© Moartea ar trebui să se teamă de iubire

14462726_1483319475016710_536312618688447540_n

Nu. Nu vreau să te cunosc pe de rost. Vreau să te descopăr pe de rost. Vreau să te învăț. Literă cu literă a ADN-ului tău. Să te citesc. Să intru printre rânduri. Să te cutremur. Să mă speriu. Să mă las cutremurată. Să te scriu. În mine. Pe de rost. Până în sânge. În celule. În piele. În carne. În inimă. În suflet. Nu. Nu vreau să te posed. Vreau doar să te iubesc. Curat. Liber. Să mă descopăr pe mine prin tine. Să mă eliberez. Să mă predau. Total. Fără nici o temere. Ție. Să mă iubești. Înțelegi asta, dragul meu?

El o privea. Înțelesese. Demult. Nu asta. Asta era forma ei de a-l poseda și mai mult. De a-l transforma. El știa însă că ea era o zeiță care putea să îi ceară orice. I-ar fi adus Luna. Pământul. Sufletele oamenilor. Orice! Se ridică de pe scaun. Făcu un pas către ea. Îi dădu la o parte șuvița aia rebelă care îl înnebunea. Se pierdu în ochii ei. O trase de mijloc către eș și își adânci sufletul în ea. O sărută adânc, adânc pe frunte. Îi spuse doar atât.

– Înțeleg doar că te iubesc! Nu vreau nimic decât să te iubesc! Să îți pot da șuvița asta de-o parte de pe frunte. Să îți văd ochii. Să îți văd zâmbetul. Să îți pot mirosi pielea. Înțeleg că sunt sclavul tău pe veci. Sunt topit. În întregime. De la suflet la trup. Și nu mă tem. Nu vreau altceva. Vreau doar să fiu al tău!

( © Moartea ar trebui să se teamă de iubire, FRAGMENT, Ramona-Sandrina )

©Moartea ar trebui să se teamă de iubire

52740118_2759872447571092_5380472043286298624_n

Să îţi scrii viaţa într-un om, iar el să te ducă peste tot! Asta numesc eu dovadă de rămânere şi dovadă de încredere. Dovadă de credinţă şi dovadă de iubire. Să nu te arunce la câini. Nici la oameni care sunt mai răi decât câinii. Să te ducă în inimă ca pe o rugăciune de preţ şi să te scoată de acolo doar la apusul răbdării şi al dorului. Să te sărute pe amintiri cu tot dragul, iar apoi să te pună la loc.

( ©Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

Moartea ar trebui să se teamă de iubire

5a9bc746e80a1c11eb613304e3b81a3c

Timpul meu nu este despre timp. Nu este despre secunde, minute, ore, ani. Este despre momente. Despre experiențe. Despre oameni. Despre trăiri, emoții și viață la absolut! Timpul meu este despre cât de multă viață am adunat în sufletul meu, în inima mea și câte bătăi de inimă au reușit să se audă cântând, dansând, zburând. Timpul meu este despre iubire. Sub toate formele ei. Indiferent cât de dureros sau departe sau adânc sau înalt, eu voi continua să cred, să lupt și să port în mine iubirea. Să o aștept. Să o desenez în cuvinte. Să o alint. Să fac dragoste cu ea sau să stau ca un copil în brațele ei. Atât. Timpul meu iubește cuminte, frumos și pentru totdeauna! Și crede! Timpul meu nu trece. Este un soare. Răsare mereu din sine însuși. Timpul meu este încrustat sub piele și pe piele. În sânge. Viețuim împreună. Și ne trăim. Mai ales asta. Ne trăim!

(© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

©Moartea ar trebui să se teamă iubire

sangerare

Era frig. Atât putea simți. Era atât de frig încât simțea că îngheaţă pe dinăuntru, până în măduva sufletului. Frigul ăla se furişa din ea ca un lup. La pândă. Să îi sfârtece pieptul, să iasă, să urle mut. Mut! Dar ea îl ținea captiv. Îşi era propria cușcă. Oare de ce nu învățase în nenorocita aia de facultate să fumeze??? Acum ar fi vrut. Măcar o sisha. Învățase să mănânce molokhia, să bea karakadey, dar nu încercase sisha . Egiptul ăsta îi dăduse tot, dar îi furase sufletul. Acum, înțelegea deșertul. Era parte din el. Nu mai e frig. Lupii s-au cumințit. Ochii…puteau alina setea. În ei tremura luna încet. Apoi tot mai tare. Inima însă sângera a viață în mijlocul acelei morți din ea.

Acum, acum eu ce mă fac cu atât de mult tu în pielea, sângele, sufletul, viaţa mea? Cu dragostea asta, eu ce mă fac??? Acum, învăţase şi furtunile. Toate. Deschise pumnii. Palmele ei se resemnară ridicându-se încet a rugă:

– Ya Rab!!!

(©Moartea ar trebui să se teamă iubire, Ramona Sandrina)

Îţi aminteşti cum mă legai de pământ doar ca să fiu ca toţi ceilalți?

culori

Îţi aminteşti cum îmi întorceai aripile pe dos şi îmi spuneai că sunt naivă, încăpățânată şi lipsită de minte? Îţi aminteşti cum mă legai de pământ doar ca să fiu ca toţi ceilalți? Ca să nu mă judece lumea că sunt visătoare? Dar eu eram! Mă încăpățânam să fiu! Să mă leg de nori şi de cer. De păsări, de ape, de iubire. Pentru că eu nu sunt ca ei. Eu sunt ca mine. Eu sunt eu. O visătoare cu texte în regulă, cu suflet de copil şi aripi mereu puse pe zbor. Pentru că pot. Şi vreau. Să fiu doar ca mine! Nu mă tem de vârstă. Nu mă tem de riduri. Mă tem doar să nu uit câte a scurs viața în mine în aceşti ani. Ştii? În mine zac gheizere de emoţii. De iubire. Cum crezi că te pot iubi aşa, dacă mările din mine nu ar fi adus dinlăuntrul meu sufletul să ţi-l aștearnă cuminte în sufletul tău?

(Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

Luptele cu noi înșine sunt mult mai puternice decât am putea crede

eu

Mi-am tot spus că nu mă voi mai întoarce în trecut, deoarece drumurile înapoi ne trag în jos ca o piatră de moară, uneori rătăcindu-ne, dar  luptele cu noi înșine sunt mult mai puternice decât am putea crede. Și iată-mă din nou aici. Cu tine. Rana mea veche și nouă de asemenea. Rana în care mă răsucesc mereu. Vreau doar să spun că nu te învinuiesc de nimic, că nu judec nici o acțiune de a ta, că nu mai încerc să înțeleg: “de ce da și de ce nu?!”. Îmi este doar gânduri cu mine.  Gândurile care te dezvelesc și îți spun franc în față cine ești și cum ești. Și uite că mă văd nefiresc de curat. Deschis. Firesc. Nu mă mai îmbrac în ceea ce vreau să par, în scuze sau în plângeri de milă. Mi-am dat seama că am greșit crezând că îți sunt importantă și țesând multe iluzii în jurul tău, doar din necesitatea mea de a mă simți iubită, apreciată, dorită cu totul, în viața cuiva. Nu ești tu de vină de visele mele sau pentru că visele mele au fost prea mari pentru tine. Nu ești tu de vină că eu în dragostea mea față de tine m-am amăgit mereu că și tu mă iubești la fel cum te iubesc eu, că mă vrei alături, că sunt întregul tău. A fost doar o amăgire. A fiecăruia. Nu știu a ta care a fost. Constat că nu te-am cunoscut niciodată. Uneori doar, mi se părea că îți cunosc sufletul. M-am înșelat! Am cunoscut doar ce am plantat eu în el, proiecția mea despre ce ești, cine ești și cum mă iubești. Adevărul este că nu te cunosc, dar încă iubesc ce am trăit și încă te iubesc pe tine. Proiecția mea alături de care am trăit o parte din viață. Vroiam doar să știi că dorința mea a fost despre noi doi, împreună, tot timpul! Din păcate, asta a fost ce doar eu mi-am dorit. Tu, ai ales iluzia! Nu am să știu niciodată de ce, așa cum nu am să înțeleg niciodată slăbiciunea care te încătușează. Știu doar că iubirea când e adevărată luptă împreună în aceeiași direcție. Știu doar că iubirea leagă, unește. Nu doar prin cuvinte, ci prin prezență și fapte. Dragostea înseamnă doi, pentru totdeauna, împreună, unul lângă altul! Și mai ales, iubirea înseamnă sinceritate, respect și prietenie! Eu nici măcar prietenă nu ți-am fost! Cu prietenii împarți și te deschizi. Cu prietenii plângi adevărat, te revolți, găsești soluții. Prietenii își cunosc trăirile, căderile, gândurile. Eu am cunoscut doar o mare minciună. O parte atât de mică din ceea ce ești tu încât mă întreb dacă am știut vreodată ceva real despre tine. Nu e vina ta însă! Eu sunt singura vinovată pentru că m-am mulțumit să strâng masa după alții și să mă satur doar cu firimiturile! Totuși, vraja s-a risipit. Nu mă mai tem. Nu mă mai tem deloc să recunosc că m-am mințit singură cu noi și despre noi. Nu mă mai tem să recunosc că până și aripile, eu mi le-am desenat ca să cred că pot zbura măcar atât cât să mă zărești cu adevărat! Am înțeles acum că proiecțiile sunt niște fete Morgana care ne duc departe de noi ca să ne regăsească undeva, cândva. Pentru mine, regăsirea cu mine, a fost acum! Cu tine, nu mă voi mai regăsi niciodată. Nici măcar nu știu cine ești. 

( ©Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

Te voi iubi, până când eternitatea se va sfârși!

10613060_952667284748601_3925733818774716539_n

Trăiesc cu aer, fără aer, cu aer, fără aer…iar el este măsura fiecarei respirații de-a mea! Și vieți și bătăi de inimă! Pot trăi, pot muri, dar această dragoste nu se va sfârși niciodată! Pentru că ea mă alcătuiește. Pentru că ea sunt eu. Nu mă pot smulge ei fără să mă ucid iremediabil pentru totdeauna!

(© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona-Sandrina)

©Moartea ar trebui să se teamă de iubire

RamonaSandrina_sticla_mesaj

Nu credeam a ajunge aici, dar viața se pare că nu are aceleași planuri cu mine. Cu noi. Mi-ar fi plăcut să îmi lase o hartă sau un manual de utilizare, mai ales în caz de calamități sufletești, dar nu. Ea ne lasă în derivă. Fără semne de circulație a sufletului, a minții, a gândurilor, a inimii. Ne pune într-o barcă frumoasă, ne suflă în pânze și apoi ne trezim goi în mijlocul oceanului. Nu spun că nu e frumos. Doar că uneori, oceanele sunt cutremurate de furtuni nemaivăzute. De uragane care ne ucid spiritul și ne dezgolesc de orice speranțe. Ca un Crusoe al vieții. Și nici măcar. El îl avea pe Vineri. Ca să te agați de Dumnezeu, uneori ai nevoie de cineva lângă tine să nu înnebunești. De oameni. De prieteni. De iubire. Uraganele ne ridică uneori până la Cer și ne trântesc până în cel mai adânc iad din noi. Și trebuie să răzbim. Avem datoria morală față de cei care ne iubesc să ne ridicăm. Oricât de mare e oceanul ăsta, undeva, o fi o pată de pământ liniștit și pentru noi. Și pentru mine.

( ©Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina )

©Moartea ar trebui să se teamă iubire

16055_349660258531538_4745620465995711373_n

Nu credeam a ajunge aici, dar viața se pare că nu are aceleași planuri cu mine. Cu noi. Mi-ar fi plăcut să îmi lase o hartă sau un manual de utilizare, mai ales în caz de calamități sufletești, dar nu. Ea ne lasă în derivă. Fără semne de circulație a sufletului, a minții, a gândurilor, a inimii. Ne pune într-o barcă frumoasă, ne suflă în pânze și apoi ne trezim goi în mijlocul oceanului. Nu spun că nu e frumos. Doar că uneori, oceanele sunt cutremurate de furtuni nemaivăzute. De uragane care ne ucid spiritul și ne dezgolesc de orice speranțe. Ca un Crusoe al vieții. Și nici măcar. El îl avea pe Vineri. Ca să te agați de Dumnezeu, uneori ai nevoie de cineva lângă tine să nu înnebunești. De oameni. De prieteni. De iubire. Uraganele ne ridică uneori până la Cer și ne trântesc până în cel mai adânc iad din noi. Și trebuie să răzbim. Avem datoria morală față de cei care ne iubesc să ne ridicăm. Oricât de mare e oceanul ăsta, undeva, o fi o pată de pământ liniștit și pentru noi. Și pentru mine.

( © Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona-Sandrina )