©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Prima întâlnire cu marea

eaed1b6e7260e733783f53c4ff84b289

Îmi amintesc când am mers prima oară cu trenul spre mare. Nici măcar nu îmi închipuiam cum arată marea. În mintea mea, era o apă puțin mai mare decât piscina aia roz pe care ai cumpărat-o pentru mine și ai pus-o în curte sub umbrarul de vie.

Stăteam doar acolo, în cuibul brațelor tale și mă miram pe fereastră. Trenul îmi descoperea tot felul de lumi. Sate, orașe, pârâuri și munți. Era atât de frumos cum alergau parcă după noi. Ca și porumbul ăla care alerga după tren când mergeam la bunica în Adjud. Și munții Vrancei.

Noaptea însă m-a fascinat. Erau atâtea lumini, atâtea culori. Mi-ai spus că așa transformă orașele luminile în licurici. Apoi, am început să mă fâstâcesc. Nu mai apărea marea. A apărut la un moment dat ceva ca o mare. Adică, mie, așa mi se părea. Mi-ai spus că e doar un lac uriaș. Atunci am început să înțeleg că marea trebuie să fie mare. Tu îmi explicai mama, dar mintea mea de om micuț, vedea totul la mărimea mea.

Îți amintești, mami? Ca și cu orizontul! Tu îmi spuneai că cerul merge mai departe, că se întinde peste tot pământul și mai departe, iar eu am zis: Ba nu! Uite, la linia aia e ca un fermoar care se închide! Ai râs. Am râs și eu. De atunci, spuneai linia fermoarului.

M-ai văzut că eram neliniștită și puțin plictisită. Mereu vezi totul mami. Mi-ai spus că marea nu ne-a păclit, doar că e puțin mai departe. Am respirat adânc. Îmi ghiciseși teama. M-am liniștit. Mi-ai spus să desenăm. Cum, fără creioane? M-am gândit eu. Uitam cum desenam acasă pe toate ferestrele. Ai spus că facem o magie! Ai zâmbit și ai aburit fereastra, iar apoi, am desenat împreună până am adormit.

Dimineața, am ajuns la Constanța. Am mers la Andreea, iar tu nici nu ai vrut să te odihnești. Ai pus într-o geantă de plajă pătura, colacul, jucărioare, mâncare și am plecat. Ne-am luat înghețată polar pe drum și o păpai de pe năsucul meu. Iar eu râdeam. Tu spuneai că râdeam a fericirea ta și a senin. Atunci am înțeles, că și tu râdeai a fericirea mea. Că mă bucuram la inimioară când te auzeam râzând.

Am mers pe strada Mircea cel Bătrân și tu mi-ai povestit și istorie. Ridicai de un băț în sus în loc de sabie, iar călăreții erau mașinile alea furioase care claxonau mereu. Mi-ai spus că ei erau spahii lui Baiazid.

Când am ajuns la blocul Mircea, eu am crezut că e un hotel. Tu mi-ai spus că e un binoclu uriaș prin care privesc zeii mării înspre pământ. Și am râs amândouă când ai spus că oamenii de la balcoane erau niște spiriduși de fapt. Când unul din ei ne-a făcut cu mâna am exclamat: „Uite mami, spiridușul ne face cu mâna!”. Am fost așa fericită.

Am coborât spre locul acela de panoramă și înainte de a ajunge mi-ai pus mâna la ochi. Am auzit pentru prima oară un pescăruș. Și valurile. Departe. Simțeam un miros ciudat pe care nu îl înțelegeam. Când am ajuns la balcoanele de pe esplanadă, mi-ai dat drumul la ochi.

Niciodată nu am văzut ceva mai frumos, mami. Mi-a venit să plâng, dar în schimb am râs mult, mult, am gesticulat și am țopăit, iar tu ai țopăit cu mine și m-ai luat în brațe. Și spiridușul de la balcon râdea. Mi-ai pupat mânuța, inimioara și ai alergat repede cu mine până la scări. Nici nu știu cum le-am coborât. În zbor, mami!

Și am ajuns la nisip. Ne-am descălțat și m-ai lăsat să fug. Îmi amintesc că frigea și sclipea. Am vrut chiar să-l gust. Mi-ai dat voie râzând. dar mi-ai spus că doar pe vârful limbii că scrâșnește! Apoi, am văzut scoici. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Le-am cules pe toate în drum către locul unde trebuia să ne oprim. Nu mai aveam loc unde să le pun.

Apoi, am ajuns la țărmul mării. Și am auzit valurile de aproape. Și pescărușii umblau pe lângă noi. Mi-am amintit de toate cărțile de povești. Aveam impresia că toate, toate s-au scris de acolo.

Ai aruncat totul într-un loc. Nu ai întins pătura, deoarece știai că sunt nerăbdătoare să intrăm în mare. Ai rugat doar o doamnă să aibă grijă și de lucrușoarele noastre, apoi, m-ai luat de mână, m-ai privit în ochi, ai zâmbit larg și m-ai întrebat:

– Ești pregătită, Augu?

