© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

© Stol de rândunici, copilăria! – Drumul spre bunici, iarna.

În fiecare an, după ce luam vacanţa de iarnă, ai mei mă duceau la buna şi la bunu. Nu neaparat că nu aveau ei ce face pe acasă, dar nu încăpeau de vorbăraia şi rugăminţile mele, care începeau ca nişte melodii pe repeat de dimineaţa până seara, încă dinainte de vacanţă, ca să ştiu că fix în ziua în care iau liber de la şcoală, mă urc în maşină şi direcţia Homorg!

Satul copilăriei mele, era la 45 de km distanţă de Oradea, km măsuraţi de mine pe kilometrajul de la roşia lui tata (aşa numeam eu Dacia lui tata), din faţa blocului nostru, până exact şi fix în curtea bunicii, unde parca el maşina.

Întotdeauna, pe vremea copilăriei mele, pe când mergeam la buna şi la bunul, Dumnezeu ne aşternea drumul prin zăpadă proaspătă, pe care o cernea atât de frumos de acolo de sus, din Cerul Lui Sfânt.

Nimic nu iubesc mai mult ca iarna! Când cerul devine gros, ca şi cum şi-ar lua o bundă de lână pe el, iar din ea, ar lăsa să ne sărute cu fulgi veseli, mici şi mari, reci, pe vârful nasului. Mereu scoteam palma pe fereastra maşinii şi lăsam câţiva fulgi să îmi cadă pe buricele degetelor, iar apoi, îi gustam.

Tata striga la mine tot drumul:

– Da închide geamul ăla măi copilă, că îmi vine un frig pe la urechi de înţepenesc aici! Nu trag eu destul frig prin aplicaţii şi dimineaţa la unitate?

Eu râdeam. Ştiam că are dreptate, da eram copil şi mă bucuram ca un copil de tot şi toate. Închideam un pic gemuleţul, lipindu-mi nasul de fereastră şi numărând kilometrii în case, copaci, câmpii albe, căprioare, iepuri şi oameni grăbiţi, înveşmântaţi gros, ca pe la ţară.

Ştiam toate satele de la Oradea la Homorog. Prima era Nojoridul, apoi Leş, Gepiu, Inand, Homorog. După cum vedeţi şi acum, la 41 de ani le ştiu pe toate. Dacă închid ochii, merg la buna pe jos, cu sufletul. Ştiu pe de rost fiecare staţie de autobuz, fiecare cotitură, fiecare drum lăturalnic, fiecare colină, Biserică din sat, apă pe care o trecem, fiecare fermă unde lucrase unchiul, fratele lui buna sau buna, fiecare casă a vreunui neam depărtat de satul natal. La toţi s-a oprit buna cu mine, când mergeam cu rata. Să îi cunosc şi să mă cunoască. Să le lase câte o găină, lapte, brânză sau cozonac. Să fie de sărbători. Că aşa era buna mea. Bună, ca mierea şi pâinea caldă! Niciodată nu uita pe nimeni. Lucra câte o săptămână înainte de sărbători, ca să le facă la fraţii, unchieşii şi mătuşile ei, cocături de sărbători. Şi porcul când îl tăia, jumătate era dat! Asta era regula. Mereu zicea:

– Nu om muri noi de foame că le dăm şi la ăia care nu au! Ne facem loc în Rai şi lor le bucurăm sărbătorile!

Şi le bucura. Şi nu uita de nici un vecin! Toţi aveau din pomana porcului, din cozonaci, din cornuleţe. Toţi o iubeau pe buna, iar eu, luminam de drag şi mândră de buna mea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am iubit bunicii ca pe Biblie. Nu cu teamă, nu din musai sau din respect, dar din suflet. Acolo i-am cules din prima clipă a vieţii mele şi acolo îmi vor fi cu mult după ce eu o să joc cărţi cu Sfântul petru şi o să îl trişez. Aşa văd eu când nu mai suntem. Ca şi cum ne-am aduna familia mai mare acolo sus şi ne-am bucra de noi, de sfinţi, de îngeri şi de Dumnezeu. Un fel de alttfel de pomana porcului. Buna îmi dădea bobârnace când spuneam aşa, dar bunu mă pupa, zicând că am dreptate, că doar nu om fi ca în lafăr, flămânzi, speriaţi de Dumnezeu şi aliniaţi ca soldaţii. Şi râdeam apoi toţi trei! Buna făcea apoi cruce şi spunea:

– Iartă-ne Doamne, dacă spunem ceva rău, dar parcă îi cred când spun aşa de convinşi de Raiul lor!

Cu amintiri din alte ierni, cu gândul la prietenii mei, la verişorii care trebuiau să vină, la ce prostii om mai face, drumul părea mai scurt. Când intram pe drumul care ducea către sat, mi se părea că mi se luaseră toate grijile de pe inimă, toate greutăţile, toată tabla înmulţirii şi matematica aia insuportabilă, mă lăsau în pace. Eram numai eu şi povestea satului meu frumos!

Şi deschideam fereastra larg. Tata urla că îi zboară cascheta, dar nici nu îmi păsa. Trebuia să trag aer de acasă. Casele fumegau către cer firişoare de fum cenuşiu. Se simţea şi în aer mirosul de lemn. Câinii lătrau, iar câte o nană era la stradă. De departe ne ştiau maşina. Nu mulţi aveau dacia roşie 47 ca a noastră. Şi începeau:

– Fată, fată, măi Vioară, ori e Maioru cu Ramona noastră?

Şi fugeau cât le ţineau picioarele în drum. Şi uite aşa, făcea tata un drum de 15 minute într-o oră. Numai pufăia, dar nu spunea nimic. Mama râdea ca un copil.

– Noa, ioi, ţuca-o-ar nana pe ea, da mare s-o făcut măi Nelică, spuneau ele ţucând-o pe geam şi pe mama şi pe mine! Tulai Doamne, Doamne, da mare te-ai făcut măi Ramonă! Da ce ne mai lipseşti tu din sat, măi copile. De zici că ne taie Dumnezo o vreme aerul pe aci! Că nu ne plictisim cu tine!

Tata, bombănea amuzat, ştiind el ce ştia, că toată ziua îi făceam capul calendar prin casă după ce venea de la servici:

– Apoi, atâta calitate are şi ea! Nu te plictiseşti cu ea, nici mort să fii, te trezeşte ea!, iar mama îl înghiontea râzând cu lacrimi.

– Apoi, Domn Maior, nu vă supăraţi pe noi, da ea e mai mult a noastră, decât a dumneatale! Că aci o crescut cu noi de când era ca un ştiulete de cucuruz (porumb) cu oăchi. Tătă, tătă, era numa oăchi!

Şi aşa era. A lor, a satului eram. Cunoşteam toate casele şi nanele şi bacii din sat. Am mers şi la grădiniţă acolo. Am fost cu gâştele pe mirişti, la săpat, la fermă cu buna, la CAP, la furat de ierboaie (floarea soarelui) cu verişorii. Am bătut toată huiuba (câmpia de la capătul satului), toată valea, toate pământurile şi drumurile satului, am fost cu Viflaimu, cu Steaua şi am aruncat cu ouă clocite din turla Bisericii de Paşte. Nu râdeţi că m-or fugărit atunci ca pe câinii fără stăpân. da tot ei m-or iertat repede. Că eram eu mai lipicioasă şi mă iertau repede, orice năzbâtii făceam. Şi am făcut. Vorba lui buna, Creangă era mic copil pe lângă mine şi Doamneee, mare dreptate avea. Da, toate pe rând. Că dacă mă las dusă de val, vă ţin de vorbă până de amu în paşte şi tot nu gat de povestit.

Când eram pe la Biserică, Rio începea să latre din curtea bunicii. Până la Biserică îl auzeam cu lătratul lui gros, pe care îl iubeam cu sufletul unui copil care îşi regăseşte prietenul ei cel mai bun cu care creştea împreună. Era legat numa cât eram eu plecată, că apoi, numa dezlegat era prin curte, de nime nu intra de teama lui. Da Rio era numa mare cât un viţel, nu era şi rău. Habar nu avea el să muşte, numa când era vorba de mine. Atunci, ferească Dumnezeu, că te mânca de viu! Nimeni nu avea voie să mă certe, să ridice mâna la mine sau să mă lovească. Într-o iarnă, s-a luptat cu o haită de lupi doar să mă scape pe mine şi pe nebunii de verişori. Vai de el a fost câteva luni, dar iaca e viu. Jumuliut olecuţă pe ici-colo, dar bine. O să vă povestesc eu şi de întâmplarea asta. Ţineţi numa aproape.

Tot drumul până la buna era alb. Ca şi gândurile unui copil pentru bunicii săi. Ca şi copilăria! În mijlocul albului, un păr mare, plin de zăpadă, care părea că te aşteptă numa bine să îţi deschidă lumea poveştilor de acolo, din mijlocul scorburii sale mari, bătrâne şi încreţite. pe mine, nu mă putea nimeni convinge că acolo locuiesc zânele, spiriduşii şi personajele alea frumoase de care îmi tot spunea bunul şi buna. Ba eram chiar convinsă că acolo trăia o bufniţă bătrână şi înţeleaptă, iar iarna, trimitea de acolo spiriduşi ghiduşi care puneau podoabele pe brad şi luminile în ferestre.

Acolo, în casele acelea bătrâneşti cu gutui la ferestre, cu perdele ţesute de mână, cu garduri de lemn vechi, verde, aşteptau bunicii şi părinţii. Aveau pe mese colaci, vin fiert, caltaboş şi cârnaţ, varză cu carne şi suflete pline de emoţie şi dor! Toţi aşteptau să le vină pruncii acasă! Toţi aşteptau să li se umple casa de veselie, de glasuri de copii, de colinde şi de bucurie! Toţi ieşeau din minut în minut la poartă cu mâna streşină:

– Oare or mai întârzia mult? Numa să îi ţâie Dumnezeu sănătoşi şi să ajungă cu bine!

– Mitrule, Mitrule, vin copiii acasă! spunea bunica frământându-şi mâinile în poala de la rochia ei de sărbătoare şi ştergându-şi ochii cu colţul de la năframa ei neagră cu gri şi maro.

– Deschide poarta larg, Jenică, spunea bunul care deşi nu vedea, deşi era şchiop, alerga parcă spre poartă, ţinând-o deschisă, ca sufletul lui mare, unde aveam impresia că se află tot universul.

Şi intram. Nu îmi amintesc nimic, decât braţele lor, mirosul de bunici şi cum nu mă mai dezlipeam de ei deloc, deloc. Atâta linişte se alternea deoadată. Şi erau Sărbători! De abia atunci erau sărbători pentru mine. şa ştiam eu că este Moş Crăciun, deoarece an de an, îmi împlinea dorinţa. Nimic nu vroiam, deşi el, îmi aducea. Acum însă, nu mai poate. E cumva sărac, dar uneori, când scriu eu aşa, Moşul pune răvaşe de la îngeri dragi din cer sub brad şi se aud parcă colindele, prietenii, galsurile bunicilor, lătratul lui Rio, iar copilăria răsare frumos, de după oblacul casei micuţe, dar atât, atât de nepreţuită!

Sărbători fericite, tuturor!

(© Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)