Drum bun la stele, Ade!

candela

Zilele acestea, s-a stins un Om. O femeie cu vise frumoase, dar cu viaţă amară şi multe neîmpliniri. O mamă şi o bunică. Nu am cunoscut-o foarte îndeaproape. Mai mult ca sigur că a fost şi vina mea. Ea mă suna des. Vorbea mult cu mine. Îmi povestea şi mă asculta. În momentele acelea însă, nu am fost un om care să ştie asculta. Deşi ştiam. Nici nu am ştiut să înţeleg. Pentru că în micimea mea, nu vedeam mai departe de durerea mea, de neputinţa mea, de neîmplinirea mea. Eram într-o perioadă foarte grea. Şi de greutatea vieţii mele, nu am ştiut să mă deschid singurătăţii vieţii sale. A fost printre puţinele dăţi din viaţa mea când am fost egoistă. Când nu am ştiut să ascult, să înţeleg, să percep durerea, singurătatea şi frumuseţea unui suflet. Apoi, am pierdut-o şi dintre prietenii virtuali. Categoric, vina îmi aparţine. Dar ce am făcut sau am spus, nu voi mai afla niciodată. Totuşi, ştiu că din Ceruri, de unde este ea, acum ştie. Ştie că mi-a fost dragă, că am preţuit-o în felul meu, că deşi nu am reuşit mereu să fiu ceea ce ea a aşteptat, nu am fost nici omul de care să fi trebuit să se îndepărteze. Acum, până la Dumnezeu! A fost un om exuberant dincolo de toate decepţiile ei, de toate bolile ei. A fost un om viu! Frumos! Un om care s-a bucurat de artă, cultură, de radio, unde a şi activat. Un om care a investit suflet în prieteni, iar cei câţiva adevăraţi, i-au fost până dincolo de eternitate. Nu e nimic prea mult de spus când moare un om. Rămâne doar câteva regrete, un gol de unde nu te poţi smulge, un şoc al acelui: “De ce ea? Cum?” şi lacrimi.

Dumnezeu să te primească la EL, Adelina!

Iartă-mă că nu am fost ceea ce a trebuit să fiu şi primeşte acolo, la îngeri, preţuirea mea veşnică pentru omul şi prietena care ai fost. Să te primească Raiul cu muzică, frumos, artişti şi oamenii tăi dragi, care sunt acolo!

Drum bun la stele, Ade!

Ce trist Doamne-i în noi

turle

mor îngeri în turle,
dar nu este nimeni
acol să-i vegheze
să-i resuciteze
cu suflet de om

mor îngeri în turle,
mor îngeri în mine,
se frâng aripi frânte
ce nu se vor rupte,
oamenii-s goi

ce trist Doamne-i în noi!

(Ramona Sandrina, ce trist Doamne-i în noi)