Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște

p9pG2gQJNKNyexHh23gmFrbc

„Opriți Planeta, vreau să cobor!”, se aud undeva în fundalul Universului, milioane de gânduri. Pe data de 12 Decembrie 2019, Gaia a obosit, iar pe 16 Martie 2020, Gaia s-a oprit. Nicicând parcă, Gaia nu a fost atât de tăcută. Străzile sutelor de orașe care o străbat ca niște râuri vii de oameni, sunt goale. Nu se mai aud râsete, copiii nu mai sar șotron, nu se mai dau cu bicicleta, iar bătrânii nu mai stau pe băncuțe citind ziarul. Copacii înfloresc pe străzi singure și goale. Primăvara înflorește singură și departe. Ne-am mutat cu toții în balcoane unde încercăm să ne trecem fricile, spaimele și dorurile cum putem. Unii cântă, alții aprind lumini, alții vorbesc, iar foarte mulți, stau și tac. În liniștea asta profundă, putem auzi orice oftat. Oftatul despre cei de acasă. Departe. Chiar dacă peste drum. Străduța aia, pare acum la câteva sute de kilometri distanță. Ne temem parcă și să respirăm, să nu ajungă respirația noastră tristă la alții. Cumva, omenirea și umanitatea se resetează. Am ajuns în punctul în care mulți au înțeles ce este de fapt esențial în viață, iar ce este esențial în viață, este acolo în casă cu ei. Unii, s-au mutat la țară. Departe. Plantează flori, copaci, de parcă ar planta viață și speranțe. Poate astfel, ne vom reaminti și de faptul că tot noi am distrus tot ce am atins. Că am născut război și colaps climatic, că am torturat păduri, animale și am înfometat și însetat copii și oameni. Că am ucis pentru resurse țări și națiuni care acum sunt pe drumuri cu boceluțele în spinare. Desculți, fără case și ai nimănui. Acum, nu mai suntem Unii și Alții! Acum suntem toți UNUL. Toți avem aceeiași problemă, aceleași dureri și aceleași temeri. Acum, Gaia a pus doar o Inimă în noi. Și când plânge o mamă în Italia, plângem toți. Când este flămând un copil în Siria, suntem flămânzi toți. Când se roagă o bunică în Spania, ne rugăm toți. Nu mai avem religii diferite acum. Toți ne rugăm unui singur Dumnezeu. Nu ne mai interesează nici profeții că sunt diferiți. Important este ca rugăciunea să ajungă unde trebuie și să vindece! Să vindece rănile adânci pe care noi, Omenirea lipsită de Umanitate le-am făcut în scoarța, carnea și sângele Gaiei! Am biciuit-o cu aroganța noastră specifică până am pus-o în genunchi și am redus-o la tăcere. Am mâncat-o de vie, așa cum unii mănâncă animalele, ca să le simtă gustul mai profund! Acum, ea Respiră, iar noi înțelegem! COVID-19, acest micuț alien care se adâncește în noi și se multiplică, se modifică, având Inteligență proprie prin ARN-ul său, deși ne ucide celulele, ne trezește Spiritul și Moralitatea! Umanitatea! Ne face mai vii decât niciodată. Imunitatea devine un fel de Captain Humans și luptă. Captain Humans nu știe de fapt că nu luptă doar cu o armată de alieni care s-au mutat din lilieci în noi (ca o răzbunare a naturii), nu luptă doar să ne salveze pe noi fiecare ci luptă pentru Gaia și Umanitate. Nu știm ce va fi și nici cine va învinge, dar sperăm ca Gaia să pornească iarăși, iar oamenii să se ridice pe vârfuri și să miroase florile primăverii din fiecare! Poate Umanitatea se va reseta și vom Renaște odată cu Gaia!

(Ziua 1, Foaie de Jurnal din Vremuri de Restriște – Ramona Sandrina)

Fiţi mereu buni, că răi, toţi putem fi!

e792e3c3ea04f978f867219e4859ee46

Adevărul este că sunt oameni care se dezbracă total în fața altora și stau așa…în sufletul gol, doar că nimănui nu îi mai pasă să cunoască astfel de oameni. Sinceritatea nu mai are farmec. Nu mai este prețuită. Oamenii sinceri ajung să fie amestecați în otrăvurile gândurilor și uciși. Și totuși, ei sunt. Uneori, dacă ridici firul ierbii îi găsești acolo zgribuliți după propriile tristeți, dar când vă vor zări, vă vor zâmbi! Ei mereu cred. – Ramona-Sandrina

Fiţi mereu buni, că răi, toţi putem fi!

Asta am făcut eu, Rai din simplitatea vieții mele

This slideshow requires JavaScript.

Se spune că fiecare vedem ceea ce purtăm în suflet, iar frumosul locuiește în sufletul celui care privește. Și cred că este cumva de datoria fiecăruia dintre noi să vedem frumosul din locuri și oameni, să îl scoatem la iveală și să îl promovăm, deoarece urâtul, îl poate vedea toată lumea! Nu e greu să localizezi urâtul, să pui degetul pe rană și să faci locurile și oamenii să sângereze! Este cel mai ușor și e la îndemâna oricui! Greu este să ai capacitatea de a sparge pojghița de la suprafața locurilor cenușii și să le vezi sclipirea. Să te bucuri de lucruile simple pe lângă care trecem mulți în goana zilelor. Am descoperit multe clădiri vechi, care țipau a uitare și tristețe. Stejari seculari și castani umbroși. Și soarele, care strecurat printre ramurile copacilor și a florilor, este cel mai frumos în Adjud. Și pe cer când merge să doarmă. Țârâitul lăcustelor și al greierilor, lătratul îndepărtat al câinilor , vântul adiind printre ramurile copacilor din curte, glasul cristalin al fetei mele, au dat aripi tutror gândurilor și visurilor mele de mamă și om.

Sigur că toți ne dorim mai bine și ne-ar bucura să vedem schimbări în bine, dar trebuie să înțelegem că înainte de a judeca și a arunca piatra, trebuie să înțelegem că vina este cumva colectivă. Mai mult a noastră a cetățenilor, decât a administrațiilor. Schimbarea începe când înțelegi că ai dreptul de a lua la rost, de a verifica bugetul, de a cere răspunsuri și de a participa direct la schimbarea orașului unde trăiești. Implicarea și atitudinea schimbă, nu lipsa de participare. Degeaba ne revoltăm dacă nu ieșim din spațiul de confort și cerem excplicații și spunem: „Așa nu!”, dacă nu ne implicăm.

Și, acolo unde unii văd doar plictiseală, mizerie și delăsare, eu am descoperit căsuțe pline de culoare, inundate de flori, arhitecturi frumoase. Am descoperit străzi curate, oameni blânzi, frumoși și calzi. În căsuța mea simplă, cu garduri verzi, vie, flori și umbrar, am găsit liniștea și frumosul. Într-un oraș pe care alții îl renegă, eu am găsit cămin, familie și prieteni. Pe mama Geta și mamaia Maria, pe nea Ștefan și nea Radu de pe Costache Negri care mereu mă strigau să îmi dea roșii, castraveți și alune. Flori uneori, deoarece acolo unde Dumnezeu dăruiște din belșug, darul trebuie dat mai departe. Am găsit o Bibliotecă vie, frumoasă, în care am lansat carte, am avut evenimente împreună cu mulți copii, scriitori, preoți, prieteni. L-am întâlnit pe domnul Ion Croitoru. Fericită întâlnire. În parcul unde unii văd doar ciori, eu vedeam ochii fericiți ai gâzulicei mele, alergam cu ea pe alei, ne dădeam în leagăne, stăteam ore în șir pe bancă spunând povești și mâncând înghețată. Noi ne luam înghețată Polar de la Penny 🙂 . Și pufarine.

Este o vorbă: „Fă Rai din ce ai!”, iar eu asta am făcut. Am făcut Rai din simplitatea vieții mele și m-am bucurat de fiecare întâlnire, om, întâmplare și loc! 

Gânduri de adormit mițura…

a53b3c5bad6a02ac24bb0dd7d0e136f5

Uneori, sufletele noastre obosesc. În ele se așterne un fel de înserare, un întuneric. Câteodată, el devine gros și de nepătruns. Și totuși, numai nouă ne este la îndemână să reaprindem lumina. Aninați de umărul întunericului propria lumină! Puneți-o sus pe cer și lăsați-o să strălucească! Oricât de întunecat va fi, întotdeauna veți găsi un luminiș prin care să treceți și să ajungeți la voi.

Noapte bună! Tisbah ala Kheir!