La mulți ani, Maria mea!

20180722_120445

Când îți dorești un copil, toți îngerii complotează la venirea lui. Și știi că îl naști pentru el, înainte de toate, dar faci din această călătorie, una magciă! Te bucuri de fiecare clipă petrecută alături, crești împreună cu el, ești recunoscător! Ți speri, ca viața lui să fie exact ceea ce trebuie să fie!

Îți mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai fost, Maria mamei! Pentru tot ceea ce îmi ești și îmi vei fi! Îți mulțumesc pentru că din toate femeile lumii, m-ai ales pe mine pentru a fi mama ta! Este un mare privilegiu, scumpa mea!

La mulți ani, copil bun și frumos! Te iubesc!

© Stol de rândunici, copilăria! – Crîstaveți și pită cu oloi

Ieri, Bunica din Chinteni mi-a amintit de Buna mea din Homorog și evident, de mine 🙂 . Un fel de Nică la feminin, de pe Canalul Homorogului ^_^ .
Ca toți pruncii, după 6 ani, am fost și eu strămutată de pe coclaurile copilăriei unde alergam desculță, fără griji, cu părul vâlvoi și câteodată moșcose (murdară) pe față ca un prunc a nimănui, cum zicea buna, la oraș.
Nimic mai greu nu am trăit în viața asta, ca strămutarea aia!
Nu tu greieri, nu tu aer curat, nu tu iarbă peste tot, numai zgomote de mașini, claxoane, țânțari, betoane și prunci încălțați, curați, pieptănați și codițați.
Printre altele, mă trimitea mama la aprozar cum era pe atunci, să mai iau căte o roșie, câte un cartof, castravete. Și luam. Și de fiecare dată vânzătoarea râdea cu lacrimi. Și oamenii de la rând. Și a răbdat Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului cât a răbdat, dar într-o zi, pusă straița ceea de plastic jos, brâncile în șolduri și se rățoi la ei:
– Auzîți? Da ce maica beteșigului aveți de tăt timpul, da tăt timpuțu ista când viu io aci să cumpăr crîstaveți și porodici, pe voi vă umflă râsul! O dat boala în voi, ori ce?
Puteți să vă închipuiți că s-or pus pe un râs și mai nebun. Unii se așezară pe caloriferul de la aprozar, alții se sprijineau de tarabă, vânzătoarea să moară de râs nu alta. Io și mai nedumerită:
– No, Doamne feri, că viți umfla de râs! Numa să nu pocniți!
O nană (a se înțelege Doamnă) mă pupă tătă, tătă. Doamna vânzătoare îmi dădu niște mere bonus, iar alții mă țucară și ei. Ajunsă acasă, îi povestesc mamei. Mama, care de felul ei are ochi mici și negri, ca a lui buna, făcu niște ochi mari, că eu nu credeam că poate așa ceva. Apoi suci de gură în dreapta, stânga, mustăci și ea pe sub mustăți și dă-i și asta la râs.
– Apoi, io cred că aci îi aeru strâcat!
După vreo oră, când apucă și ea să aibă aer și nu mai izbucnea în râs când dădea să vorbească ceva ( o lua plânsu deja de la râs), mama îmi spune:
– Măi, fată!
– Da!
– Dar la oraș nu poți să spui: porodici, crîstaveți și croampe!
– Da de ce? Aci nu aveți în grădină? Bieții de voi!
Mama dă-i iar la râs!
– Măi, copile! Nu avem, că aici sunt sere, locuri de alea..
– Știu! De alea unde crăsc aștea toate galbine ca pruncii iștia de la oraș. O avut și buna odată! Tăte ăs serbede. Dapoi dă alea mîncăm noi aci? Porodici fără gust?
– Roșii!
– Galbine! Nu le vezi?
– Nu măi, le spune roșii! Crîstaveții se numesc castraveți, iar croampele se numesc cartofi!
Bunu, care pentru prima dată în viața lui veni la oraș să șadă mai mult, clătina fotoliul de râs. Cred că numai o dată l-am mai văzut râzând așa. Înainte să moară când stăteam amândoi în pupul patului – de ăla înalt, cu saltea de paie  ^_^  unde eu mă simțeam ca într-un tron regal – și ne uitam la revelioanele alea de pe vremuri, cu artiștii noștri de aur. Era chiar sceneta cu Puiu Călinescu, ouăle și sportul. El venise cu mine să stea primul semestru de școală, ca să nu simt eu ruperea așa de tare. Și recunoascătoare îi sunt și o să îi fiu mereu lui bunu meu ca pâinea caldă, că mă lăsa să mă culcușesc la el în brațe când dormeam, să îi simt mirosul de Mărășești, ca să pot visa că îs la buna la țară. Fără el, cred că deveneam și eu ca roșiile alea de seră. Searbădă și bolnavă!
– Doamne feri ce voroave proaste aveți pe aci! Amu vrei tu să îmi spui mie că 6 ani am vorbit numa voarbe proaste? Că buna nu știe vorovi? Noa, iaca Doamne cum mă învață ea amu să vorovesc pe domnește! Auzi, mami, da tăte îs serbede aci la oraș. Și voroavele!
Săraca mama! Pedeapsă am fost eu pentru ea până m-am obișnuit cu toate. Ciorapii ceia de mătase, ștrimfii cum le zice la țară, numa zile negre mi-or făcut până am învățat să îi trag pe mine. Apoi, uniforma, pantofii, cordeluța, ghiozdanul. Ce coșmare! Visam și noaptea că tre să mă îmbrac.
O dată am venit desculță de la școală. Mama și-a pus mâinile în cap.
– D-apoi măi fată, cum să vii desculță?
– Nu oi sta cu ele în picioare dacă mă bat și îmi fac rană! Ori tu numa în păpuci ai umblat tătă viața ta?
M-am obișnuit în timp cu orașul, exact și fix ca boul cu jugul. Nu îmi plac orașele. Mi se par furnicare gălăgioase, pierdut, fără identitate. Nici la Beserecă nu apuci să meri! Nimic, nimicuța nu e la fel ca la sat! Numa băbuțele care vînd flori, ouă și verdețuri. Iubesc orașele mici și mijlocii, deoarece acolo, oamenii sunt ca o familie. Se cunosc, se ajută, sunt mai simpli, mai umani. Mai ca la buna la țară. Dor mi-e de ea și dor mi-e de bunu. Da de crîstaveții ei!! Și porodici mai roșii ca la ea, numa la mama amu în grădină mai văd. Amu și-o amintit și ea să umble fără papuci ^_^ ! Și mîncă pită cu oloi și ardei gras. Ca buna. Și io ca ele.
(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

icoană

650cc104faee82033151144a33a4a464

nopţile aveau forma braţelor tale,
mă ţineau lângă piept şi mă legănau încet
luna mă privea prin ochii tăi
intrând adânc în ai mei şi încălzindu-i
stelele îmi zâmbeau,
iar şoaptele din gând îmi cântau de noapte bună
temerilor din copilărie

mamă

alături de abecedar, nu uitam niciodată
să te aşez pe tine icoană
îmi murmurai din spatele fiecărei litere:
“A, un turn din castel, cu o fereastră micuţă,
B, un bunic burtos şi plin de zâmbet,
C, o jumătate de lună frumoasă…”
uite aşa am învăţat eu să cresc până la nori

fată

ploile aveau gustul lacrimilor tale când plecam
în vacanţe la bunica
sau mai departe pe drumul unde se duc copiii,
drumul paşilor: un pas, doi paşi, treizeci de paşi, patruzeci,
tu îmi rămâi undeva departe tresărindu-mi în suflet,
ori de câte ori privesc peste umăr
în locul unde îţi deschizi aripile

mamă

mi-a crescut numărul la pantofi, puloverele mi-au rămas mici,
rochiţele le-ai aşezat pe păpuşi,
tu eşti un pic mai mică, mai căruntă,
uneori aş jura că încapi în cămaşa mea de altădată
ştii tu, cea de dantelă în care mă îmbrăcai altar ţie
gândurile îţi sunt mai multe, dar mai aproape,
de mine, icoana altcuiva

fată-mamă

(Icoană, Sandrina-Ramona~Lady Allia)

21 martie, Ziua Mamei în Egipt- de la Egiptul antic la Egiptul Modern

Ziua mamei a fost dintotdeauna sărbătorită în aproape toate culturile lumii. Majoritatea dintre noi avem împământănită ideea că această zi şi-ar avea rădăcinile în cultura greco-romană, deoarece aceştia, organizau festivaluri ale primăverii în onoarea zeiţelor mame.

mothers_day_history

Ceea ce puţini ştiu încă, este faptul că în Egipt, această zi era sărbătorită încă de pe vremea faraonilor, când, egiptenii organizau festivaluri dedicate Zeiţei Isis, una dintre figurile cele mai iubite şi respectate din mitologia egipteană.

Potrivit pergamentelor, textelor hieroglifice din temple, a desenelor. rămase dovezi de nestrămutat ale istoriei, Isis a fost mama lui Horus, recunoscut ca fiind primul stăpân al Egiptului faraonic. Tot Horus a fost cel care a reuşit să îl ucidă pe unchiul său Set, fratele invidios şi ambiţios al lui Osiris, care şi-a sfidat până şi propriul tată, pe RA.

Ca urmare, Isis a fost considerată ca fiind mama tuturor faraonilor și a devenit simbolul a maternității. În onoarea ei, în fiecare an a avut loc un festival de sărbătorire atât a sa ca faraon, cât şi a maternităţii în general.

Isis are mai multe reprezentări de-a lungul vremurilor faronice, ceea ce ne arată clar ascensiunea ei şi faptul că a fost foarte iubită de oameni.

În prima fază, Isis a fost reprezentată pentru prima dată cu un tron ​​gol pe capul ei, acest fapt, personificând faptul că ea era puterea din spatele faraonului. Mai târziu, ea a fost reprezentată purtând coarnele unei vaci pe cap, între acestea fiind un discl solar sau un zeu înaripat – o semnificație atât a protecției sale, cât și a capacității de a reînoi mereu viaţa, având capacitatea de a reveni din morţi – un simboll al primăverii printre altele.

După ce Horus a devenit stăpânul Egiptului, în Noua Împărăție, unele reprezentări ale lui Isis o reprezentau aşezată pe tron şi alăptându-l pe fiul ei, Horus.

8a5abcb7fab97e40b11d68177ad917d4
Ziua Mamei în Egiptul Modern

Cel care a militat pentru introducerea zilei mamei în Egipt, a fost jurnalistul Mustafa Amin, născut în 1 februarie 1914 şi decedat în 13 aprilie 1997. Mustafa Armin a fost un columnist și jurnalist egiptean care s-a bucurat de o mare popularitate în lumea arabă. Cunoscut pentru perspectiva sa liberală, Amin și fratele său Ali sunt considerați părinții jurnalismului arab modern.

Mustafa Armin a avut un frate geamăn, pe Ali. Ei s-au născut în Cairo, unde tatăl lor era un avocat renumit al acelor vremuri, dar şi-au petrecut copilăria în casa unchiului lor, una dintre cele mai remarcabile figuri ale timpurilor de atunci, dar şi de acum şi anume, a lui Saad Zaghloul, avocat proeminent și politician, fondator al partidului naționalist liberal Wafd și care a fost prim-ministru al Egiptului în 1922.

Amin a fost educat la Universitatea Americană din Cairo și la Universitatea Georgetown din Washington, DC. A lucrat de-a lungul timpului la mai multe reviste şi ziare naţionale, cum ar fi: Akher Saa (“Last Hour”) şi Al-Ahram (“Piramidele”), cel mai vechi și mai prestigios cotidian din Orientul Mijlociu.

Mai târziu, el şi fratele său înfiinţează propriul cotidian, Al Akhbar (“The News”), unde s-au scris cele mai bune cronici, până când Nasser a naţionalizat presa.

Mustafa Armin a fost şi întemniţat de 4 ori de-a lungul carierei sale. În calitate de susținător al liberalismului occidental, al libertății de afacere și al presei libere, Amin a fost închis pentru prima dată în 1939, după ce l-a criticat pe regele Farouk, apoi, a fost închis de două ori, pentru scurt timp de către Nasser, Preşedintele de atunci. Apoi, în 1965, când Egiptul și-a dezvoltat relațiile mai strânse cu Uniunea Sovietică, Amin a fost arestat și acuzat că ar fi spion american. După un proces secret, a fost închis, torturat și ținut în izolare timp de nouă ani, A fost exonerat și eliberat în 1974 de Anwar Sadat.

Amin sa întors la jurnalism, în calitate de redactor al lui Akhbar el-Yom, dar în 1976 şi s-a concentrat mai mult pe coloana zilnică la Fikra (“o idee”), inițiată de Ali în 1952.

Pe lângă jurnalism, Amin a publicat opere autobiografice, mai multe romane și a scris scenarii de film. A fost profesor universitar, predând jurnalism la Universitatea Cairo și la Universitatea Americană din Cairo.

El a fondat asociaţia Lailat al-Qadar, unde pe baza donaţiilor au furnizat asistenţă socială şi mdicală pentru oamenii săraci.

Tot el şi fratele său, cum spuneam mai sus, au militat şi au încurajat sărbătorirea Zilei Mamei în Egipt.

În 1943, Amin a scris pentru prima dată despre această sărbătoare în cartea sa, „Smiling America”, dar nu a avut succes pe atunci.

Mai târziu, după 10 ani de zile, o femeie l-a vizitat pe Ali, fratele lui Amin, Apovestindu-i toate greutăţile pe care le-a întâmpinat ca mamă singură după ce soțul ei a murit şi cum, deşi a fost o mamă dedicată, copiii săi, au abandonat-o după ce au absolvit universitatea și au început familiile lor.

Ei au scris despre această istorioară, despre importanţa mamelor în viaţa copiilor iniţind o campanie şi sugerând ca ziua de 21 martie, să fie declarată Ziua Mamelor şi să fie zi naţională liberă.

De data aceasta, ideea a prins în Egipt şi s-a răspândit apoi în toată lumea arabă, de atunci, în fiecare an, pe 21 Martie, celebrându-se „Ziua Mamei”.

Kol sana wenty tayeba! – Zi de sărbătoare fericită!

Nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă!

Nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă! De frunze și vânt printre ele, de ruginiu și de miros de fân, de luncile dintre munți, de ecoul știrb când ridicai zmee de hârtie creponată. De baloții de paie din care îți făceai casă frumoasă asemeni unui palat unde îți ascundeai copilăria pentru mai târziu. Ca în brațele bunicii ce mirosea mereu a cozonaci și zâmbet. Ca în brațele bunicului ce mirosea a Mărășești și a iubire pură. Nu știți cum este să-ți fie dor de limba română ca de aer, să o ții noaptea în brațe ca pe o mamă de care ți-e dor ca de gustul laptelui. Nu știți cum este să vrei să-ți treci mâinile prin iarbă și izvoare, iar degetele să plângă de dor.  Cu lacrimi ce-ți amintesc părinții și frații. Nu știți cum dor drumurile care nu se mai sfârșesc chiar dacă s-au oprit. Cum doare pământul și steagul ăla departe, peste mări și zări unde ți-ai lăsat inima să zboare într-o prima oară.  Ca într-o doină sau o horă. Ca un joc popular înfășurat într-o ie veche. Nu știți cum cum dor mama și tata când te oftează adânc, iar tu îi simți ca pe o sfâșiere în colțul ochilor și o durere fără de sfârșit în dreptul inimii. Chemări și alei unde a surâs prima oară puiuța mea, unde a făcut cu ochii mari a mirare primul pas și s-a agățat ca de soare de primul “mama”. Dar mai ales, nu știți cum este să-ți fie dor de toamnă! Toamna din tot și toate!