Drumul din noi, trebuie străbătut cu înţelepciunea iubirii şi a înţelegerii! 

00dff3be95eb0ad8e1a393546320a9b8

Sunt dimineţi în care ne trezim cu pumnii strânşi, de parcă am aştepta să ne mai naştem o dată. Ducem în noi câmpuri întregi de lupte, cu noi, cu alţii, cu viaţa, cu trectul nostru. Lupte pline de întrebări şi intersecţii care parcă nu mai ajung la drum drept. Şi totuşi, trebuie să ne ridicăm din pat, să străbatem câmpurile de luptă din noi o dată şi încă o dată, până ne dăm seama de ce nu se mai sfârşesc. Apoi, neînţelegând, adormim la fel. Cu genunchii la piept, cu pumnii încleştaţi. Ca şi cum, liniştea ar fi ceva atât de departe. Până într-o zi, când ne este dat să înţelegem că viaţa deşi este o luptă, nu trebuie să o luăm la trântă ci să o înţelegem, să o luăm uşor la pas, indiferent câte greutăţi ar fi sub fiecare apăsare a sufletului. Şi înaintând, îndreptăm umerii tot mai mult, deschidem pumnii şi palmele ca să lăsăm pe ele atingerea caldă a zâmbetului, a dimineţilor şi a soarelui. Uneori, în viaţă se face şi ceaţă, e adevărat, dar doar de noi depinde să ieşim din ea. Să nu stăm pe loc. Să nu trăim în trecut, chiar dacă îi purtăm rănile. Să ne vindecăm. Sunt dimineţi în care ne trezim zâmbind şi în sfârşit, observăm omul care doarme alături, ţinându-ne în braţe, revedem razele soarelui care intră mirate şi jucăuşe pe lângă perdea, auzim ciripitul păsărilor, glasul copiilor care şuşotesc din camera alăturată şi ştim că lupta s-a încheiat şi suntem din nou acasă. Drumul din noi, trebuie străbătut cu înţelepciunea iubirii şi a înţelegerii!

42 de ani, un 20 mai înţelept

5987aa3678b01034525e16c416027c30

Cum este la 42 de ani? Este ca la 20, doar că eşti mult mai înţelept şi înveţi să fii fericit de tot ce este în jurul tău, fără să ai regrete sau să îţi pui întrebări. Iei oamenii şi lucrurile firesc. Te bucuri de fiecare dintre ele.

Iubeşti la fel de pasional, de copilăreşte, roşeşti când soţul vine acasă şi te ia în braţe, sau te surprinde frumos, când îţi face un compliment mai altfel, dar în acelaşi timp, când se ivesc situaţii tensionate ştii să le faci faţă zâmbind. Eşti mai temperată, mai înţelegătoare, poţi asculta până la capăt, deoarece ai încredere în capacitatea ta şi ştii să recunoşti că nici tu însăţi nu eşti perfectă şi că poate de multe ori ai dat cu bâta în baltă în ceea ce îl priveşte.

Nu te mai dor relaţiile care se sfârşesc brusc, deoarece înţelegi şi ştii deja că oamenii sunt precum călătoriile. Unii sunt pentru un timp, alţii pentru o viaţă. Înveţi lecţia, te bucuri de călătorie şi mergi mai departe.

Nu îţi mai ocupi timpul cu oameni, lucruri sau locuri în care nu îţi place să te afli. Nu mai ţii cont de etichete. Nu mai sari ca la început să deretici prin casă doar pentru că vine cineva ci te bucuri de prezenţa lor alături de tine. Nu vine nimeni să vadă dacă colţul de la faţa de masă este drept, dacă pisica sau căţelul au stat pe scaunul unde ei se aşează sau dacă ai farfurii în chiuvetă. Iar dacă vin pentru asta, înseamnă că le-ai oferit exact ceea ce au aşteptat.

La 42 de ani, înţelegi că inima ta e la fel ca la 20. Plângi la filme romantice, visezi, zâmbeşti din senin, dar ştii pentru cine şi de ce. Deşi chiar şi la 42 de ani, iubirea te poate surprinde mereu. Şi viaţa. Dar poţi întrezări cumva printre ele, ca printr-o fereastră prin care pătrunde briza unei mări blânde sau razele unui soare jucăuş. Le laşi în suflet fără teamă, le inspiri adânc şi faci loc altora!

La 42 de ani, îţi faci mai mult timp pentru cei dragi. Îţi înveţi fetiţa să crească mare cuminte şi frumos. O ajuţi să întârzie puţin prin copilărie şi să înţeleagă că fiecare perioadă din viaţă are un timp al ei care nu trebuie grăbit. Mergi cu ea în parc, te dai în leagăn, numeri norii, desenezi pe cer stând în iarbă, vorbeşti despre şcoală, despre colegul de bancă, despre colega care o tachinează şi prietenii. Îi cumperi căţel, pisică şi o înveţi despre faptul că viaţa merită iubită sub orice formă a ei. Plângă când ia un premiu la balet şi indiferent câţi ani ai avea, te panichezi când e răcită sau face insolaţie sau plânge din senin. Înveţi că indiferent câţi ani ar avea, copilul tău e universul vieţii tale în jurul căruia gravitezi fără să îi tulburi direcţia sau centrul de echilibru!

La 42 de ani, înţelegi că nu există standarde de frumuseţe, că nu există Ilene Cosânzene sau Feţi Frumoşi ci există încrederea în sine, în deciziile tale, în ceea ce inima ta simte. Te simţi bine în pielea ta, cu micile tale riduri, care sunt semne ale anilor care au trecut frumos şi te-au învăţat despre tine. Nu te mai încăpăţânezi mereu să te urci pe tocuri, să fii mereu la patru ace, deoarece ai ajuns într-un punct în care ştii că poţi fi elegantă doar dacă ai o anume fineţe şi feminitate a firii. Dar poţi sta şi pe tocuri şi ştii exact când trebuie să o faci!

La 42 de ani, încă îţi place să umbli cu părul răvăşit, desculţă, să alergi, să dansezi, să asculţi muzică bună, să călătoreşti, doar că nu o mai faci pentru a descoperi ceva anume, ci pentru a te completa pe tine ca om, ca suflet, ca emoţie ce înţelege să fie vie şi să trăiască, indiferent de ceea ce îi rezervă viaţa.

La 42 de ani, nu te mai lamentezi, nu mai dai vina şi nu cauţi vinovaţi. Ai înţeles deja că viaţa ta este suma alegerile şi deciziilor tale, a eşecurilor, a succeselor, a relaţiilor din care ai învăţat ce îţi doreşti de la cineva şi de la tine însăţi. Dacă nu a mers totul cum ţi-ai dorit, ştii deja că totul are un anume curs în viaţă, că multe sunt lecţii şi important este să înţelegem să le depăşim pe toate, să le trecem şi să mergem mai departe, deoarece viaţa trebuie trăită.

La 42 de ani, înţelegi că nu ambiţia este importantă ci înţelegerea de sine şi a celor din jur. Înţelegi că singura calitate umană care contează este bunătatea. Compasiunea şi umanitatea ne fac mult mai deschişi şi ne ajută să fim mai fericiţi. Pentru că înţelegem să vedem binele şi frumosul acolo unde alţii nu au putut pătrunde. În sufletul oamenilor! Şi înţelegi că singurul loc unde vrei să te afli, acolo este. În sufletul şi memoria lor. iar ei să zâmbească ori de câte ori îşi vor aminti de tine.

La 42 de ani, nu te mai impresionează luxul, maşinile, casele, bogăţia. Vrei doar un loc al tău şi universul tău magic de unde îţi tragi energia: familia! Ştii deja, că nici o bogăţie nu este mai de preţ ca sufletele acelea lângă care adormi, te trezeşti, cu care te uiţi la televizor, citeşti, vizitezi locuri, mănânci sau pur şi simplu stai.

Şi mai înţelegi un lucru, că este deosebit de minunat să te poţi trezi dimineaţa zâmbind, să îţi savurezi cafeaua pe balcon privind lucruri aproape banale, oameni simpli, cerul, să simţi vântul prin păr sau soarele pe chip. Este binecuvântarea unei noi zile, iar uneori, asta chiar poate fi o nouă viaţă!

Bine ai venit, 42!

Pune pasul şi ia-o la suflet!

ae7c853c751c04f71105d7c469befaac

Dacă vrei să mergi în aceeiaşi direcţie cu cineva, potriveşte-ţi pasul după sufletul lui şi veţi ajunge împreună oriunde vă va purta destinul! Şi dacă vrei ca această călătorie să dureze, priveşte-i faptele şi nu asculta vorbele. Omul când oboseşte, spune vrute şi nevrute. Şi la tristeţe la fel. Ascultă-l şi pansează-i rănile cu iubirea ta, cu înţelegerea. Dacă oboseşti, că toţi obosim, nu ceda. Nu pleca! Nu rupe! Ia-l de mână şi aşezaţi-vă undeva preţ de o vreme. Odihneşte-te şi apoi, luaţi-o de la capăt. Nu toate apele pe care veţi naviga vor fi liniştite. Apele liniştite nu duc nicăieri.  Înarmează-te cu răbdare, cu înţelepciune şi fă faţa valurilor. Priviţi în aceeiaşi direcţie. Când el ridică ancora, tu ţine cârma. Fiţi o echipă, chiar şi când lucrurile nu par să meargă bine, sau cum îţi doreşti. Nu e important câte ape aţi străbătut sau cum ci că aţi ajuns la mal, împreună! Că nu aţi eşuat. Că nu aţi schimbat bărcile. Nu lua deciziile la momente de cumpănă şi durere ci la linişte. La umba sufletului şi a lui Dumnezeu. Acolo toate sunt clare. Pune pasul şi ia-o la suflet! Aşa se fac călătoriile în viaţă când iubeşti!

Iar dacă este călătorie, faceţi în aşa fel încât, să fie una la clasa întâi!

50554490_1974995472553551_2738910823731691520_n

Viaţa este o călătorie unde ne umplem sufletul cu oameni şi sentimente. Unii doar ne ating, unii se opresc o vreme şi unii ne rămân până la capătul capătului. Aceştia sunt cei care împlinesc, rotunjesc şi desăvârşesc viaţa unui om! – Ramona Sandrina

Iar dacă este călătorie, faceţi în aşa fel încât, să fie una la clasa întâi!

Am învățat că în viață, sunt cicatrici și cicatrici…

077b599f285a7f356a41a8743097f7f2

Așa cum am mai spus, nu sunt întotdeauna puternică. Uneori şi când sunt, doar par. Nu sunt întotdeauna plină de zâmbet. Uneori sunt plină de întrebări. De căderi. Nu sunt o femeie atât de diferită. Poate doar prin oamenii pe care i-am adunat în sufletul meu, prin lecțiile pe care le-am învățat și încercările pe care le-am trecut și m-au modelat în omul care sunt astăzi.

Ceea ce nu m-a ucis, dar m-a rănit profund, m-a făcut și mai puternică. M-a făcut să mă înțeleg, să îmi dăruiesc și să vreau să îmi dăruiesc mai mult. Am învățat că în viață, sunt cicatrici și cicatrici. Mi-e plin sufletul și viața de ele. Unele le-am vindecat, unele au trecut de la sine, unele sângerează încă, iar altele sunt acolo, semn că și eu am fost undeva, cândva, am încercat, dar nu am reușit. Când mă uit la ele, pot să văd rana, dar în același timp, pot să văd lecția și pe mine. Văd că în timp, am învățat să mă ridic, să merg mai departe, să plâng tot mai puțin pentru oamenii mici, să caut mai adânc în mine pentru a găsi soluții, să nu mă compromit, să nu pierd timp plângându-mi de milă, să nu mă complac în situații care nu mă ajută, lângă persoane care nu sunt ceea ce ar trebui să fie. La început, mă simțeam mică deoarece nu am putu să îmi apăr sufletul de răni, dar acum, privindu-le, mă simt mândră că am știut să le duc cu demnitate și să le las să mă transforme frumos, fără să mă schimbe în cineva pe care nu l-aș recunoaște.

Înaintând în vârstă, am învățat să nu mai fiu mereu atentă la nevoile celorlalți, lăsând acest lucru să mă copleșească, ci, am învățat să fiu atentă și la nevoile sufletului meu, la ceea ce îl face fericit, ceea ce îl împlinește! Am început să mă dezbrac, să mă lipsesc de obiceiuri care nu mă caracterizează, care nu mă reprezintă și care nu erau ale mele și să fiu din ce în ce mai pozitivă, mai eu însămi!

Ce vreau să spun este că nu trebuie să vă feriți de cicatrici. Ele sunt despre voi înșivă! Ele vă reprezintă, vă formează, vă duce acolo unde doriți să ajungeți. Nu sunt aripi, dar sunt o altă formă de călătorie către ceea ce vă întregește!

Toți suntem harta propriilor drumuri, exploratori către noi înșine!

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate!

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate! Viaţa este despre a trăi, despre umanitate şi iubire! Nu ştiu când şi ce anume ne transformă pe parcursul drumului, dar categoric acest ceva este împotriva firii umane. Poate durerea, poate pierderea cuiva drag, poate viaţa grea, poate o rupere, sărăcia, dar indiferent ce ar fi, trebuie să înţelegem că drumul ne aparţine în totalitate. La fel şi deciziile pe care luăm de-a lungul lui! Putem să ne oprim oricând, să privim în urmă, în faţă, lângă noi şi mai ales înlăuntrul nostru. Apoi, putem devia drumul către ceea ce este corect! Iar corect este ceea ce parcurgem cu inima şi sufletul, cu credinţa şi bunătatea!
 
Fiţi buni şi umani în orice situaţie, deoarece răi e cel mai uşor să fim!

Fiţi voi înşivă lumina pe care doriţi să o aprindeţi în alţii!

e6cab040eaa978a6fed55e8072aae54d

Să ne uităm altfel către Anul care vine. Să ne uităm cu speranţă, cu zâmbet şi înainte de a privi la ceea ce au făcut sau nu au făcut alţii, să ne gândim la ceea ce putem face noi. Schimbarea începe cu noi. Doar cu noi şi din noi. Şi niciodată, în raport cu alţii! Să ne uităm la 2019 ca la un început şi fiecare zi a sa să o simţim astfel! Să încercăm să găsim răspunsuri şi soluţii şi nicidecum să nu ne complacem în situaţii! Să încercăm să fim mai buni, să facem fapte bune, nu doar să ni le dorim! Să fim activi mai mult în viaţă, decât motivaţional pe internet! oamenii săraci, copiii bolnavi, bătrânii părăsiţi sunt dincolo de această lume virtuală, iar compasiunea trebuie şi făptuită, nu doar glăsuită! Să ne amintim că sunt copii, mame, taţi, care au nevoie de noi, să le fim. În fiecare zi, puteţi rupe de la voi ca să donaţi. Nu mergeţi odată în oraş, nu aruncaţi pe băuturi şi cluburi fine 50 Ron. Donaţi-i la 5 persoane pe lună!!! Nu mult se cere în astfel de cazuri ci puţin, de la mulţi! Fiţi responsabili cu oamenii de lângă voi! societatea este o prelungire a familiei! Toţi suntem unul! Nu vă mai lăsaţi manipulaţi ci informaţi-vă, educaţi-vă! Nu vă mai plângeşţi de guverne şi administraţii ci amintiţi-vă de timpurile în care făceaţi muncă patriotică şi culegeaţi gunaoiele, plantaţi copăcei şi flori! Uitaţi-vă în jur la cei care pun mâna şi fac, care înfrumuseţează şi dau viaţă dorinţelor lor, nu doar emit pretenţii! Nu vă mai învrăjbiţi degeaba poltic şi religios! Discutaţi. Trageţi concluzii şi nu distrugeţi relaţii şi prietenii pentru nişte chestiuni care oricum ţin prea puţin de noi. De noi ţine schimbarea, iar schimbările se fac radicla, se fac uniţi, se fac împreună şi niciodată dezbinaţi! Să ne uităm la 2019 ca la noi. Şi să nu cerem. Să împlinim! Împliniţi fiecare pentru voi, pentru cei din jur şi aşa, veţi avea un 2019 altfel! Mai bun, mai frumos, mai plin de schimbări!

Fiţi voi înşivă lumina pe care doriţi să o aprindeţi în alţii!

Violeta Bîrlă, sau despre cum poţi ajunge de la orfelinat pe podiumul regizorilor internaţionali

Violeta2

Primul meu articol apărut pe pagina Elita României!  Să ne fie de bun augur şi la cât mai multe astfel de exemple minunate de oameni!

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit. (…)

Restul articolului, îl regăsiţi pe pagina publicaţiei, AICI!

Elita României, Ramona Sandrina

Scrisoare către Moşul…

24300908_1988859021129417_8900839603732248706_n

Draga Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele. Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni, căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajut-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima, cu compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare. Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Noapte bună, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici