împrimăvărați

primăvara nu are nevoie de noi
ca să se cuibărească
în tăcerea mugurilor și să înflorească
vine așa, ca un fior de viață,
își pune flori la ureche, la suflet, pe palme
și aprinde lumea
ca pe o cadelă de culoare
și lumină

și fără să știm când și cum,
numa ne trezim împrimăvărați!

(împrimăvărați, Ramona Sandrina)

suflă mamă peste lume

87e3a6164640c17d8223d261d63b9d3b

am amorțit,
mi-am adunat temerile și le-am băgat sub piele
m-am obișnuit deja cu frica de a auzi telefonul
mama și tata mă sună mereu pe skype
cu timpul, mă obișnuiesc cu ele atât de mult
încât, e ca și cum aș respira. nu le mai simt.
uneori doar, când mă dezbrac de mine
simt cum mă ard toate gândurile, fricile, depărtările
pe dinlăuntru

mi-am desenat cu creta o mamă
și mă ghemuiesc în inima ei ca un copil
și plâng! plâng de dor de mama!
suflă mamă peste lume să treacă năpasta!

(suflă mamă peste lume, Ramona Sandrina)

gânduri pe timp de restriște

11167969_1130765526938775_5288765650003423028_n

izolați-vă,
dar nu vă izolați inimile!
stați în case,
dar țineți-vă sufletul de mână
unii, altora!

din semințele acestea,
veți încolți o lume mai bună!

(gânduri pe timp de restriște, Ramona Sandrina )

Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște

p9pG2gQJNKNyexHh23gmFrbc

„Opriți Planeta, vreau să cobor!”, se aud undeva în fundalul Universului, milioane de gânduri. Pe data de 12 Decembrie 2019, Gaia a obosit, iar pe 16 Martie 2020, Gaia s-a oprit. Nicicând parcă, Gaia nu a fost atât de tăcută. Străzile sutelor de orașe care o străbat ca niște râuri vii de oameni, sunt goale. Nu se mai aud râsete, copiii nu mai sar șotron, nu se mai dau cu bicicleta, iar bătrânii nu mai stau pe băncuțe citind ziarul. Copacii înfloresc pe străzi singure și goale. Primăvara înflorește singură și departe. Ne-am mutat cu toții în balcoane unde încercăm să ne trecem fricile, spaimele și dorurile cum putem. Unii cântă, alții aprind lumini, alții vorbesc, iar foarte mulți, stau și tac. În liniștea asta profundă, putem auzi orice oftat. Oftatul despre cei de acasă. Departe. Chiar dacă peste drum. Străduța aia, pare acum la câteva sute de kilometri distanță. Ne temem parcă și să respirăm, să nu ajungă respirația noastră tristă la alții. Cumva, omenirea și umanitatea se resetează. Am ajuns în punctul în care mulți au înțeles ce este de fapt esențial în viață, iar ce este esențial în viață, este acolo în casă cu ei. Unii, s-au mutat la țară. Departe. Plantează flori, copaci, de parcă ar planta viață și speranțe. Poate astfel, ne vom reaminti și de faptul că tot noi am distrus tot ce am atins. Că am născut război și colaps climatic, că am torturat păduri, animale și am înfometat și însetat copii și oameni. Că am ucis pentru resurse țări și națiuni care acum sunt pe drumuri cu boceluțele în spinare. Desculți, fără case și ai nimănui. Acum, nu mai suntem Unii și Alții! Acum suntem toți UNUL. Toți avem aceeiași problemă, aceleași dureri și aceleași temeri. Acum, Gaia a pus doar o Inimă în noi. Și când plânge o mamă în Italia, plângem toți. Când este flămând un copil în Siria, suntem flămânzi toți. Când se roagă o bunică în Spania, ne rugăm toți. Nu mai avem religii diferite acum. Toți ne rugăm unui singur Dumnezeu. Nu ne mai interesează nici profeții că sunt diferiți. Important este ca rugăciunea să ajungă unde trebuie și să vindece! Să vindece rănile adânci pe care noi, Omenirea lipsită de Umanitate le-am făcut în scoarța, carnea și sângele Gaiei! Am biciuit-o cu aroganța noastră specifică până am pus-o în genunchi și am redus-o la tăcere. Am mâncat-o de vie, așa cum unii mănâncă animalele, ca să le simtă gustul mai profund! Acum, ea Respiră, iar noi înțelegem! COVID-19, acest micuț alien care se adâncește în noi și se multiplică, se modifică, având Inteligență proprie prin ARN-ul său, deși ne ucide celulele, ne trezește Spiritul și Moralitatea! Umanitatea! Ne face mai vii decât niciodată. Imunitatea devine un fel de Captain Humans și luptă. Captain Humans nu știe de fapt că nu luptă doar cu o armată de alieni care s-au mutat din lilieci în noi (ca o răzbunare a naturii), nu luptă doar să ne salveze pe noi fiecare ci luptă pentru Gaia și Umanitate. Nu știm ce va fi și nici cine va învinge, dar sperăm ca Gaia să pornească iarăși, iar oamenii să se ridice pe vârfuri și să miroase florile primăverii din fiecare! Poate Umanitatea se va reseta și vom Renaște odată cu Gaia!

(Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște – Ramona Sandrina)

De vorbă cu Egiptul

82021588_120381236123245_4425124347169996800_o

Nu știu cum ne-am întâmplat eu și Alexandria mea, dar este una din cele mai frumoase experiențe și întâmplări ale mele. Îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire. Eu! Eu pe tărâmul lui Alexandru cel Mare, al Bibliotecii și Farului din Antichitate. Eu, pe urmele pașilor Cleopatrei care s-a născut și a domnit aici. Alexandria cea cântată de greci și de oamenii care și-au lăsat inima, dorurile și iubirea eternă, aici. Și e multă frumusețe în Alex. Dacă știi pune pasul inimii cu înțelepciune într-un loc, dincolo de forfota zilei, a problemelor cu care se confruntă o societate care încă trece prin schimbări majore, poți descoperi minuni aproape la tot pasul. Un spectacol fără egal în Alexandria , ni-l oferă gratuit și frumos, Mediterana. Mediterana care are zeci de culori, zeci de stări, care dansează înspumat peste gândurile și sufletul nostru. Care azi poate fi bosumflată, cernită, iar mâine poate străluci a azur, topaz, smarald și turcoaz fără seamăn. Bărcile sunt perlele de pe rochia sa frumoasă pe care le plimbă în sus și în jos, ca pe refrenul nesfârșit al unui cântec. Mi-e dragă Alexandria și îmi amintesc că era noapte când noi două ne-am întâlnit. Și am plâns de emoție când i-am văzut luminile în depărtare. Un joc de lumini pline de culoare. Când am intrat în Alexandria, pe șoseaua înspre casa care avea să devină ani de zile deja, casa mea, am oprit puțin. Am ieșit din mașină, am inspirat adânc și am știut că așa cum duc România în mine ca pe o rugăciune, așa voi purta în mine Alexandria și oamenii ei. Simt mereu gustul ei sărat nisipos, dar dulce, iar chemările vânzătorilor ambulanți, glausirle oamenilor, sunt clopotele de pe Biserica inimii mele. Un loc unde acum aud rugăciunile din moschee, care par uneori a fi cânt de îngeri, ca mai apoi, să aud clopotele Bisericilor și rugăciunile pe care le ridică toți credincioșii către Hristos. Și e frumos să vezi oamenii ieșind din lăcașe de cult, zâmbindu-și și mergând să își discute tristețile sau bucuriile la un ceai. Nu e urmă de dispreț a unuia faă de altul. E doar prietenie și un legământ care între ei s-a sudat de sute de ani, de când indiferent de rasă, culoare, religie, ei știu că trebuie să fie uniți, precum degetele de la o mână, deoarece doar așa, pot învinge și ridica o țară și pe ei înșiși. Dumnezeu e tare frumos aici…deoarece îl simți în aer, pe gene, în inimă, pe buze și îl rostești mereu: Ya Rab! Te iubesc, Alexandria mea…

Island of Miami Area, Alexandria, Egipt

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Foto: internet

Călătorie în centrul ființei noastre

40397816_2340516902630292_1242032386552627200_n

 

Ora exactă a bunului simț, nu se ia nici după ureche, nici de pe net, așa cum, istoria, cultura, tradiția, cutumele religioase ale unei națiuni nu le înveți de pe wikipedia.

Înainte de a intra într-o țară, într-un lăcaș de cult, în miezul unei religii, al unei case, al unei familii, învățați să vă lăsați bocancii prejudecăților afară. Descălțați-vă picioarele minții și ale inimii de noroi! Curățați-le și spălați-le de ignoranță! Dacă nu înțelegeți, învățați să ascultați, să priviți, să tăceți! Tăcerea este un bun educator în viață!

Nu este o rușine să nu cunoști totul despre o națiune, istoria, religia și problemele lor de-a lungul timpului. Rușine este să dai drumul la taste și la gură, fără să fi minim documentat și informat despre ceea ce vorbești! Rușine este să jignești oamenii pentru că tu ești o ființă frustrată, crescută și educată în prejudecăți care nu te lasă să privești dincolo de propria ignoranță! Rușine este să ți se ofere ocazia de a cunoaște, iar tu so o refuzi spunând că știi!

Nu vizitați țări încercând să comparați, deoarece am mai spus o dată…fiecare națiunea s-a născut separat, în alte prilejuri geografice, morfologice, istorice, religioase, economice, sociale și nu avem cum să comparăm două entități distincte, chiar dacă asemănările par a exista! Nu avem de altfel, nici dreptul acesta!

Fiți oameni, tăceți și învățați să respectați și să iubiți diversitatea! Nu e greu! E nevoie doar de voință, bun simț și umanitate! Lăsați bunătate oriunde pășiți, deoarece toate călătoriile sunt despre noi înșine, mai mult decât despre alte locuri!

Când călătorim undeva, este ca și cum am călători în centrul pământului din conștiința și ființa noastră! Doar ajungând acolo, veți înțelege scopul călătoriei și a locurilor pe care le vizitați!

© Sub zodia iubirii

90e762e974092a9e7fd7ef5359744ee1

 

Te caut în apele acestea albastre și te caut în ceruri. În vânt, în nisipul fierbinte, în praful care îmi inundă uneori plămânii, în frunze, în briză. Încerc să te reculeg de peste tot. Mă închin la Dumnezeu și tuturor zeilor egipteni, doar să trimită un semn care ar avea culoarea neagră a ochilor tăi. Azi, am fost la far. Cândva, tu erai farul meu. Luminai și eu găseam drumul către mine și către casă. Chiar dacă ea nu mai era demult. O găseam Mohamad! Și mă găseam. Acum, privesc la un far și nu mai găsesc nimic. Nici un drum. Nici o răspântie măcar. Nici o potecă. Aș vrea să găsesc desișuri, să le rup cu inima, să le frâng în mâini, să răzbat, dar nu găsesc. Găsesc doar țărmuri și ape care par că nu duc nicăieri. Decât la întinderi și mai mari pe care nu mai le pot străbate deloc și mă tem că dacă mă arunc în ele, ajung în abisuri și mai întunecate. Ai luat toată lumina lumii. Te caut mereu în ea. În diminețile în care soarele răsare. Îți amintești? Erai soarele meu. Ești. De aceea, îmbrățișez razele dimineții când se opresc uneori pe trupul, chipul și mâinile mele. Uneori plâng. Dar le las să mă mângâie, să mă sărute și să plece din nou în lumile acelea din care au venit. Ale noastre s-au închis pentru totdeauna. Le mai deschid eu uneori cu inima. Cu eroism. Și mor de fiecare dată și mai adânc. Dar nu de tot. Și mi-e dor să mor în brațele tale.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

piata

 

Când Lea și Mara au coborât din avion, o boare caldă le-a atins fața și umerii. Nu va uita niciodată valul acela de aer cald și mirosul din aer. Nu poate nici acum să îl descrie perfect. Mirosea a nisip și ape. Era ca și cum de la primul ei pas în Egipt, i se așternea în față o parte din povestea pe care avea să o trăiască. Zâmbi. Nici nu își amintiră cum ajunseră la hotel, apoi în pat. Adormiră buștean. A doua zi, ieșiră la plimbare. Pas cu pas, trecând podul peste Nil, ajunseră într-o piață locală. Publică. Ridică din sprâncene și rămase așa preț de câteva clipe. Nu ajungi mereu într-un asemenea loc. Oameni, zarzavaturi, animale libere, țipete, forfotă, apă murdară, iar pe ici-colo resturile aruncate pe sub tarabele improvizate. Mara ridică ochii negri spre Lea. Începu să râdă cu poftă. Lea o urmă. Scoase aparataul din geantă și făcu fotografii. După jumătate de oră, se simțea ca și cum ar fi revenit într-o lume din care nu a fost niciodată plecată. În toată nebunia aia, fiecare om și lucru avea un scop precis, un loc al său. Telefonul sună. Era Ibrahim. Urmau să se întâlnească după câteva zile pentru a discuta despre documentar. Într-o oră, trebuia să fie la hotel, deoarece un anume Ahmed, urma să le conducă la locuința lor. Lea venise mai devreme ca să se familiarizeze cu locurile, cu oamenii. Să intre în peisaj. Și nu îi păru rău. Chiar avea peisaje la discreție. Doar că, o luă foamea. În drum spre hotel, își luară o șaorma. Nu își închipuia niciodată că ar fi putut să îi placă. De acum, nu doar că îi plăcea, dar devenise numărul unu pe lista mâncărurilor ei favorite.

– Hai, Mara! Trebuie să mergem să ne vedem căsuța! Taxiii!
Un taxi galben opri, iar un omuleț zâmbitor întrebă:
– Madame, urcați?
Lea îi zâmbi, urcă și până la hotel îl ascultă pe șofer povestindu-i aproape toată viața lui.
(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)