Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

Ce înseamnă să vină iarna fără iarnă

24232603_172631439996017_917633358197104293_n

Cum vă mai sunt dimineţile dragele şi dragii mei? Cum vă sunt zilele?

Vă întreb, deoarece am uitat cum este să mă întrebe şi pe mine cineva, iar ale mele, uneori sunt lungi cât zilele de post ale bunicii, care le ţinea cu sfinţenie şi care deşi nu ne obliga, ne spunea şi nouă nepoţilor că nu ar fi rău să îl cinstim şi noi pe Dumnezeu cum se cuvine. Şi îl cinsteam. Ca şi copiii. Îi trăgeam clapa, deoarece când nu ne vedea buna, ne îndopam prin cămări cu de toate. Că aşa sunt copiii. Ce ştiu ei de post, de bine şi rău? La ei în suflet, toate sunt bune, toate sunt iubire, iar Dumnezeu mereu e frumos şi blând. Bine ar fi să ne amintim asta mereu.

Ies uneori pe balcon şi văd o iarnă caldă şi ploioasă. Un cer senin pe care se plimbă norii, ca şi cei din primăverile de acasă. oricât închid eu ochii, nu simt mirosul iernii, al zăpezilor, al gerului. Din cer nu cad fulgi mici care să se topească pe nasul meu, pe palme, pe limbă sau pe buze. Nu se aştern pe căciuliţa fetiţei mele de unde să îi culeg eu cu un sărut. E trist fără zăpadă, îmi spun. Mi-am amintit de asta, citind Peştişoara mea magică, adicătelea Romantica lu’pește. Ea scrie divin. Uneori, am impresia că îmi intră în suflet şi fură bucăţi de acolo. Bucăţi de amintiri, de gânduri, de mine! Fain mai este să te regăseşti în gândurile, rândurile şi sufletul altora. Este ca şi când te-ai redescoperi. Şi ea vorbea de zăpadă pe blogul ei. Nu fiţi tăntălă şi intraţi la ea. Citiţi-o! Vă dau cuvântul că este pansament sufletesc şi ambrozie.

Întreba Romantica mea dacă oamenii ştiu cât de fericiţi sunt având parte de nămeţi de zăpadă, de peisaje vii de iarnă în preajma lor, când unii dintre noi, nu avem parte nici măcar de un fulg. Sigur, că cei care au parte, îşi doresc să fie în ţările calde. Ştiu, că eram acasă când eu mă bucuram de zăpezi, iar colegii mei, mulţi dintre ei, îşi doreau să fie la plajă. Eu nu. Eu iubesc fiecare anotimp în parte. Dar ca să fiu sinceră, iarna cel mai mult. Totuşi, cred sincer, că oamenii habar nu au ce înseamnă să nu simţi aroma iernii când inspiri dimineaţa, ce înseamnă să nu îţi fie ger la mâini, la picioare şi să vrei să îţi fie! Nu ştiu şi bine că nu ştiu, ce înseamnă să vină iarna fără iarnă, fără zăpadă, fără sanie, fără derdeluş. Să vrei să strigii “pârtieee”, când ieşi din bloc şi încerci dunga de gheaţă sub bocanci, dar nu găseşti decât ciment şi ăla uneori înfierbântat. 🙂 Habar nu au oamenii împrejmuiţi de zăpadă, de miros de iarnă, de frig, cât de norocoşi şi binecuvântaţi sunt când iarna-i iarnă, iar de sub zăpezi, uneori ţâşneşte să te sărute o culoare, iar tu zâmbeşti. Era un toporaş.

Acum, ieşind din nou pe balcon, am impresia că şi Dumnezeu îmi trage clapa, cum o făceam eu când eram mică şi înfulecam cârnaţi în zilele de post. Cum mai eşti Doamne? Toate bune acolo Sus? Da chiar nici un fulg, Doamne? Ar fi frumos să mai laşi oamenii să creadă în minuni! Măcar aşa, un pic… Bine, am înţeles! Mai stai câteva clipe atunci, alături de mine, doar cât mai sor o dată din cafeaua asta şi le arunc bomboane la copiii care se joacă afară. Le aşteaptă!

Gânduri cu fiica mea

Când ninge, mă simt mai aproape de Dumnezeu, de copilărie, de bunici, părinți si frați. De acasă! Simt ca si cum, îngerii si-ar scutura aripile si mi-ar săruta chipul cu fulgii mici, albi si jucăuși. Când sunt cu fiica mea si ninge, simt că Dumnezeu e acolo. Cu mine, în ea, în imbrăţişarea noastră. Si ştiu că nimic rău nu ne poate atinge!

O zi frumoasă vă dorim!

Care aţi mai fost comandant de detaşament? Miresmele copilăriei mele.

Îmi mai amintesc încă miresmele copilăriei mele. Era vanilie, gutui, portocale, cozonaci şi familie de jur împrejurul mesei. Uneori se lua lumina şi stăteam la lumânare sau la lampa cu petrol, dar era frumos. Eram toţi acolo. Nu conta că ne îngheţau mâinile. Găseam soluţii. Am pus sobă în apartament. Ca toţi vecinii. Şi era bine. Jucam de toate: Piticot, Nu te supăra frate, Domino, Dacii şi Romanii, ţeseam, jucam cărţi inteligente unde învăţam despre animale, râdeam, săuneam bancuri. Cu alte cuvinte, socializam direct. Exista confruntarea directă şi asumarea. Exact ceea ce lipseşte zilelor noastre, unde toţi vegetăm pe internet, iar unii joacă şobolanul de internet, adică, jocul acesta sumbru, unde poţi spune ce vrei, cui vrei, fără să îţi asumi nimic. Îmi amintesc că am fost comandant de grupă şi de detaşament. Responsabilităţi grele, pe vremea aia. Că am fost şi în cercul şcolii 😂🤣😂, că am fost la cules de porumb, la cules de piersici, la curăţenie în parcuri, la plantat de copaci şi la defilări. Nu că era cine ştie ce. dar erau responsabilităţi. Adică învăţai să prestezi ceva pentru societate, nu doar să aştepţi. Parcă erai crescut mai responsabil. Fiica mea, mereu spune: ce frumos era de voi. Noi la şcoală, aproape nu făceam nimic. Era frumos că aveaţi activităţi de astea. parcă eraţi cercetaşi. Fiica mea e de acord şi cu uniforma. Consideră că lipsa ei îi face pe unii copii să le fie ruşine că părinţii lor nu au bani. Nu ştiu. Punând în balanţă multe, ajung să cred că democraţia care am trăit-o ca români şi o trăim, de multe ori dă cu virgule pentru tinerii şi copiii noştri. Aşa simt eu. Şi de aia, m-am străduit să îi dăruiesc Augustei copilăria pe care am avut-o eu, iar ea să pluseze cu copilăria timpurilor acestea. Şi aşa, uneori jucăm Delta Force pe computer, alteori Piticot. Asta când nu ne dăm în leagăn, când nu furăm mere de la vecinu şi nu ne dăm în sanie pe coclauri ca Iosif .

Care aţi mai fost comandant de detaşament?

© Stol de rândunici, copilăria! – Drumul spre bunici, iarna.

În fiecare an, după ce luam vacanţa de iarnă, ai mei mă duceau la buna şi la bunu. Nu neaparat că nu aveau ei ce face pe acasă, dar nu încăpeau de vorbăraia şi rugăminţile mele, care începeau ca nişte melodii pe repeat de dimineaţa până seara, încă dinainte de vacanţă, ca să ştiu că fix în ziua în care iau liber de la şcoală, mă urc în maşină şi direcţia Homorg!

Satul copilăriei mele, era la 45 de km distanţă de Oradea, km măsuraţi de mine pe kilometrajul de la roşia lui tata (aşa numeam eu Dacia lui tata), din faţa blocului nostru, până exact şi fix în curtea bunicii, unde parca el maşina.

Întotdeauna, pe vremea copilăriei mele, pe când mergeam la buna şi la bunul, Dumnezeu ne aşternea drumul prin zăpadă proaspătă, pe care o cernea atât de frumos de acolo de sus, din Cerul Lui Sfânt.

Nimic nu iubesc mai mult ca iarna! Când cerul devine gros, ca şi cum şi-ar lua o bundă de lână pe el, iar din ea, ar lăsa să ne sărute cu fulgi veseli, mici şi mari, reci, pe vârful nasului. Mereu scoteam palma pe fereastra maşinii şi lăsam câţiva fulgi să îmi cadă pe buricele degetelor, iar apoi, îi gustam.

Tata striga la mine tot drumul:

– Da închide geamul ăla măi copilă, că îmi vine un frig pe la urechi de înţepenesc aici! Nu trag eu destul frig prin aplicaţii şi dimineaţa la unitate?

Eu râdeam. Ştiam că are dreptate, da eram copil şi mă bucuram ca un copil de tot şi toate. Închideam un pic gemuleţul, lipindu-mi nasul de fereastră şi numărând kilometrii în case, copaci, câmpii albe, căprioare, iepuri şi oameni grăbiţi, înveşmântaţi gros, ca pe la ţară.

Ştiam toate satele de la Oradea la Homorog. Prima era Nojoridul, apoi Leş, Gepiu, Inand, Homorog. După cum vedeţi şi acum, la 41 de ani le ştiu pe toate. Dacă închid ochii, merg la buna pe jos, cu sufletul. Ştiu pe de rost fiecare staţie de autobuz, fiecare cotitură, fiecare drum lăturalnic, fiecare colină, Biserică din sat, apă pe care o trecem, fiecare fermă unde lucrase unchiul, fratele lui buna sau buna, fiecare casă a vreunui neam depărtat de satul natal. La toţi s-a oprit buna cu mine, când mergeam cu rata. Să îi cunosc şi să mă cunoască. Să le lase câte o găină, lapte, brânză sau cozonac. Să fie de sărbători. Că aşa era buna mea. Bună, ca mierea şi pâinea caldă! Niciodată nu uita pe nimeni. Lucra câte o săptămână înainte de sărbători, ca să le facă la fraţii, unchieşii şi mătuşile ei, cocături de sărbători. Şi porcul când îl tăia, jumătate era dat! Asta era regula. Mereu zicea:

– Nu om muri noi de foame că le dăm şi la ăia care nu au! Ne facem loc în Rai şi lor le bucurăm sărbătorile!

Şi le bucura. Şi nu uita de nici un vecin! Toţi aveau din pomana porcului, din cozonaci, din cornuleţe. Toţi o iubeau pe buna, iar eu, luminam de drag şi mândră de buna mea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am iubit bunicii ca pe Biblie. Nu cu teamă, nu din musai sau din respect, dar din suflet. Acolo i-am cules din prima clipă a vieţii mele şi acolo îmi vor fi cu mult după ce eu o să joc cărţi cu Sfântul petru şi o să îl trişez. Aşa văd eu când nu mai suntem. Ca şi cum ne-am aduna familia mai mare acolo sus şi ne-am bucra de noi, de sfinţi, de îngeri şi de Dumnezeu. Un fel de alttfel de pomana porcului. Buna îmi dădea bobârnace când spuneam aşa, dar bunu mă pupa, zicând că am dreptate, că doar nu om fi ca în lafăr, flămânzi, speriaţi de Dumnezeu şi aliniaţi ca soldaţii. Şi râdeam apoi toţi trei! Buna făcea apoi cruce şi spunea:

– Iartă-ne Doamne, dacă spunem ceva rău, dar parcă îi cred când spun aşa de convinşi de Raiul lor!

Cu amintiri din alte ierni, cu gândul la prietenii mei, la verişorii care trebuiau să vină, la ce prostii om mai face, drumul părea mai scurt. Când intram pe drumul care ducea către sat, mi se părea că mi se luaseră toate grijile de pe inimă, toate greutăţile, toată tabla înmulţirii şi matematica aia insuportabilă, mă lăsau în pace. Eram numai eu şi povestea satului meu frumos!

Şi deschideam fereastra larg. Tata urla că îi zboară cascheta, dar nici nu îmi păsa. Trebuia să trag aer de acasă. Casele fumegau către cer firişoare de fum cenuşiu. Se simţea şi în aer mirosul de lemn. Câinii lătrau, iar câte o nană era la stradă. De departe ne ştiau maşina. Nu mulţi aveau dacia roşie 47 ca a noastră. Şi începeau:

– Fată, fată, măi Vioară, ori e Maioru cu Ramona noastră?

Şi fugeau cât le ţineau picioarele în drum. Şi uite aşa, făcea tata un drum de 15 minute într-o oră. Numai pufăia, dar nu spunea nimic. Mama râdea ca un copil.

– Noa, ioi, ţuca-o-ar nana pe ea, da mare s-o făcut măi Nelică, spuneau ele ţucând-o pe geam şi pe mama şi pe mine! Tulai Doamne, Doamne, da mare te-ai făcut măi Ramonă! Da ce ne mai lipseşti tu din sat, măi copile. De zici că ne taie Dumnezo o vreme aerul pe aci! Că nu ne plictisim cu tine!

Tata, bombănea amuzat, ştiind el ce ştia, că toată ziua îi făceam capul calendar prin casă după ce venea de la servici:

– Apoi, atâta calitate are şi ea! Nu te plictiseşti cu ea, nici mort să fii, te trezeşte ea!, iar mama îl înghiontea râzând cu lacrimi.

– Apoi, Domn Maior, nu vă supăraţi pe noi, da ea e mai mult a noastră, decât a dumneatale! Că aci o crescut cu noi de când era ca un ştiulete de cucuruz (porumb) cu oăchi. Tătă, tătă, era numa oăchi!

Şi aşa era. A lor, a satului eram. Cunoşteam toate casele şi nanele şi bacii din sat. Am mers şi la grădiniţă acolo. Am fost cu gâştele pe mirişti, la săpat, la fermă cu buna, la CAP, la furat de ierboaie (floarea soarelui) cu verişorii. Am bătut toată huiuba (câmpia de la capătul satului), toată valea, toate pământurile şi drumurile satului, am fost cu Viflaimu, cu Steaua şi am aruncat cu ouă clocite din turla Bisericii de Paşte. Nu râdeţi că m-or fugărit atunci ca pe câinii fără stăpân. da tot ei m-or iertat repede. Că eram eu mai lipicioasă şi mă iertau repede, orice năzbâtii făceam. Şi am făcut. Vorba lui buna, Creangă era mic copil pe lângă mine şi Doamneee, mare dreptate avea. Da, toate pe rând. Că dacă mă las dusă de val, vă ţin de vorbă până de amu în paşte şi tot nu gat de povestit.

Când eram pe la Biserică, Rio începea să latre din curtea bunicii. Până la Biserică îl auzeam cu lătratul lui gros, pe care îl iubeam cu sufletul unui copil care îşi regăseşte prietenul ei cel mai bun cu care creştea împreună. Era legat numa cât eram eu plecată, că apoi, numa dezlegat era prin curte, de nime nu intra de teama lui. Da Rio era numa mare cât un viţel, nu era şi rău. Habar nu avea el să muşte, numa când era vorba de mine. Atunci, ferească Dumnezeu, că te mânca de viu! Nimeni nu avea voie să mă certe, să ridice mâna la mine sau să mă lovească. Într-o iarnă, s-a luptat cu o haită de lupi doar să mă scape pe mine şi pe nebunii de verişori. Vai de el a fost câteva luni, dar iaca e viu. Jumuliut olecuţă pe ici-colo, dar bine. O să vă povestesc eu şi de întâmplarea asta. Ţineţi numa aproape.

Tot drumul până la buna era alb. Ca şi gândurile unui copil pentru bunicii săi. Ca şi copilăria! În mijlocul albului, un păr mare, plin de zăpadă, care părea că te aşteptă numa bine să îţi deschidă lumea poveştilor de acolo, din mijlocul scorburii sale mari, bătrâne şi încreţite. pe mine, nu mă putea nimeni convinge că acolo locuiesc zânele, spiriduşii şi personajele alea frumoase de care îmi tot spunea bunul şi buna. Ba eram chiar convinsă că acolo trăia o bufniţă bătrână şi înţeleaptă, iar iarna, trimitea de acolo spiriduşi ghiduşi care puneau podoabele pe brad şi luminile în ferestre.

Acolo, în casele acelea bătrâneşti cu gutui la ferestre, cu perdele ţesute de mână, cu garduri de lemn vechi, verde, aşteptau bunicii şi părinţii. Aveau pe mese colaci, vin fiert, caltaboş şi cârnaţ, varză cu carne şi suflete pline de emoţie şi dor! Toţi aşteptau să le vină pruncii acasă! Toţi aşteptau să li se umple casa de veselie, de glasuri de copii, de colinde şi de bucurie! Toţi ieşeau din minut în minut la poartă cu mâna streşină:

– Oare or mai întârzia mult? Numa să îi ţâie Dumnezeu sănătoşi şi să ajungă cu bine!

– Mitrule, Mitrule, vin copiii acasă! spunea bunica frământându-şi mâinile în poala de la rochia ei de sărbătoare şi ştergându-şi ochii cu colţul de la năframa ei neagră cu gri şi maro.

– Deschide poarta larg, Jenică, spunea bunul care deşi nu vedea, deşi era şchiop, alerga parcă spre poartă, ţinând-o deschisă, ca sufletul lui mare, unde aveam impresia că se află tot universul.

Şi intram. Nu îmi amintesc nimic, decât braţele lor, mirosul de bunici şi cum nu mă mai dezlipeam de ei deloc, deloc. Atâta linişte se alternea deoadată. Şi erau Sărbători! De abia atunci erau sărbători pentru mine. şa ştiam eu că este Moş Crăciun, deoarece an de an, îmi împlinea dorinţa. Nimic nu vroiam, deşi el, îmi aducea. Acum însă, nu mai poate. E cumva sărac, dar uneori, când scriu eu aşa, Moşul pune răvaşe de la îngeri dragi din cer sub brad şi se aud parcă colindele, prietenii, galsurile bunicilor, lătratul lui Rio, iar copilăria răsare frumos, de după oblacul casei micuţe, dar atât, atât de nepreţuită!

Sărbători fericite, tuturor!

(© Stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

Crăciunul în Egipt…

În ţara Soarelui, egiptenii sărbătoresc Crăciunul ca orice altă ţară şi poate aş spune că aici, totul este mult mai frumos, cu cât este vorba despre un mix cultural şi religios, lucru care însă nu impune nimic, ci acceptă totul frumos şi se transformă în bucurie pură, de copil!

Frumosul este ceva pe care nu ai cum să îl percepi dacă în tine se dau mereu lupte şi bătălii, dacă eşti frustrat, înveşunat şi nu eşti liniştit. Frumosul îl poţi vedea doar cu sufletul! Egiptul şi egiptenii, dincolo de orice mix cultural, religios şi aparente probleme, sunt frumoşi. Frumoşi, deoarece înţeleg să trăiască în armonie, în pace şi să se accepte şi să îşi accepte totul, unii altora. Acest lucru, transformă semnificaţia acestei sărbători sfinte în ceva şi mai frumos aici.

Zilele acestea, am văzut oameni mult mai liniştiţi, mai zâmbitori, mai copii. Oameni care îşi făceau fotografii pe lângă brazii amenajaţi de autoriţăţi prin parcuri sau în mamll-uri, care râdeau, care erau emoţionaţi de orice decor. Am fost în piaţă să cumpăr brad şi am găsit acolo o lume a Crăciunului. ţara lui Moş Crăciun cel real. Moşul frumosului,exuberanţei, veseliei! Am stat şi i-am privit. Apoi, m-am uitat în jur…standuri cu tot ce înseamnă Crăciun: brazi artificiali, betele, globuri, lumini, decoraţiuni speciale, felicitări de dorinţe…A fost o experienţă minunată. Şi este. Fiecare zi alături de ei, este o lecţie de viaţă!