– Nu știu, mami! Am mulți fluturi de emoții în stomac!

– Roiuri?

– Da!

– E bine, Gărgărița mamei, e bine! Te vor ajuta să zbori mai repede către valuri! 1, 2…

și ai început să fugi cu mine de mână înainte de 3.

– Ai plecat înainte de 3!

– Și nu e mai frumos așa? Am scurtat drumul! Haide să ne panicăm! Aaaaaa! Aaaaaa!

– Aaaaaa! Aaaaaaaaa!

Nu îmi amintesc decât apa aia sărată, peștișorii care îmi treceau pe lângă picioare. Și meduzele. Am luat multe în mână. Nu m-au pișcat. Dar atunci, când am intrat amândouă în mare am înțeles și de ce nu are cerul fermoar. Și că tu ești răsăritul, pescărușii și marea mea. Și toate emoțiile mele de copil.

Am râs, ne-am bălăcit ca doi copii și am stat până noaptea târziu. Am mâncat porumb fiert, cornuri cu ciocolată, înghețată, hamsii, am gustat din spuma ta de la bere și tu din spuma mea de la smoothiul meu de căpșuni. Am stat acolo pe plajă până noaptea. M-ai învelit în prosop și am adormit.

Am înțeles atunci că marea nu va fi niciodată la fel, decât cu tine. Și mereu de atunci suntem la mare. Ne-am mutat acolo, aproape de ea. la câțiva pași de malul ei. Pentru că știai cât de mult m-am îndrăgostit de ea, iar tu, te-ai îndrăgostit de îndrăgosteala mea! Niciodată însă, din toate zilele de la mare, nu am să uit această primă zi, la mare cu tine. Atunci a dispărut fermoarul de la cer și am înțeles infinitul!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – România mea luceafăr

13729027_1038380436243669_391993156389597475_n

 

Nu-i plecatul de oricine și nici România de toți cei rămași! Că sunt oameni care o duc ca pe jăratec în suflet și umplu de lacrimi sărate toate drumurile. Pun semne de carte peste tot, să nu uite să se întoarcă fix pe unde au venit.

Și sunt mulți rămași care o împroașcă și o umilesc în cuvinte grele. O îmbracă în haine ponosite, de parcă nu ar fi mama și mireasa tuturor. Româncuța aia în Ie, care poartă coroniță de flori de câmp pe cap, cu opinci, care joacă în sufletul nostru de se scutură pământul!

Măh, nu vă vorbiți țara de rău, că numai pe aia o aveți ADN din ADN-ul vostru! Numai aia e scrisă în genetica voastră!

De câte ori am venit spre Egipt, săram drumurile, gările, trenurile, aeroporturile și avioanele. Și mereu spuneam că e ultima dată. Că data viitoare îl îmbarc pe omul meu în avion și pe hotare românești ne-om face veacul de acum.

Da nimica nu e dat omului să se întâmple cum își plănuiește. Cu atât mai puțin mie care trebuie să lupt de zece ori mai mult în bătălii decât alții. Habar nu am de ce! Poate oi avea eu ceva polițe de plătit și lecții care nu s-or prins de bostanul ăsta al meu. Nu știu!

Da știu că România asta e dor și boală grea! Așa stă de îndesată în tine, de culcușită, încât ai impresia că și sângele devine Dunăre, iar jucăușii ăia de folclor bat polca și sârba direct pe inima ta. Că prea ți-e mereu în gât!

Când oi ajunge acasă, toate pământurile o să le ar cu sufletul meu! Și o să plivesc grădina, o să pun roșii și vinete și o să stau ca buna pe un scăunel de lemn sub nuc, cu o scrijea de pită de casă și o să le dau în boală toate până mi-oi termina de mâncat mâncarea! Apoi oi uda grădina, iar când apune soarele, o să stau de drag să mă uit la el, până l-oi pierde din privire.

O să ascult lăcustele și greierii și o să caut țara mea în constelațiile de pe cer. Dacă nu o găsesc, o să fac eu una, să mă iau după ea, oriunde o să fiu prin lume! România mea luceafăr! Așa o să îi zic!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

 

© Stol de rândunici, copilăria!

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul de acasă. Mi-e dor de iarbă, de asflatul pe care desenam toată ziua șotron și săream. Aveam impresia că odată cu mine săreau și norii. Acum mi-e așa dor de parcă toate pieterele de moară sunt în inima mea, iar când inspir, inspir munți și nisipuri.

Duc mâna streașină la ochi și mă uit departe. O femeie micuță, cu straița cusută în motive românești, străbate marea asta turcoaz. Umblă pe ape și îmi aduce mereu caș dulce, urdă și slană cu ceapă. Că spune ea, iar am slăbit și mi-s ochii negri de cearcăne.

Îi sărut mâna aia crăpată de muncă. Miroase a lapte și a fân, a pită frământată, a cozonaci, a mamă și bunică. A toate femeile care întorc fânul pe câmpurile de acasă, doinind și lăcărămând a doruri de prunci plecați departe. Și îmi pun obrazul în căușul palmei ei. Doar așa pot adormi, umplând marea de altă mare.

Când am să ajung acasă, am să desenez un șotron la scara avionului și o să sar în gâtul tuturor. O să spun: „O venit acasă fata Nelichii Jenichii Mitrului!” Și o să doinesc. Da știți cum? De or să tune străzile de mine și m-or lătra toți câinii. Da nu-i bai! Că îs câinii de acasă!!!

O să cânt romanța bunicii și o să o vizitez. Nu la mormânt. Ci în fundul grădinii, unde stăteam cu capul în poala ei și mâncam porumb fiert, vorbind de cum o să devin eu într-o zi fată de la oraș. Tare rău suna cuvântul ăsta. Ca a rămas bun!

Auzi bună? Nu-i orașul de orișicine. Eu tot legată de vale, de huibă, de valău, de mirosul d eploaie și fân reavăn am rămas. De poalele tale! De pulovărul lui bunu! O să îți aduc când vin pită cu prune. Și o carte de voroave. Că avem ce vorovi, Jenică!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

peter pan

 

În toată această alergătură prin viață, mă așez uneori pe fereastra sufletului și privesc departe, pe vremea când toate erau simple și firești. Trag aer adânc în sânge, ca să pot să mai am de-o bătaie de inimă și încă una și încă una! Să pot! Îmi amintesc că pe vremea aia, îmi era ușor să zbor. Nu era zi să nu merg în Țara de Nicăieri, să îmblânzesc sirenele, să mă lupt cu pirații. M-au învins într-o zi. Nu știu exact când. Totuși, uneori, găsesc în mine forța de a mă lupta cu ei. Îmi pun un coif, îmi leg o maramă pe umeri, îmi confecționez o sabie din ramura unui copac și nimeni nu îmi stă în cale. Zbor deasupra apelor, mărilor, oceanelor, le culeg și în razele soarelui, un curcubeu timid crește din căușul palmelor mele. Îl dau mai departe. Să răsară zilelor ploioase. Când obosesc, când nu am răspunsuri, când simt că uneori să fii adult este prea greu, mă joc de-a Peter Pan. Augusta e Clopoțica. Eu sunt Wendy.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

42711120_469298173571172_6351199136821280768_n

Dincolo de orice altceva, am înțeles încă o dată cât de mult, viața este despre viață. Nu perfectă, nu o mașină de împlinit vise, dar de trăit. Ce poți, cum poți, la un anume timp. Trebuie să înțelegem că asta avem: o familie, pe noi, pe cineva pe care îl iubim și este îndeajuns ceea ce am primit.

Sigur, unii primim mai mult, alții mai puțin, alții viață lungă, povești uimitoare, călătorii, alții cancere, lupte, greutăți. Dar nimeni nu spune că toți ne naștem să trăim aceleași experiențe. Fiecare cu ale lui. Am văzut câteva filme zilele acestea. Se pare că oamenii înțeleg foarte greu că viața nu are manual de utilizare. Nu are fișă tehnică. Și se pare că devenim din ce în ce mai mult o societate desuflețită. Nu mă mai doare. Am înțeles că face parte din evoluție sau involuție. Depinde de noi toți cum vom înțelege ce să facem mai departe. Individual nu schimbăm lucrurile decât într-un cerc foarte restrâns și cel mai mult pentru noi înșine.

Oamenii nu vor să accepte că boala, cancerul, accidentele, li se pot întâmpla și lor. Cred că înainte de nepăsare este un fel de instinct de conservare. O carapace care ne ține în afara lucrurilor care ne pot răni și dezechilibra. Unii reacționează, sunt acolo. Alții sunt închiși în carapace. Alții s-au dezumanizat. Nu îi judec. Nu știu ce poate aduce omul în faza în care renunța la orice moralitate, suflet, conștiință. Observ că omenirea începe să fugă de responsabilitatea de părinte, de familie, de relație. Este și asta o consecință a alegerilor noastre ca omenire, de-a lungul vremurilor.

În tot acest amalgam cu oameni, alegeri, temeri, am ales să fiu mamă. Să cresc cu copila mea. Să scriu despre viață, frumos, iubire și oameni. Unii spun că sunt defectă. Alții că alerg împotriva vremurilor și înot contra valurilor. Unii mă judecă, alții mă înțeleg. Chestia este că nu am trăit niciodată după reguli sau opinii. Eu sunt un om de cursă lungă. Nu îmi place să trăiesc fără viziune. Nu îmi fac planuri, dar de regulă îmi împlinesc visurile. Planurile mele țin de suflet. Am trăit așa cum am știut, cum am putut și mi-am creat regulile mele.

Nu alerg împotriva a nimic ci în ciuda valurilor, eu dau din mâini, mă țin la suprafață, încerc să supraviețuiesc și eu în această lume, cu viața care mi s-a dat. Și vreau să înaintez. Nu e nimic greșit în a vrea să trăiești și să te bucuri de călătoria pe care o faci, de oamenii pe care îi ai alături! În călătoria asta, mie mi-a plăcut să o am alături de mine, pe fiica mea. Și nu văd nimic rău în asta. Alții aleg un partener. Alții prietenii. Alții pachetul de țigări, rucsacul și o sticlă de whisky. Eu am ales-o pe Augusta, un rucsac, uneori o sticlă, alteori o vată de zahăr, câteodată o bere la 320ml cu căpșuni și de cele mai multe ori cicolată amăruie. Și întotdeauna, mânuța ei în mâna mea! Așa, am înțeles că pot citi orice hartă a lumii și a vieții! Toate punctele cardinale sunt la mine!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Iuaneeeeee, hai acasă!

 

Moșu Bun, așa cum îi spun eu la tatăl lui bunu, se născuse acolo în Cheile Râmețului, departe de civilizație, în locuri în care de jur împrejur nu vedeai decât doline, turnuri, peșteri, grohotișuri, creste care sărută cerul de un albastru incredibil, înconjurate de păduri, pajiști și fânețe, în care mișună toate vietățile pământului și care miros a acasă. Sora lui Moșu Bun, locuia la un deal distanță. Doar că nu se putea vedea casa, că era în oala dealului, cum spun cei de pe acolo. Adică, în vale. Dar ei aveau un fel al lor de a comunica. Când vroiau să vorbească, Moșul ieșea afară, ducea palmele ca un con la gură și o striga, iar după câteva clipe, din verdele acela crud și reavăn se întorcea glasul femeii. Câteodată, sus, sus, departe, pe drumul acela mic, îngust și șerpuit, numai din praf și pietre, trecea câte o rată. Șoferul oprea și striga către ei dacă vor să meargă la oraș. Așa ajungeau ei la oraș. În Teiuș, Aiud sau Alba să își cumpere ce aveau nevoie, când aveau nevoie. Numai că ei nu prea aveau nevoie de nimic. Numa de petrol pentru lampă. Lumina lor, era o lampă cu petrol. Sau o  luminare, cum spunea bunicul. Casa lui Moșu Bun era din scânduri vopsite cu albastru. Că acolo era pădurea. Scânduri brute, curățate și îndreptate de mâinile lui de meșter. Spatele casei este proptit direct pe stânca muntelui, care o ține parcă în palma sa puternică. Parte din el, iar el parte din ea. În față, este urcată pe două bârne groase de lemn. Cam de 2 metri. Are o cameră mare, iar sub casă, este un beci. Pe sub casă trece un pârâu de munte mic, cristalin și repede. Ca o dâră de viață prin care, uneori, apărea câte un păstrăv. Moșu confecționa viori din inimă de cireș. Era șchiop, timid, dar bun la suflet ca sfinții. Viorile lui au ajuns acuma viori de colecție, dar mie nu mi-a fost dat să pot ține vreuna în mână. Într-o zi, o cunoscuse pe mama lui bunu. După ce Ion veni pe lume, Mamă Bună muri. Tânără. Ion avea 4 ani. Moșu, de durerea din suflet începu să se stingă. O iubise dumnezeiește. Iar ea pe el. Îl îmbrățișă pe Ion, îl sărută pe frunte, pe mâini și îi spuse să își pună desaga cea pregătită de el în spate, să urce la calea aceea pe care trecea rata și să meargă ușor până la Măria, iar Dumnezeu va ști ce să facă cu el mai departe. Ion îl ascultă. Nu avea cum să știe că era ultima oară când îl vedea pe tatăl său. Vitreg, dar blând și bun ca soarele și pâinea din cuptor. Îl îngrijise, îl iubise ca pe ochii din cap. După mama lui, Moșu era singurul care l-a iubit necondiționat pe lumea asta. La 4 ani, Ion devenea slugă. Ducea boii la câmp și dormea cu ei în grajd. Visa la lumea de dincolo de munte și păduri. La orașe. Într-o zi, l-a văzut un șofer de rată și i-a fost drag. L-a luat ca un fel de copil de suflet, l-a dat la școală și așa a ajuns Ion șofer de rată. Avea să treacă de multe ori prin locul de unde, în sufletul lui încă mai auzea cum Moșu încerca viorile, iar mama îl chema dulce la mâncare. După o vreme, Ion le uită vocile, dar niciodată nu uită să îi pomenească. La casa părintească a mai fost doar de două ori. O dată cu tata și o dată cu mine. Ion este bunicul meu. De aia sunt eu lipită de pământul românesc, de verde, de munte și de cer. Acolo mi-s rădăcinile. Adânci. În munții ceia înalți de calcar ai Trascăului pe unde râul Mânăstirii sau Geoagiului cum se știe și-a făcut potecă de basm, străbătându-i ca o șerpuire de poveste. Peste tot numai aluni, fagi, brazi și florile voinicului. Păsări și moara veche de apă. Clopotele și toaca Mănăstirii. Uneori, când viața îmi dă răgaz, merg pe acolo să culeg bureți, fragi și alune. Îmi amintesc de bunul cum mă ducea la cules și cum venea acasă cu brațele pline de bunătăți pentru mine. Uneori, mă ducea la șezătorile de acolo. Vara și toamna. Dormeam în podul grajdului sau sus pe claiele de fân. Numai țârâit de greieri și lăcuste. Miros și râset de bunic, povești frumoase, dar grele de viață. Bunul știa cât iubesc eu natura și îmi spunea: Ramonuță! Niciodată, numele meu nu a sunat mai frumos decât rostit de bunul. Om calm, blând, poate prea blând, mereu, dar mereu râzâtor, pus pe glume și șotii și cu drag de Dumnezeu. Avea în cursă o cutiuță în care oamenii puneau bacșișul. Era al meu tot când mergeam la el în vacanțe. Și avea un scăunel mic, pe care îl ținea mereu lângă scaunul șoferului. Acolo stătea Ramonuța lui când îl însoțea în cursă. Într-o vacanță, când am mers la Aiud, l-am găsit mergând către casă. Avea mâna într-o fașă și era palid. Apoi, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea temperatură internă mare. O ciroză. Când a fost mic, făcuse hepatită. Netratată. Și acum, boala se întorcea să mi-l ia pe Iuăn al meu. L-am dus la spital, dar l-au dat acasă. Nu am înțeles atunci de ce. Bunul însă, râdea. Eu stăteam lângă el și am făcut un evantai mare, din coperțile unui bloc de desen cu care îi făceam vânt. Și îi puneam pe burtă mereu câte un prosop umed. Bunul îmi spunea: Bată-te norocul și binele, Ramonuță, ce idei îți vin! Îmi venea din iubire pentru el. Într-o dimineață, am mers cu mama către Oradea. Mi-am luat rămas bun de la bunul. L-am strâns tare în brațe, cât pentru o viață. Bănuiam poate, dar nu vroiam să cred că de pe acum, Moșul meu Iuăn , cum se zice prin locurile alea, avea să plece la îngeri, să îl audă pe Tată Bun și Mamă Bună din nou. Câteodată doar, când trec pe la Bojdeuca lui, cum îi spunea el, îl aud strigând: Ramonuțăăăăă! Ramonuțăăăăă! și apoi, râsul lui umple valea, munții și pădurile. Eu nu o să îi uit vorba și râsetul niciodată. Și când mă uit adânc pe drum, îl pot vedea cum vine cu brațele pline de caș, urdă, alune și lapte de bivoliță! Sărumâna, bunule. Într-o zi, o să fac mâna con și te-oi striga din inima Trascăului: Iuaneeeeeeeee! Iuaneeeeeeeee! Hai acasă, Iuaneeeee, că mi-e dor de tine!, iar tu o să mă auzi din Cheile Îngerilor și o să cugeți câteva clipe peste fruntea mea de om mare de pe acuma, Bunule!

(© Stol de rândunici, copilăria!, Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama.

– Mami, eu îmi doresc într-o zi să prind soarele! O să pot?
– Bineînțeles că ai să poți! Oamenii, draga mamei, pot orice! Oamenii nu au limite decât dacă ei înșiși și le pun! Ia privește în dreapta și stânga ta, în sus, în jos! Vezi vreo limită?
– Păi pământul!
– Păi, da valea aia unde pescuiești tu? Uite, e mai jos decât unde stai tu! Vezi? Apa nu crede în limite! A înaintat, a înaintat, până a săpat în pământ un drum ca să călătorească!
– Și călătorește la infinit?
– Da!
– Cum??? Că bunu spune că nu e lungă valea!
– Nu este. Bunul are dreptate! Dar valea asta se aruncă în alt râu! Se scladă și valea în râu! Râul în fluviu, fluviile în mare, iar mările în oceane!
– Păi și atunci, vezi că nu este infinită?
– Este! Apa din oceane se evaporă, ajunge nori și apoi, ajunge iar aici, în valea ta, în grădină, în răuri, oceane! Totul este cumva ciclic, nesfârșit!
– Mami, atunci pot prinde soarele!
– Tu poți orice! Trebuie doar să crezi asta și să găsești înțelepciunea de a-ți atinge toate visele!
– Mami, dar dacă toate în natură sunt așa, oamenii de ce mor și nu mai revin?
– Păi, bunica mea spunea că oamenii când mor se mută în stele și ne protejează de acolo de sus. Eu cred, că dacă toate sunt ciclice și viața este. Noi cunoaștem omul sub formă de trup. Nu știm cum ne vizitează după ce moare. poate e ploaia care ne udă chipul! Poate e raza de soare! Poate e vântul care ne zburzulește părul! Sau poate, ne mutăm în voi, copiii! stăm pitiți acolo în inimile voastre și vă iubim cu fiecare bătaie!
– Tu o să te muți în stele mami?
– Eu mă mut în inimioara ta, Augusta! Iar inimioara ta va ști!
– Mamiiiiiiiii, mamiiii, uite, am prins soarele!
– Vezi și nici nu a trebuit să zbori! Și ești un gândăcel micuț! Dar când vei fi mare? Vei cuceri Universul, fata mea! Trebuie doar să crezi în tine că poți!
– Cu tine, pot toate!
– Nu, Augusta! Cu mine le înveți pe toate până le vei învăța cu tine! Cu tine le poți pe toate!
Și soarele stătea cuminte în undița Augustei. O undiță făcută dintr-o creangă de măr, cu o ață albă și un ac de gămălie. Uneori, cu cele mai firești și nebănuite unelte, putem dresa munții și avea cerul! Nu e nevoie să avem tehnologie avansată ca să reușim sau să credem în noi! Trebuie să știm că dacă ne suntem la îndemână, avem de toate!
(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

46485528_2096462890667198_3446776547132833792_n

Se făcea că vroiam să mă nasc. Într-o dimineață senină și frumoasă de toamnă. Tu, mama, aveai bagajul pregătit. Știm amândouă de câte ori a coborât Dumnezeu peste fruntea ta și a mea în lupta aceea aproape imposibilă de a mă naște în viață, dar tu mereu ai crezut că se poate. Ai sărutat mâinile domnului doctor și l-ai rugat să îmi dea șansă să te cunosc, să cresc, să alerg, să iubesc și să am o viață frumoasă. Și a înțeles printre lacrimi. Tanti Maria, moașa de la ginecologie era în sala de pre-nașteri, în genunchi și se ruga. Toate asistentele se rugau pentru noi. Nu ai plâns niciodată. Nu ai țipat. Tu te rugai doar în gând să fiu sănătoasă. Și râdeai. Bisturiul a căzut într-un final peste burtica ta. Ca un fir de lumină l-am simțit. Ca și cum ar fi intrat pe acolo, prin cravașa aceea, toate rugăciunile tale, toată iubirea, speranța că va fi bine. Și o parte din dumnezeire. Tu tot întrebai: Pot să o văd? Pot să o văd?. Eu nu am scos prima dată nici un scâncet. Îți amintești mamă cum ți-a crescut tensiunea , iar medicul și asistentele încercau să ți-o regleze prin perfuzii?Era să mori de spaimă! De durere și sfâșiere! Ca o săgetare de cuțit ți-a trecut gândul acela! ”Ce mă fac eu ca mamă, fără copila mea?”. Dar eu te-am auzit și am strigat în bebelenia mea de începătoare: ”Mama!!!”. Cât de tare am putut eu! Ai început să plângi. Erau scâncetele unui suflețel de copil care a vrut să trăiască. Care s-a încăpățânat să trăiască! care așa cum a spus și nenea doctorul s-a născut imposibil, eroic, doar pentru tine, mama! Tu mi-ai spus mai târziu că m-am născut pentru mine. Pentru tine sunt doar un cadou. Cel mai frumos. Mai firesc. Și de atunci, nu mi-ai dat drumul niciodată la mână. Mi-ai presărat drumuri, poteci, m-ai învățat să ies singură din desișuri, să știu că pot. Mi-ai spus mereu că dacă am învins când eram un bebe, acum pot orice. Trebuie doar să fiu convinsă de asta. Să am încredere. Îmi spui mereu că tu mi-ai țesut cele mai minunate și puternice aripi, că mi le-ai așezat cu aceleași rugăciuni de altădată pe umeri, dar eu trebuie să știu când să le deschid, cum să le manevrez și să zbor prin viață cu ele. Le deschid uneori. Mă simt de parcă aș conduce un planor. Văd lumea atât de mică. dar oricât de mică este, nedefinită chiar, eu știu exact unde să mă uit după tine mama. Voi ști mereu! Deoarece noi două ne aparținem mai mult decât orice altă iubire! Am crescut împreună. Ca și cum, în placenta aia în care eu învățam cum este să fii iubită, am fost amândouă. Cumva, am fost! Erai mereu acolo cu mine. Nu există lucru să ne separe. Am învățat deja că nici moartea nu ar reuși. Dar până la ea, este atât de multă viață în noi mamă! Cea după care am luptat eu! Și tu! Cea pentru care era să murim amândouă! Cea care ne leagă ca un fir nevăzut și pe care o trăim cu atâta exuberanță! Îți mai amintești, mama?

(Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama. – Urc până la nori cu ei, dacă e cazul!

În tot hăul acesta sufletesc prin care mi-e dat a trece, am învățat totuși ceva. Am învățat să încetez a mai căuta să mulțumesc pe cineva care nu mă acceptă ca om pe de-a întregul ci doar cu jumătăţi de măsură, doar atât cât îi este lui convenabil. Nu mă interesează să devin punte de lansare pentru profitori şi oameni care nu cunosc loialitatea! În rest, nu mă deranjează să devin scara pe care alţii urcă să îşi găsească răspunsurile la propria viaţă sau nelinişte! Urc până la nori cu ei, dacă este cazul!

Prefer oamenii care sunt păpădii. Oamenii care intră delicat şi frumos, în viaţa mea. Ca o adiere. Oamenii care sunt ca o mângăiere, care luminează şi nu intră cu bocancii, călcând în sufletul tău ca într-un loc unde nu locuieşte nimeni, călcând peste toate florile de stâncă ale inimii tale!

Am învăţat să nu mai accept în preajma mea cantitate, ci doar calitate umană. Oameni care aduc un aport, care mă completează ca fiinţă umană, raţională, intelectuală şi spirituală. Oameni care mă fac să zâmbesc, să râd, care ştiu să şi răspundă înapoi, nu doar să mă caute când au nevoie de o informaţie, de un ajutor, de ceva anume, ca şi când, prietenia ar fi doar un troc, un complement circumstanţial!

Am învăţat să nu lupt cu morile de vânt şi să mă ambiţionez să demonstrez mereu ceva oamenilor. Nici măcar pentru a-i face să rămână alături de mine. Fiecare e liber să plece dacă nu găsesc în mine ceea ce au aşteptat şi nu sunt ceea ce au ei nevoie. Nu pot fi ceea ce îşi doresc alţii să fiu! Sunt doar ceea ce sunt eu şi ce am devenit în timp ca sumă a tuturor alegerilor şi deciziilor mele în viaţă, a oamenilor pe care îi iubesc, a educaţiei, a cărţilor care şi-au lăsat mirosul pe palmele mele de-a lungul timpului, a călătoriilor prin lume, prin oameni şi prin mine!

Mereu am crezut că oamenii sunt buni. Că au un ceva acolo, în adâncul lor, care e bun. Am greșit. Oamenii se nasc buni, dar pe parcursul vieții, unii dintre ei se transformă, de de bunăvoie și nesiliți de nimeni, aleg ceea ce sunt, uitând cu desăvârşire calitatea omeniei, a bunătăţii, a umanităţii! Ei se schimbă, se schimbă, până când, nimic din ceea ce sunt ei, nu mai rămâne înlăuntrul lor.

Până nu demult, credeam că îi pot salva. Că pot salva lumea. Că pot planta lumina în întunericul din oameni! Am greșit. Chiar mă simt ca o ultimă naivă.  Am realizat de curând că, nu pot. Pentru că nu acesta este scopul vieţii. Scopul vieţii este să faci ca viaţa ta să fie remarcabilă prin bunătate, frumuseţe, să nu lezezi alţi oameni şi să laşi semne de cale pentru alţii, atunci când nu mai eşti! Lumea nu se vrea salvată. Lumea va avea mereu un ritm intern al ei. Va fi bună şi rea, decăzută şi strălucită. Este cum este şi trebuie să ne adaptăm din mers, iar când nu putem, este de datoria noastră să creăm un spaţiu personal, familial, unde să ne simţim bine şi să putem trăi liniştiţi.

Până nu demult, vroiam să cred că familia este ceea ce noi suntem obișnuiți a crede. Nu este. Nu toate familiile sunt la fel. Am învățat să nu mai caut în familia care nu mă vrea, care mă condiţionează, care mă acceptă doar dacă sunt aşa cum se vrea să fiu. Eu sunt eu. Viaţa mea este unică la fel ca a lor şi a fiecăruia în parte. Este de datoria mea să o experimentez prin propriile greşeli, să o pansez şi să o cicatrizez prin propriile lecţii şi fapte bune, să o încerc cu piciorul. Sigur, că uneori stratul de la suprafaţă este subţire, se rupe, mă mai duc şi la fund, dar este perfect. Atunci este momentul decisiv să găsesc soluţiile de a mă ridica din nou la suprafaţă şi a învinge. Deci, nu! Am dreptul la propriile alegeri, propriile căderi, greşeli, zboruri, paşi şi lecţii!

Am încetat să mai iubesc pe cei care nu mă iubesc. Am încetat să mai cred în iubirile spuse și nefăptuite. Am învățat să nu mai cred ușor zâmbetele, faţadele, mâinile îtinse, cuvintele care nu sunt urmate de fapte, deoarece, am aflat între timp, că sunt oameni pentru care tu ești o datorie, nu copilul lor, nu sora, nu prietena, nu soţia, nu iubita! Am aflat că pentru unii ești hainele pe care le îmbracă la vreme grea și le aruncă la vreme bună.

Înainte, acceptam și iubeam necondiționat. Fără să triez. Acum, sunt doar pentru cei care mă vor și care au răbdare cu mine, pentru cei care nu pun etichete gratuit, pentru cei care nu judecă, pentru cei care cred în Dumnezeu şi în frumos. Pentru că prietenia este o altă formă de iubire!

Sunt oameni, care sunt asemeni unor hiene. Aşteaptă momentul oportun să te atace în clipele de cea mai mare restrişte şi greutate, când eşti singur, la pământ şi fără posibilitate de a riposta în vreun fel! Unii te judecă atât de ușor de parcă ar bea o cafea, fără să te cunoască în esenţa ta de om, fără să ştie ceva despre faptele tale, despre viaţa ta, despre ceea ce te alcătuieşte pe tine ca fiinţă umană. Cel mai uşor este să fie Dumnezei atotştiutori peste viaţa altora, decât să îşi privească în oglinda conştiinţei propria viaţă! A altora e întotdeauna mai uşor de văzut, de îndreptat, de judecat! Cu propria fiinţă, e mai greu, deoarece suntem subiectivi, până la egoism pur!

Nu mai zâmbesc des. Zâmbesc cui zâmbește înapoi. Cred în oamenii care zâmbesc înapoi, deoarece, indiferent de tristețile lor, de durerile lor, ei au în suflet lumină şi încălzesc ceva în noi, ca şi cum ar sădi un curcubeu după ploaie. Înainte, doar eram necondiționat.

Am învățat că Dumnezeu ne dăruiește de toate, când ne naștem, dar noi renunțăm la ele pe parcurs. Unii au fericirea ca să le găsească în această călătorie prin viaţă. Alţii, din păcate, nu mai găsesc niciodată nimic.

Indiferent de toate, eu le mulțumesc tuturor care m-au făcut să înțeleg că umanitatea, bunătatea şi prietenia necondiţionată sunt inestimabile și rare. Nu le voi mai atribui oricui! Nu îmi voi mai irosi viața cu oameni care nu mă vor și nu mă iubesc! Și nici timpul. Pentru că în viaţă, un om deosebit, a spus că este timp pentru toate, dar şi acesta este limitat, iar eu vreau ca timpul ce mi-a rămas, să îmi fie plin de oameni dragi, de iubire şi mai ales de linişte!

Fragment din Jurnalul unei copilării. Eu şi mama, publicat pe Bel-Esprit.ro

©Sub zodia iubirii

d80396893ad4eba8f958d90c08e1fb56

Uneori, sufletul meu nu mai poate să articuleze nici un cuvânt. Nici o emoție. Stă doar în genunchi și respiră. Nu poate să plângă. Nu poate să râdă. Nu poate să danseze. Nu poate să se roage. Doar stă și simte. În acele clipe de tăcere, când stă cu aripile închise în el, sufletul meu simte cel mai mult. Cel mai liber. Cel mai frumos. Și iubește. Cel mai curat. Cel mai necondiționat. Este o colivie cu fluturi care zboară să își lase din când în când praful de pe aripi pașilor demult pășiți. Urmelor demult neumblate. Sufletelor demult plecate înspre alte suflete, alte alegeri, alte colivii cu fluturi. Atunci mi-e cel mai dor de mâinile care m-au împins către ceea ce sunt azi. De ochii care m-au sfâșiat. De buzele ce m-au mințit. De inimile ce s-au închis asemeni unor ferestre în urma lor. Sau a mea. Și îmi trimit sufletul să adune pașii și să le sărute urmele. Să mă adune frumos în femeia care îmi sunt. Să îți pot fi.

Îmi trimit sufletul să sărute rănile care sângerează deschis fără vindecare parcă. În unele ești și tu. Acelea ne-au făcut atât de puternici. Ne-au legat. Nu le voi închide. Ele mi te-au adus și mi te-au lăsat!Au fost suflete care m-au iubit prea mult. Sau prea puțin. Suflete care au plecat. Sau m-au lăsat plecată. Pe toate le iubesc în zborul fluturilor mei, dar pe tine te ador. Că îmi ești cel mai sălbatic,dar în același timp cel mai lin zbor. Cu tine nu umblu. Nu ating pământul. Cu tine zbor frumos și când rămânem într-o aripă. Uneori doar, în clipe ca acestea, îmi dau seama că suferința m-a dus către tine, fericirea care nu mi-o poate lua nimeni. Omul care după ce l-am iubit în clipele cele mai greu de iubit, l-am iubit apoi pur și simplu, iremediabil, până la capătul capătului și mult după aceea.

Mohamad, mi-au revenit cuvintele. Și aripile s-au deschis larg. Magia e din nou pe aripi. Iar sufletul, dragostea mea, sufletul e la locul lui. Dragostea mea, lumina mea, seninul meu…ce dimineață îmi e viața cu tine! Și liniște.

Ochii lui erau ca o oglindă în care fericirea ei alerga desculță și firesc. O putea vedea. Clar, ca lumina zilei. Și zâmbetul. În zâmbetul lui, ea se putea găsi. Când i-l sorbea, era toată acolo. În mâinile lui. Pe chip. Când îl privea nu vedea nimic, decât pe ea. Și știa că ea nu era niciodată în altă parte decât acolo. cel mai mult acolo. Se cuibări în brațele lui și îi luă mâna. O sărută. Iar el îi sărută creștetul. Zâmbi. Și o mângâia. Ca pe un copil. Și o săruta. Iar dincolo de fereastră lumea se opri. Ea se topea. În el. De dragul lui. Pur și simplu se topea.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina )