Căldură mare, mon cher!

Termometrul indică 31 de grade Celsius. Sub toropeala soarelui de afară, am făcut câțiva pași spre terasa de pe malul Mediteranei. Nu e o noutate că iubesc Bahary, iahturile care plutesc parcă într-o derivă dulce peste mare. Briza și cerul care parcă acolo este mult mai senin. Panorama asupra orașului și Citadela Qaitbay care este la o aruncătură de băț, fac ca totul să pară că ai ajuns acolo din alte timpuri.. Ai spune că nu e mult. Dar să iei microbusul și apoi să faci câțiva pași sub soarele ăsta care îți intră în piele, sub piele, până în carne, pare chiar eroic să îi execuți. Număr: unu, doi, trei, încă unul și tot așa. Ca și copiii. Mă încurajez singură. Pe lângă mine, mai trece câte o femeie învăluită în trei rânduri de haine, cu hijab sau burka. Pe cuvânt, le-aș medalia. Le-aș face eroinele unor tradiții și religii care în astfel de clipe, par mai mult decât absurde. Criminale chiar! Și totuși, pare că lor le este bine. Cred că și obișnuința sau doar faptul că te-ai născut sub un astfel de soare, poate fi decisiv. Încă unul, îmi zic și duc mâna streșină la frunte. Mai trebuie să trec șoseaua. Asta poate fi ușor în mod normal. dar nu aici. Aici înseamnă tehnică de supraviețuire, atletism și vigilență. Inspir adânc, mă uit în dreapta și stânga. Vin de peste tot, pe 4 benzi, fără opriere. Înaintez. Ridic mâna dreaptă cu cele trei degete strânse ca și cum aș face semnul crucii. cam tot așa ceva ar fi, doar că aici le ridic sus, le mișc încet, iar ei înțeleg că trebuie să aștepte. Și în toată nebunia aia de mașini, gesturile își au rostul lor. Am ajuns pe celălalt trotuar. M-aș închina, dar asfaltul frige! Îl salut pe Abdalah: ”Sabah el khair, Abdalah!”. El zâmbește, mai să îl ia râsul pe sub fățuca aia copilăroasă și tinerească a lui. Are 17 ani. E de prin sate. Mai are vreo 5 frați și surori. De la 11 ani, lucrează prin Alexandria. Mi se strânge inima de tristețe și drag de el. Cumva, o judec pe mama lui în gând. Îmi răspunde: ”Sabah al noor, Madame Ramona!”. Râde. Râd și eu. Îl bat matern pe umăr și îi strecor în buzunar vreo 20 de pounds. Să fiu eu sigură că va mânca bine și astăzi. Mă strigă. ”Madame!”. Zâmbesc și duc mâna la inimă, o ating de trei ori și răspund: ”Ma’aleysh ebny!” (Este ok, băiatul meu!). Nu trebuie să răspundă nimic. Ochii lui spun mereu totul. Cumva, am câțiva copii de suflet pe aici. Am ajuns. Cer o limonadă cu gheață. Și mă gândesc acasă. Departe. Până și gândurile îmi sunt blurate de căldură. Vorba lui Caragiale: Căldură mare, mon cher! Și totuși, nu mă plâng deloc. Mediterana este întotdeauna un spectacol de culori, valuri și frumos!

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Noi artiștii , suntem niște pelerini eterni!

d79d2be0bd1a902285edee1598afd7ff

Multă lume regăsește în ceea ce scriu tristețe sau stări depresive. Nici gând! Ca orice altă pagină și aceasta este una de autor, de artist. Trebuie luată ca atare.  Este pur și simplu…literatură și gânduri despre cine sunt eu, bătăliile din interiorul și exteriorul meu, oamenii care au avut drum prin mine cândva, brăzdându-mi sufletul de-a lungul și de-a latul. Unii stau în infornul de după ploaie, iar eu stau în infernul ăsta deșertic, unde căldura pare că îți intră prin piele, în carne și te topește pur și simplu și da, ca multă lume și eu simt uneori să plec. O stare de ducă! Noi artiștii , suntem niște pelerini eterni! Nimic nu ne place, nimic nu ne mulțumește, firea noastră nu ne permite statornicia…am călători printre stele, păduri, munți, am sta cu lupii și uneori, am urla la lună! 🙂 Avem doar stări. Precum zilele și nopțile, marea și cerul, vântul care se joacă prin păr și pleacă. Vin și pleacă! Dar da, avem și câteva care au devenit deja stări de a fi. Acelea însă, sunt cel mai mult despre noi.