Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri

taylorelizabeth-800x500

Dacă nu aş fi învăţat că în viaţă, deciziile ne formează ca oameni şi structuri morale, intelectuale, sufleteşti, aş fi spus…”păcat”, dar nu este. Nu este nici un păcat să facem alegeri greşite, să intrăm în mariaje care mai târziu rămân doar nişte semne de cale, de viaţă, că am fost şi noi pe acolo, învăţând să creştem oameni mari, frumoşi şi cuminţi. sau nu. depinde de la oameni la oameni!

Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri, deşi, pe parcursul eiو  vom cunoaşte multe persoane care ne vor fi inspiraţie, incusiv familia noastră, învăţătorii, profesorii, prietenii, oamenii de cultură, cărţile şi cei care le-au scris, viaţa însă, se scrie! Cu noi! Cu trăirile, emoţiile şi deciziile pe care luăm de-a lungul ei, cu bune şi mai puţin bune, cu greşeli, cu multe căderi, cu bucurii, succes, etc Spun mereu şi simt totodată să mă repet mereu, când spun că nu este absolut nimic greşit în a fi oameni şi în a greşi la un moment dat în viaţă. Nimic nu ne pregăteşte să fim perfecţi. Nici nu e nevoie ca noi să fim perfecţi. Este nevoie să fim oameni, să învăţăm din toate experienţele noastre să avem o fineţe a firii, blândeţe, respect, bunătate şi umanitate!

Sigur, iubirea este cel mai mare loz în plic al vieţii, deoarece se bazează pe emoţii şi de cele mai multe ori, călcăm greşit!

Ferice de aceia care reuşesc de prima dată să găsească bărcuţa perfectă în care să navigheze o viaţă şi cu care să ajungă împreună la ţărm!

Noul trend: Life Coach – Pe naiba!

43788533_2397288990286416_5058822539489312768_n

În ultima vreme, citesc tot felul de articole, dau peste tot felul de pagini, care mai de care mai personale, mai publice, mai obscure, mai pline de notorietate, unde, anumite persoane ne învață cum să mâncăm, cum să trăim, cum să ne educăm copiii, cum să îi ștergem la fund, cum să facem sex și mai nou, putem avea chiar și trainer de viață. Na, belea!

Bănuiesc că e o chestiune foarte serioasă. Adică, să îți asumi că poți antrena pe cineva să trăiască o chestiune apărută așa, cumva din senin (ce e drept cam la 9 luni de zile) fără manual de utilizare, extrem de personală, care ar trebui să fie experimentată, dată cu capul, încercată cu degetul, sufletul, cât mai intim posibil de fiecare, mi se pare ceva…wow!

Eu o dau în bară și cu viața mea! În cel mai serios sau dezastruos mod posibil! Și de câte ori. Dau în bară, mă ridic, repar, dau iar în bară și uite așa, învăț! Nu mi-aș permite foc să dau sfaturi, să liniez ghidaje, să trasez poteci pentru alții. Prea sunt ocupată să îmi repar viața mea și să o trăiesc. Așa cum e ea.  Pentru că viața este despre a trăi, este despre unicitate, despre tine!

Și uite așa, mai mirându-mă, mai tăcând să nu fac pagubă, sorb mai lung din cafea și îmi amintesc de bunica, cum spunea ea râzând că toți se pricep să dea sfaturi altora numa cu ei înșiși e mai greu, că de aia și medicul din sat a murit de cancer la plămâni, iar el spunea tuturor să nu mai fumeze.

Cam așa și cu păpădiile astea apărute de niciunde peste noapte, care ne spun că inima e în stânga, că aparatul genital există să îl folosim, că ăia micii și gălăgioșii trebuie neaparat „einsteinizați” și că noi suntem făcuți să circulăm pe dreapta! Ba unii, ne pun și semne de circulație cu: ai grijă, numai pe aici, pe acolo e cel mai ușor pentru că au mai fost alții… Da! Și funcționează! De asta, majoritatea sunt ca trași la xerox. Roboțeii secolului! Ștanțați mai trebuie și totul este perfect!

Nu că m-aș pricepe eu foarte bine la treaba asta cu trăitul, dar mă străduiesc să o fac în felul meu. Adică, dacă e să o dau în bară, să pot scrie pe bara aia mare: EU! Să mă uit la ea când o mai întâlnesc și chiar dacă e să repet, măcar să fie original cucuiul și lecția! Dacă e să greșesc, măcar să nu ridic degetul la mama, la tata, la sistemul de învățământ, la guvernanți, la nenea din tramvai. Nop! Să mă uit în oglindă la mine și să zic: “Ramo, ai făcut-o lată! Da latăăăăăăă!”. Și să știu! Să știu că pot să o fac și bine. Că soluțiile sunt la mine, nu la nenea sau tanti Life-Coach! Sau la revistele cu sfaturi despre cum e să o dai în bară și să îi judeci pe ăia din jur ba că părinții, ba că profesorii, ba că bărbatu-tău are amantă, ba că vecina e divorțată, ba că Universul conspiră și tu ești perfect/ă!

Pe naiba! Orice mi se întâmplă are un scop și mai ales are o cauză. Care ține și de mine. Indiferent despre ce ar fi vorba. Și uite așa, mai învăț singură, să dau cu capul, să mă ridic, să îndrept un umăr, un pas, o coloană vertebrală, o viață. A mea!

Dintre toate, faza cu ăia micii și răi, egoiști, violenți, excentrici, cu ADHD, nesociali, depresivi sau introvertiți, mă scoate cel mai tare din zona mea Zen! (E la mare fâs să spui asta!)

Adică avem nevoie să citim cărți, să mergem la psiholog, să facem cursuri de parenting să înțelegem că problema e la noi în cea mai mare măsură? Că punem pe primul plan absolut orice în viață și ne dezicem de ei? Că alegem profesia 24 din 24 de ore și îi tratăm ca la medic când venim acasă? Că să alăptăm nu e în trend, că să îl pupăm pe gură e cu bacterii sau pervers, că să îl îmbrățișăm este prea apropiat!!!! Măi să fie! Un Mea Culpa ceva, totuși? Hă? Nu…că nu dă bine la ăia micii.

Când e vorba de copilul meu, nici nu îndrăznesc să mă gândesc că ar trebui să îl cresc din articole de parenting sau cărți. Unde e relația noastră atunci? Unde e chestia aia care leagă, care uneori îți scoate păr alb și te face să arați ca și când ai fi tras marijuana o săptămână, iar alteori te face să te vezi invincibil și frumos?!

Are 11 ani, am alăptat-o 3 ani, e sănătoasă tun, nu a luat veci antibiotic, are IQ peste medie, e pupată peste tot și pe toate părțile, o alint și o gâdil și mă joc cu ea tot ce vrea ea, mi se fâlfâie dacă alții râd când eu la mare fac castele de nisip, sau când umblu desculță în parc. Îmi fac timp să îi citesc povești, să vorbim despre viață, despre treaba cu prieteniile, cu oceanele, cu piramidele și uneori, iau lecții. Da știți cum? De îmi sar fulgii!

Apoi, mergând pe firul epic al problemei în cauză dezbătută acilea, dacă mă luam după alții, ar fi trebuit să merg la toate cursurile de dezvoltare personală să învăț despre mine și despre cum pot fi o variantă mai bună a mea ca să nu cumva să devin o ratată pierdută prin puzderia de oameni. Iaca nu sunt! Și chiar dacă uneori mă amestec cu ei, fizica funcționează de minune și uneori e ca la faza aia cu uleiul și apa. Mai intru și la fund ca pietroaiele și caut prin scoicile din Groapa Marianelor, unde nici naiba nu mă vede și nu mă știe și nu pot face diferența cu nimic, dar mai ies și la lumină și zici că sunt pe Aleea Starurilor, mai, mai că aștept să mi se bată numele pe ceva piatră – ca la Săpânța! Dar, nu mă las și cred în mine și în puterea lui a reveni oricât de greu îmi este!

Știți că și “Churchill a rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până când, la vârsta de 62 de ani, a devenit prim-ministru. Toată lumea zicea că e un ratat. Nu cred să fi fost traineri de viață și oameni cu dezvoltarea personală pe atunci care să îi fi zis lui Churchill peunde și cum să o ia prin viața lui cu deciziile și perseverența.

Thomas Edison era considerat de către profesorii săi “prea prost pentru a învăța ceva”. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru ca era “neproductiv”.

Ca inventator, a avut 1.000 de încercări nereuşite până să inventeze becul.

Când un reporter l-a întrebat “Cum v-aţi simţit eșuând de 1.000 de ori?”, Edison a răspuns:

“Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”.

 nu? Cât de simplu este să nu te dai bătut și să privești viața din altă perspectivă. A ta! Că dacă tot e la ora de dat sfaturi, cred eu că cei mai buni Life-Coach și Psihologi ai propriei vieți, suntem noi înșine. Sigur, când ne simțim depășiți este bine să apelăm la ajutorul celor din jur sau a celor în măsură și pregătiți să ne ajute, dar în rest, ar trebui să învățăm să fim independenți și să avem mai multă încredere în noi!

Greșim, greșim, dar și la îndreptat ne pricepem, așa că, nu e mare scofală să trăim propria viață și propriile alegeri! Se aplică pilula roșie sau albastră din Matrix. Și somnul e un fel de a nu fi decât o existență. Drept este, că pe mulți îi convinge. Că e mai simplu!

Ciudat cum am devenit o societate din ce în ce mai scindată, mai manipulantă, mai naivă, iar asta, disproporțional cu informația pe care o putem accesa oricând, de oriunde și la orice oră!

“C’așai în tenis!”

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine!

4a8a939a318fea454100764c21529ed9

Dacă ar fi să ne descriem viața, am putea să vorbim despre ea ca despre o înșiruire de momente, de trăiri, de experiențe! Unele sunt momente liniștite, altele sunt provocări care ne duc către un alt nivel al nostru, iar celelalte și cele mai importante, sunt emoțiile! Oamenii sunt un complex de emoții necesare pentru a putea evolua atât spiritual cât și moral și sufletesc!

Cum interpretăm însă emoțiile, de ce le considerăm poyitive sau negative și de ce ne este teamă de ele?

Emoțiile pozitive sunt legate de tot ce ni se întâmplă sau percepem noi că ni s-ar întâmpla fericit: o veste bună, clipa în care ne îndrăgostim sau ne place de cineva, un telefon, o carte, momentul în care devenim părinți, etc. Practic, legăm emoțiile de afectiv și comportamentul afectiv, de tot ce ne umple sufletul de bucurie.

Sigur, toți ne dorim ca bucuriile să dureze toată viața și să devină o stare de permanență, dar cumva, nu înțelegem că aceste trăiri simple sau complexe, ne transmit de fiecare dată câte ceva despre noi. Ne ajută să ne cunoaștem! Să descoperim defapt ceea ce ne sperie, lucrurile sau evenimentele de care ne temem, ne ajută să evoluăm, să ne motivăm și să ne trasăm priporități. Totodată, aflăm, cât de important este pentru noi să fim iubiți, să evoluăm, să fim recunoscuți și apreciați!

Emoțiile pozitive generate de un anumit eveniment ne pot indica un drum pe care putem merge cu bucurie și ne pot ajuta să ne schimbăm inckusiv lista priorităților în viață.

Aparent la polul opus, vin provocările acompaniate de emoții pe care le percepem ca fiind negative. Emoții care ne sperie și ne arată ceea ce ne sperie mai mult: să rămânem singuri, să suferim pierderea cuiva, un loc de muncă, clipe în care ne simțim neînțeleși. Un șir de evenimente poate atrage după sine sentimente de: durere, furie, respingere sau abandon, trădare, nedreptate, deznădejde, vină.

Uneori aceste experiențe le considerăm a fi niște lecții de viață, dar de foarte multe ori le traducem raportându-ne doar la exterior și astfel, ne formăm niște idei despre ceilalți, despre relații, viață, sistemul și societatea în care trăim și nu despre noi raportați la noi și la ceea ce am trăit! Acest lucru, cu siguranță ne va limita, nu ne va deschide și nu ne va ajuta foarte mult.

Cel mai bine este să gestionăm, să ne vedem pe noi prin prisma acestor emoții, să ne descoperim, să învățăm ce ne place, ce ne sperie, ce ne motivează, deoarece emoțiile sunt despre noi și nu despre ceilalți. Chiar dacă am trăit o traumă și de regulă raportăm emoțiile la ceilalți care ne-au produs-o, în fond, emoțiile rezultate sunt ale noastre, sunt niște semne și indicii care ne ajută să evoluăm, să ne responsabilizăm, să nu ne negăm sau să nu negăm importanța anumitor lucruri sau nevoi în viața noastră.

Având toate aceste aspecte în vedere, e important să reținem esențialul și anume că tot ceea ce derivă din emoțiile pozitive sau negative, ne trasează defapt responsabilități, prima dintre ele și cea mai importantă fiind cea de a ne împlini anumite trăiri, nevoi, în relația cu noi înșine și nicidecum cu ceilalți!

Din emoții, trebuie să ne îmbunătățim relația cu noi înșine! Haideți să spunem că emoția este ca un fel de incizie care a fost făcută de la exterior către interior și vine să repare exact în sens invers, de la interior către exterior, povestindu-ne despre noi sub o altă formă!

Punct. Și de la capăt…

de-la-capat

Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă  pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi și ai demnitatea de a mă iubi până la capăt. Chiar dacă este unul la o aruncătură de clipă! Așa se despart doi oameni maturi. (…)

Sufletul nu are butonul “erase”…

… cu riscul de a fi din nou rănită, neiubită pentru tot ceea ce sunt eu și socotită tâmpită, voi prefera mereu să spun ce simt și să simt ceea ce spun! Nu mă voi închide într-o lume plină de teamă din care nimeni să nu mă mai poată vreodată scoate, pentru a reînvăța a trăi. Decât să trăiesc moartă toată viața, prefer să trăiesc murind, rănită de oameni.

Și… am pus punct. Pentru a reînvăța într-o zi, cândva, să o iau de la capăt.

WebCultura, Ramona Sandrina

Micuța balerină: când poveștile prind viață

Andreea-1

Când am fost mică, îmi amintesc că am primit o cutiuță muzicală de la bunica mea. Era o cutiuță de porțelan, încrustată cu niște broderii fine din argint. Pe cutiuță, stătea o balerină de porțelan.

Nu voi uita niciodată imaginea ei. Ireală! Grația cu care arcuia mâna deasupra capului, eleganța poantei, delicatețea degetelor și, dintre toate, cel mai mult îmi amintesc expresia feței. Caldă, senină, zâmbitoare, de parcă ar fi știut că menirea ei era să ne ia din suflet toate durerile, trăirile, emoțiile și să le expună acolo, pe scena ei micuță care prindea viață când întorceam cheia.

Când sunt mici, toate fetițele visează să fie balerine. Imaginea aceea de lebădă trăiește în fiecare fetiță, dar lebăda “se naște” din clipe de mare sacrificiu, de muncă continuă, din ore și ore de repetiții, picioare obosite, rănite, dureri de spate, de cap, de mușchi, departe de joaca de afară. Departe de părinți. Departe de camera de acasă.

Și, deși pentru noi, oamenii care doar privim baletul, această muncă poate părea una grea, inumană uneori, pentru ei, artiștii, este doar dăruire, dragoste, reverență sufletească. Ei nu se plâng niciodată. Când vei întreba o balerină sau un balerin dacă este greu, va zâmbi. Va spune doar:

“Este balet! Este tot ce știm, ce suntem, ce iubim să facem. Când baletul din noi se va termina, nici noi nu vom mai fi!”

Baletul ia naștere muncind mereu. Balerinii repetă și când umblă, când urcă scările, când stau pur și simplu. Sufletul lor nu este altceva decât o sală de repetiții unde emoțiile nasc mereu viitoare mișcări, variații, revelații!

Andreea-2Mulți, când mergem la un spectacol de balet revedem aceeași imagine. Avem impresia că acea păpușă de porțelan de pe cutiuța muzicală a prins viață. Și nu suntem departe de adevăr. Păpușa de porțelan și-a lăsat scena micuță și a pășit pe una mai mare. Expresia feței este aceeași. Grația, căldura, atmosfera emanată în preajma ei devine una de basm. Mereu. În mijlocul unei scene mari, aparent rece apare ea și stă așa… nemișcată. Pozează. Dacă nu ai știi că ești într-o sală de balet ai avea impresia că este un manechin. Nici un mușchi nu tresare. Nici un deget nu se mișcă.

Apoi, de undeva din fundal, se aude muzica. Micuța balerină începe să se miște. Cheia s-a tras. Imaginea de vis a prins viață. Și atunci, aflăm.

Aflăm de fapt că baletul nu este doar o formă de manifestare prin dans. Baletul nu este doar artă. Baletul se întâmplă atunci, când sufletul stă pe vârfuri în fața noastră și face reverențe cu aripi de lebădă! Baletul este cea mai pură formă a frumuseții şi excelenței, dar în același timp este un țipăt constant al inimii! Fiecare spectacol de balet este un ultim cânt de lebădă al balerinului! Ei se nasc și mor cu fiecare cânt pe care îl îngroapă în inimile noastre! Apoi, renasc pentru a oferi din nou!

Andreea-3

Dedicat Dianei Ionescu, una din Marile Balerine ale României, care de la vârsta de 10 ani a cucerit scenă după scenă, premiu I după premiu I (modelul din imagine)

WebCultura, Ramona-Sandrina