilărie cuminte și veselă. Îmi place să o aud vorbind într-una în jurul meu. Simt că îmi umple lumea de sunete și culoare. O bucură toate și tot. Se ridică și aleargă în jurul meu, îmi îngroapă picioarele în nisip. Și râde! Cred că este cel mai curat râset pe care l-am auzit vreodată. Vindecător. M-a vindecat mereu de orice în viață: temeri, griji, neputințe! Mi-a dat aripi și mi-a hrănit sufletul cu laptele și mierea copilăriei.

– Mami, marea asta este despre noi! Îți amintești de noi două la mare prima dată! Îți amintești cum spuneai: Dacă tu ești pasăre, sunt și eu!

– Sunt orice pentru tine! Pasăre, cer, nori! Zburăm împreună într-o aripă! Nimic nu ne oprește!

– Mami, cu tine nu mi-e dor niciodată de casă! știi de ce?

– De ce, Augu!?

– Tu ești casa mea! oiunde mergem, aduci tot ce îmi este familiar, aproape! Nu știu cum faci, dar mi-e bine!

– Te iubesc, Puiuța mamei!

– Și eu te iubesc, mami! Sunt foarte fericită! Am fost în atât de multe locuri împreună! Am văzut țări, oameni, piramide, temple, Nilul. Îți amintești când spuneai că într-o zi curtea pe care o exploram va deveni un univers, iar eu o să călătoresc prin el? Cred că asta e curtea aia!

– Unde vrei să mai întindem granițele acestei lumi, Augu?

– În Japonia și în Africa unde îți place ție. Aș mai vrea să vedem jungla, gorilele, leii!

– O să facem o curte magică! Da aici nu e Africa?

– Așa spun ei, că Egiptul e în Africa, dar eu cred că e mai mult în Orient. Cumva, e la graniță. Nu văd Egiptul în Africa deloc, mami! și râde iar.

– Nici eu, Augu! Și da, vreau să văd gorilele. E visul meu! Să văd Botswana! Apoi vreau să merg în Brazilia să văd papagalii, Augu! Pe Blue! Mi-ar fi plăcut să fiu un ecologist pe acolo într-o altă viață!

– Tu ești și în asta! Aperi balenele, delfinii, elefanții, toate păsările! Te bați cu toți pentru pisici și căței! Îți amintești când i-ai dat cu umbrela în cap la omul ăla care a dat cu piciorul în pisică?

Am început să râdem amândouă. Între timp, lingeam una eu, una tu din înghețată și număram nori. Numai că nu prea erau. Nici pe cer, nici în suflet. Cred că așa arată liniștea. Pe malul mării, lingând înghețată cu copila ta, vorbind despre călătorii și stând cu picioarele în apă.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona-Sandrina)