© Stol de rândunici, copilăria! – Eu sunt Fetița cu Frunzele

fetita cu frunzele

Eu sunt Fetița cu Frunzele ruginii și prelungi care mi se așează pe umăr, alunecând uneori până în suflet. Îmi place să visez cu ochii larg deschiși, lumi în care din scorburi bătrâne de copaci la fel de visători ca mine, ies spiriduși micuți și zânuțe care nu ne lasă să creștem oameni mari și serioși. Îmi place să culeg vată de zahăr roz de pe pe cer și să o învârt ineluș după degete. Îmi place să alerg descultă, cu mâinile larg deschise și cu un zâmbet mareee, ca al fetiței mele. Și nu vreau mult. Vreau numai să îmi dați o alee de parc ruginie, o cărare de iarbă moale ascunsă ca un firicel de pârâu printre lanuri de floarea soarelui și porumb! Vreau un deal curbat pe care să mi-l închipui ca un curcubeu pe care pot urca până să ating apusul și răsăritul. Vreau o potecă rușinoasă și sfioasă ca o fetiță cu codițe, care duce la bunici acasă. Vreau părul lor înmiresmat din curte, mîinile bunicii și genunchii bunicului pe care ședeam inspirându-i mirosul de Mărășești din pulovărul de lână. Ca să nu cumva să îi uit. Nu l-am uitat. Când mi-e greu, închid ochii și inspir. E tot acolo. Și apoi se face liniște în viață. Dați-mi vă rog un drum, o alee, o cărare mică unde să pot alerga. Doar atât! Dacă nu aveți, o să le spun tălpilor să viseze toate lumile copilăriei mele, sub asfaltul pe care tocmai s-a prelins o frunză. O să o iau! Eu sunt Fetița cu Frunzele…

©Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina