O sâmbătă binecuvântată vă doresc…

Putem închide toți oamenii în case, putem anula toate obişnuințele, dar niciodată nu vom putea opri inima să simtă și sufletul să spere! – Ramona-Sandrina

O sâmbătă binecuvântată şi minunată alături de cei dragi! Să aveți parte de zâmbete, bucurii și nu uitați să aveți grijă de voi şi de cei dragi!

Citadela Qaitbay istoric și noi

Un filmuleț mai vechi, dar pe care simt să îl împărtășeșsc cu voi. E din 2017, de la Citadela Qaitbay, când Gâzulicea mea nu devenise o Little Giraffe ^_^ .

Fortul, Cetatea sau Citadela Qaitbay din Alexandria, este situată la intrarea din portul estic, în partea de est a insulei Pharos, exact pe locul fostului Far al Alexandriei, unul din cele 7 minuni ale lumii antice.

Cetatea Qaitbay a fost construită în 1477 de către sultanul Ashraf Sayf al-Din Qaitbay ca protecție împotriva invaziilor otomane. Peste 70 de edificii risipite prin cetati de la Mecca şi Medina şi până la Ierusalim sau Alexandria sunt legate de numele acestui conducător.

Citadela a rezistat încă de pe vremea Mamelucilor, testând timpurile și devenind un adevărat bastion care a protejat Alexandria veche, deoarece Alexandria de atunci, a fost total diferită de cea de azi.În apropiere, cam la 15 metri distanță, se află monumentele scufundate, 2.500 de piese arheologice care datează din dinastia Ptolemeică.

Poziţia strategică a fortului a constituit permanent un avantaj pentru toţi cuceritorii cau stăpânitorii vremelnici ai locului care vegheau ca primejdiile mării să nu aducă năpastă peste vieţuitorii Alexandriei. În 1805 fondatorul Egiptului modern, sultanul de origine albaneza Mohamed Ali a renovat citadela, însă după 80 de ani confruntările din timpul rebeliunii armate cunoscute sub numele de revolta Orabi au năruit aproape integral edificiul. În cele din urmă prin grija regelui Farouk complexul a fost transformat în reşedinţă princiară, iar după 1952 a fost trecut în custodia muzeului marinei.În martie 2018 au fost alocați $13.3 million, pentru restaurarea Citadelei, restaurare care încă are loc, deoarece zidurile scufundate ale acesteia trebuiesc fizate și protejate împotriva corozării lor de către mare.

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea…

Ciudat cât de mult seamănă firea umană cu marea. Nu ai fi spus. Mulți o compară cu muntele. Dar nu. Omul seamănă cu marea cel mai mult. Nici măcar cu oceanele. Au fluxuri și refluxuri, gropi adânci, abisale, închid în ei bariere de corali, lumi, munți uitați și urcați demult, sunt răvășiți de furtuni și îmblânziți de senin. Seninul din ei înșiși sau din cei care îi iubesc. Frumosul din divinitate. Uneori, suntem valuri care se ridică în depărtare, strigă, urlă, iar spre mal se sparg cu furie. Alteori, suntem valuri care deși înspumate de dureri și tristeți, doar ating țărmul, ca să nu îl rănească. Avem în sufletul nostru culori neasemuite și propriul șevalet. Soarele nostru este iubirea și empatia. Țărmul ne este visul împlinit, regăsirea, ajungerea, punctul zero! Eu sunt o astfel de mare și mă zbat cu propriile valuri și furtuni. Uneori însă, mi-e și liniște. Multă liniște. Mai ales, când apele fragile ale copilei mele, dau din aripi alături. Doar atunci, devin un ocean, care încercuiește marea ei care trebuie să învețe să zboare! Nu e așa? Unele mări și plutesc!

Alexandria și Mediterana mea…

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama

mothers-love-laurie-hein

Peste tot în jur era nisip alb și fin. Pescăruși și vrăbiuțe se auzeau departe în nori când închideam ochii. Gleznele îmi erau scufundate în mare, iar ea, din când în când le uda, îmbrăcându-le în nisip fin și umed. Ce senzație plăcută. Să stai pe spate în nisip și să dispară dintr-o dată toate grijile. Augusta mă ținea de mână și lingea pe o înghețată pe care din când în când mi-o apropia și mie de buze.

– Dă și tu o limbă mami! Este din căpșuni și e acrișoară așa cum îți place ție!

Am început să râd. Avea o voce atât de copilăroasă așa. O copilărie cuminte și veselă. Îmi place să o aud vorbind într-una în jurul meu. Simt că îmi umple lumea de sunete și culoare. O bucură toate și tot. Se ridică și aleargă în jurul meu, îmi îngroapă picioarele în nisip. Și râde! Cred că este cel mai curat râset pe care l-am auzit vreodată. Vindecător. M-a vindecat mereu de orice în viață: temeri, griji, neputințe! Mi-a dat aripi și mi-a hrănit sufletul cu laptele și mierea copilăriei.

– Mami, marea asta este despre noi! Îți amintești de noi două la mare prima dată! Îți amintești cum spuneai: Dacă tu ești pasăre, sunt și eu!

– Sunt orice pentru tine! Pasăre, cer, nori! Zburăm împreună într-o aripă! Nimic nu ne oprește!

– Mami, cu tine nu mi-e dor niciodată de casă! știi de ce?

– De ce, Augu!?

– Tu ești casa mea! oiunde mergem, aduci tot ce îmi este familiar, aproape! Nu știu cum faci, dar mi-e bine!

– Te iubesc, Puiuța mamei!

– Și eu te iubesc, mami! Sunt foarte fericită! Am fost în atât de multe locuri împreună! Am văzut țări, oameni, piramide, temple, Nilul. Îți amintești când spuneai că într-o zi curtea pe care o exploram va deveni un univers, iar eu o să călătoresc prin el? Cred că asta e curtea aia!

– Unde vrei să mai întindem granițele acestei lumi, Augu?

– În Japonia și în Africa unde îți place ție. Aș mai vrea să vedem jungla, gorilele, leii!

– O să facem o curte magică! Da aici nu e Africa?

– Așa spun ei, că Egiptul e în Africa, dar eu cred că e mai mult în Orient. Cumva, e la graniță. Nu văd Egiptul în Africa deloc, mami! și râde iar.

– Nici eu, Augu! Și da, vreau să văd gorilele. E visul meu! Să văd Botswana! Apoi vreau să merg în Brazilia să văd papagalii, Augu! Pe Blue! Mi-ar fi plăcut să fiu un ecologist pe acolo într-o altă viață!

– Tu ești și în asta! Aperi balenele, delfinii, elefanții, toate păsările! Te bați cu toți pentru pisici și căței! Îți amintești când i-ai dat cu umbrela în cap la omul ăla care a dat cu piciorul în pisică?

Am început să râdem amândouă. Între timp, lingeam una eu, una tu din înghețată și număram nori. Numai că nu prea erau. Nici pe cer, nici în suflet. Cred că așa arată liniștea. Pe malul mării, lingând înghețată cu copila ta, vorbind despre călătorii și stând cu picioarele în apă.

(©Jurnalul unei copilării. Eu și mama, Ramona-Sandrina)

Marsa Matrouh, liniștea de lângă mine

marsa6

marsa1

marsa8

marsa4

marsa3

marsa5

marsa9

Am stat câteva zile departe de computer, de facebook, de lumea virtuală. Și cred că va deveni un obicei. Nu că ar fi fost lumea virtuală ceva care să mă acapareze de la familie sau plimbări, de la mare, oameni și scris. Nu, dar să stai departe de valuri zilnice de informații, poate fi chiar o formă de terapie. Oamenii nu sunt conștienți de câte informații grele pot distribui. Situații cărora nu le putem face față sau nu suntem pregătiți să le facem față. Lucruri pe care nu le putem schimba și devin neputințe. Mi-a fost bine să dorm, să mă relaxez, să stau cu dragul meu, să mă uit cu Augu la filme, să ieșim pe malul mării, în oraș, să citesc, să lucrez la proiectele mele. Din când în când, nu voi fi pe aici. Din când în când, voi fi cu mine și cu universul meu!

O Duminică binecuvântată vă doresc!

 

Imaginile sunt din Marsa Matrouh, oraș sau stațiune dacă vreți, aflată pe malul Mediteranei. Este la aproximativ 240km de Alexandria și faci în jur de 3 ore, 3 ore și jumătate cu mașina. Depinde de câte ori te oprești  și ce înseamnă a călători pentru fiecare!