Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea…

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea. Nu ai fi spus. Mulți o compară cu muntele. Dar nu. Omul seamănă cu marea cel mai mult. Nici măcar cu oceanele. Au fluxuri și refluxuri, gropi adânci, abisale, închid în ei bariere de corali, lumi, munți uitați și urcați demult, sunt răvășiți de furtuni și îmblânziți de senin. Seninul din ei înșiși sau din cei care îi iubesc. Frumosul din divinitate. Uneori, suntem valuri care se ridică în depărtare, strigă, urlă, iar spre mal se sparg cu furie. Alteori, suntem valuri care deși înspumate de dureri și tristeți, doar ating țărmul, ca să nu îl rănească. Avem în sufletul nostru culori neasemuite și propriul șevalet. Soarele nostru este iubirea și empatia. Țărmul ne este visul împlinit, regăsirea, ajungerea, punctul zero! Eu sunt o astfel de mare și mă zbat cu propriile valuri și furtuni. Uneori însă, mi-e și liniște. Multă liniște. Mai ales, când apele fragile ale copilei mele, dau din aripi alături. Doar atunci, devin un ocean, care încercuiește marea ei care trebuie să învețe să zboare! Nu e așa? Unele mări și plutesc!

Alexandria și Mediterana mea…

Marsa Matrouh, liniștea de lângă mine

marsa6

marsa1

marsa8

marsa4

marsa3

marsa5

marsa9

Am stat câteva zile departe de computer, de facebook, de lumea virtuală. Și cred că va deveni un obicei. Nu că ar fi fost lumea virtuală ceva care să mă acapareze de la familie sau plimbări, de la mare, oameni și scris. Nu, dar să stai departe de valuri zilnice de informații, poate fi chiar o formă de terapie. Oamenii nu sunt conștienți de câte informații grele pot distribui. Situații cărora nu le putem face față sau nu suntem pregătiți să le facem față. Lucruri pe care nu le putem schimba și devin neputințe. Mi-a fost bine să dorm, să mă relaxez, să stau cu dragul meu, să mă uit cu Augu la filme, să ieșim pe malul mării, în oraș, să citesc, să lucrez la proiectele mele. Din când în când, nu voi fi pe aici. Din când în când, voi fi cu mine și cu universul meu!

O Duminică binecuvântată vă doresc!

 

Imaginile sunt din Marsa Matrouh, oraș sau stațiune dacă vreți, aflată pe malul Mediteranei. Este la aproximativ 240km de Alexandria și faci în jur de 3 ore, 3 ore și jumătate cu mașina. Depinde de câte ori te oprești  și ce înseamnă a călători pentru fiecare!

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Prima întâlnire cu marea

eaed1b6e7260e733783f53c4ff84b289

Îmi amintesc când am mers prima oară cu trenul spre mare. Nici măcar nu îmi închipuiam cum arată marea. În mintea mea, era o apă puțin mai mare decât piscina aia roz pe care ai cumpărat-o pentru mine și ai pus-o în curte sub umbrarul de vie.

Stăteam doar acolo, în cuibul brațelor tale și mă miram pe fereastră. Trenul îmi descoperea tot felul de lumi. Sate, orașe, pârâuri și munți. Era atât de frumos cum alergau parcă după noi. Ca și porumbul ăla care alerga după tren când mergeam la bunica în Adjud. Și munții Vrancei.

Noaptea însă m-a fascinat. Erau atâtea lumini, atâtea culori. Mi-ai spus că așa transformă orașele luminile în licurici. Apoi, am început să mă fâstâcesc. Nu mai apărea marea. A apărut la un moment dat ceva ca o mare. Adică, mie, așa mi se părea. Mi-ai spus că e doar un lac uriaș. Atunci am început să înțeleg că marea trebuie să fie mare. Tu îmi explicai mama, dar mintea mea de om micuț, vedea totul la mărimea mea.

Îți amintești, mami? Ca și cu orizontul! Tu îmi spuneai că cerul merge mai departe, că se întinde peste tot pământul și mai departe, iar eu am zis: Ba nu! Uite, la linia aia e ca un fermoar care se închide! Ai râs. Am râs și eu. De atunci, spuneai linia fermoarului.

M-ai văzut că eram neliniștită și puțin plictisită. Mereu vezi totul mami. Mi-ai spus că marea nu ne-a păclit, doar că e puțin mai departe. Am respirat adânc. Îmi ghiciseși teama. M-am liniștit. Mi-ai spus să desenăm. Cum, fără creioane? M-am gândit eu. Uitam cum desenam acasă pe toate ferestrele. Ai spus că facem o magie! Ai zâmbit și ai aburit fereastra, iar apoi, am desenat împreună până am adormit.

Dimineața, am ajuns la Constanța. Am mers la Andreea, iar tu nici nu ai vrut să te odihnești. Ai pus într-o geantă de plajă pătura, colacul, jucărioare, mâncare și am plecat. Ne-am luat înghețată polar pe drum și o păpai de pe năsucul meu. Iar eu râdeam. Tu spuneai că râdeam a fericirea ta și a senin. Atunci am înțeles, că și tu râdeai a fericirea mea. Că mă bucuram la inimioară când te auzeam râzând.

Am mers pe strada Mircea cel Bătrân și tu mi-ai povestit și istorie. Ridicai de un băț în sus în loc de sabie, iar călăreții erau mașinile alea furioase care claxonau mereu. Mi-ai spus că ei erau spahii lui Baiazid.

Când am ajuns la blocul Mircea, eu am crezut că e un hotel. Tu mi-ai spus că e un binoclu uriaș prin care privesc zeii mării înspre pământ. Și am râs amândouă când ai spus că oamenii de la balcoane erau niște spiriduși de fapt. Când unul din ei ne-a făcut cu mâna am exclamat: „Uite mami, spiridușul ne face cu mâna!”. Am fost așa fericită.

Am coborât spre locul acela de panoramă și înainte de a ajunge mi-ai pus mâna la ochi. Am auzit pentru prima oară un pescăruș. Și valurile. Departe. Simțeam un miros ciudat pe care nu îl înțelegeam. Când am ajuns la balcoanele de pe esplanadă, mi-ai dat drumul la ochi.

Niciodată nu am văzut ceva mai frumos, mami. Mi-a venit să plâng, dar în schimb am râs mult, mult, am gesticulat și am țopăit, iar tu ai țopăit cu mine și m-ai luat în brațe. Și spiridușul de la balcon râdea. Mi-ai pupat mânuța, inimioara și ai alergat repede cu mine până la scări. Nici nu știu cum le-am coborât. În zbor, mami!

Și am ajuns la nisip. Ne-am descălțat și m-ai lăsat să fug. Îmi amintesc că frigea și sclipea. Am vrut chiar să-l gust. Mi-ai dat voie râzând. dar mi-ai spus că doar pe vârful limbii că scrâșnește! Apoi, am văzut scoici. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Le-am cules pe toate în drum către locul unde trebuia să ne oprim. Nu mai aveam loc unde să le pun.

Apoi, am ajuns la țărmul mării. Și am auzit valurile de aproape. Și pescărușii umblau pe lângă noi. Mi-am amintit de toate cărțile de povești. Aveam impresia că toate, toate s-au scris de acolo.

Ai aruncat totul într-un loc. Nu ai întins pătura, deoarece știai că sunt nerăbdătoare să intrăm în mare. Ai rugat doar o doamnă să aibă grijă și de lucrușoarele noastre, apoi, m-ai luat de mână, m-ai privit în ochi, ai zâmbit larg și m-ai întrebat:

– Ești pregătită, Augu?

– Nu știu, mami! Am mulți fluturi de emoții în stomac!

– Roiuri?

– Da!

– E bine, Gărgărița mamei, e bine! Te vor ajuta să zbori mai repede către valuri! 1, 2…

și ai început să fugi cu mine de mână înainte de 3.

– Ai plecat înainte de 3!

– Și nu e mai frumos așa? Am scurtat drumul! Haide să ne panicăm! Aaaaaa! Aaaaaa!

– Aaaaaa! Aaaaaaaaa!

Nu îmi amintesc decât apa aia sărată, peștișorii care îmi treceau pe lângă picioare. Și meduzele. Am luat multe în mână. Nu m-au pișcat. Dar atunci, când am intrat amândouă în mare am înțeles și de ce nu are cerul fermoar. Și că tu ești răsăritul, pescărușii și marea mea. Și toate emoțiile mele de copil.

Am râs, ne-am bălăcit ca doi copii și am stat până noaptea târziu. Am mâncat porumb fiert, cornuri cu ciocolată, înghețată, hamsii, am gustat din spuma ta de la bere și tu din spuma mea de la smoothiul meu de căpșuni. Am stat acolo pe plajă până noaptea. M-ai învelit în prosop și am adormit.

Am înțeles atunci că marea nu va fi niciodată la fel, decât cu tine. Și mereu de atunci suntem la mare. Ne-am mutat acolo, aproape de ea. la câțiva pași de malul ei. Pentru că știai cât de mult m-am îndrăgostit de ea, iar tu, te-ai îndrăgostit de îndrăgosteala mea! Niciodată însă, din toate zilele de la mare, nu am să uit această primă zi, la mare cu tine. Atunci a dispărut fermoarul de la cer și am înțeles infinitul!

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama., Ramona Sandrina)

Noapte bună! Tisbah ala khair!

45651597572_71c48bb1ce_o

Zeii s-au prăvălit în adâncurile Mediteranei. Valurile înspumate, se aruncă în față și în spate, sărutând nisipurile fine ale Alexandriei și mângâind visele oamenilor. Pe mal, un gând uitat deasupra căruia, briza își țese poveștile. Din alte vieți parcă. Atât de departe. Iar soarele se ascunde după norii unei seri cuminți…

Noapte bună! Tisbah ala khair!