Cairo Tower sau Turnul din Cairo, azi

„Stați acasă”, scrie pe impetuosul Turn din Cairo care ne veghează frumos, din inima capitalei. Pare a fi un îndem al guvernării actuale, care din prima zi și-a dat silința să ne știe pe toți în siguranță, ne-a creat facilități, ne-a pus la adăpost și ne conferă încredere! Am încredere în guvernare, în politicile luate acum și în special în resurse și sănătate! Ministrul sănătății din Egipt, Doamna Hala Zayed a gestionat extraordinar de bine această situație și este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului! Nu este puțin lucru, în astfel de timpuri să poți să spui că te simți pe deplin în siguranță într-un anume loc, dar eu pot să spun asta cu mâna pe inimă: mă simt în siguranță în Egipt!

Tahia Masr!

100 de Ani! Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României!

1-Decembrie-2011

Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României. Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire!!! Un ACT ISTORIC!!!

Eu am copilărit şi am crescut iubindu-mi ţara. Defapt, nu îmi amintesc nici un moment în viaţa mea în care să nu îmi fi iubit ţara. Ceea ce înseamnă, că m-am născut iubindu-mi ţara!

Nu spun şi nu neg că ar fi multe de îmbunătăţit, de realizat, de schimbat, dar nu o judec, nu arunc cu pietre şi nu o bârfesc. Ar fi nedemn şi josnic! În cel mai rău caz, tac! Deoarece dacă nu găsesc soluţii bune pe care să le pun în practică eu însămi, nici rău prin cuvinte nu voi face!

Sunt deja câteva zile, de când încerc să adun, să concretizez, să cern din gândurile mele atât de aruncate parcă peste mări și zări și nu știu dacă am puterea sau capacitatea de a închega tot ceea ce aș avea de spus, tot ceea ce simt. Deoarece, sunt totuși, 100 de ani! Ani, în care, totul s-a schimbat în România lui 1918, ani care ne-au măcinat, ne-au aruncat după sute de răboaie şi bătălii de dinainte în întunericul comunismului!

Atunci, la 1918, aveam un Înger Păzitor care s-ar fi aruncat în foc pentru România și Românii ei. România nu mai are îngeri păzitori, nu mai are păstori, nu mai are voievozi care să o protejeze. Are risispitori și oameni care o destramă, care o judecă, care o sfâşie în bucăţi, care o avortează, o violează moral, sufleteşte şi care o transformă într-un câmp de luptă a românilor.

La vreme de Centenar, unii trec Prutul pe jos să vină la Alba Iulia, Cetatea Unirii, să slăvească eroii şi pe toţi cei care înfăptuiseră România, să se bucure de ţara şi neamul lor românesc, să arate tuturor, că deşi Europa i-a rupt printr-un tratat cândva, România, spiritul de român, nu poate fi rupt sau smuls de nişte tratate absurde, date de ţări care deţin supremaţia în lume, numai pentru că istoria le-a surâs la un moment dat.

Spiritul românesc este în noi, în sângele şi ADN-ul de români şi nici o graniţă nu îl poate limita!

Iar alţii, aruncă piatra, smulge din ea precum corbii, o hulesc şi o scuipă. O fac una cu politica, cu sărăcia şi carenţele pe care orice stat le are. Şi uită! Uită că datorită ei sunt cine sunt şi au ajuns unde au ajuns. Cum ar fi fost ca cetăţeni ai altei ţări, pot doar presupune. Oricum, nu vor fi niciodată altceva decât români! De cea mai joasă speţă, este adevărat, dar români!

Cel mai ușor este să judecăm, să aruncăm piatra, dar istoria și chiar Biblia ne-au arătat că piatra sau cuvântul, le aruncă doar cei neputincioși, fățarnici și aroganți. Cei care nu fac nimic!

Cei care fac, nu se plâng și nu arată cu degetul, nu judecă, ei au înțeles demult că pentru ca lucruile să se schimbe, este nevoie de ei acolo, oriunde s-ar cere să fie ei. Ei nu aruncă piatra în cei care nu fac, ei iau atitudine și găsesc soluții! Ei nu se plâng de sărăcie, ei sunt acolo, alături de copiii care au nevoie de ei! Ei nu se plâng că nu sunt spitale! Ei le ridică! Ei nu se plâng că este mizerie pe străzi! Ei se apleacă și fac curat! Ei nu se plâng de popi ci se bucură de părinții care încă sunt în Sfintele Biserici! Ei nu judecă ridicarea unei Catedrale, deoarece bunicii și străbunicii lor s-au jertfit pentru ca noi să avem o țară, un stat, un loc al nostru unde să ne desfășurăm ca națiune suverană, laică și creștină! Că asta suntem noi ca neam de neamul nostru! Și noi i-am primit pe toți, am trăi în pace, armonie și prietenie cu ei. Iar ei au ridicat pumnul, au arborat steagul care nu românesc era și au arătat cu degetul către români, Biserică și rădăcinile noastre. Dar și așa, românul nu l-a alungat!

Cel mai ușor este să dăm exemple de state democratice, civilizate, bogate, dar cât de ușor ne-ar fi să vedem de ce aceste state sunt cum sunt, dacă ne-am mai uita puțin peste istorie. România, deși și-a extins teritoriile, nu a făcut-o niciodată în scopul de expansionare ci de unificare. Germania, Rusia, Italia, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Turcia, Spania și chiar Grecia, în trecutul lor au fost țări colonizatoare, care dacă astăzi au o stabilitate economică, sunt mai departe ca noi democratic, sunt deoarece ele s-au construit pe expansiune, crimă, distrugerea națională, culturală a altor țări, preluarea tezaurelor naționale ale acestora, a resurselor naturale! Puteți încadra aici și SUA. Nu America. Și chiar și așa, iobăgind și sclavagind state mai mici, tratând oamenii ca pe niște animale, în lanțuri, le-a luat sute de ani ca să ajungă la democrația, stabilitatea și “civilizația” care sunt. Ce așteptări aveți unii dintre voi de la România, care sute de ani a trebuit să își apere granițele ba la vest, ba la este, nu știu. Când am reușit să instaurăm un pic de liniște, să ne ridicăm ca națiune, să prosperăm, aceste țări cărora voi le pupați poala și mâna, au semnat un tratat prin care dădeau undă verde la sfâșierea și dislocarea României, la alte crime asupra naționalității și românilor din Basarabia și Bucovina! Nu mai vorbim de ce a luat Bulgaria, Ungaria, etc.

Cine îşi aminteşte câţi savanţi a dat România şi câte descoperiri date de cercetătorii noştri au scos chiar aceste mari ţări civiliyate din beznă, din boală? Primul oraş iluminat nu în Anglia sau Franţa a fost, ci în România! Stiloul, cu care se semnează tratae şi se scrie, l-a inventat un român! Primul avion şi primul avion cu reacţie, tot de român a fost inventat! Insulina cea de toate zilele a diabeticilor din toată lumea, tot românii au descoperit-o! Prima rafinărie a fost construită de români! Şi pot continua cu lista!

Dar cititul dăunează grav trezirii și simțului patriotic!

Sunt unii care întreabă de ce ar trebui să fii MÂNDRU CĂ EȘTI ROMÂN! Pentru că ești?! Pentru că vrei sau nu vrei ai impregnat în ADN-ul tău, tot ce este românesc? Că oricât ai vrea tu să fii neamț, american, francez, nu vei fi? Pentru că ești român? Pentru că iubirea de țară nu este negocialbilă, precum iubirea de familie, de părinți? Pentru că nu există complemnete circumstanțiale iubirii???! Pentru că așa cum spunea un mare scriitor român, “Iubirea nu este un troc! Te iubesc pentru că mă iubești ci, te iubesc pentru că te iubesc!”.

Bunicul meu a fost prizonier de război și veteran. Numai el și Dumnezeu știu exact ce atrocități a trăit el acolo. Eu doar le pot bănui, amintindu-mi nopțile când își striga pe nume camarazii de arme, când le spunea să se ascundă, când se treyea cu mâinile încleștate, cu ochii departe și plângând ca un copil mic, dar fără sunet, fără văicărit. Doar în el și în Dumnezeu! Nu s-a plâns niciodată de România sau de români. De ziua națională se îmbrăca în hainele militare, deși numai el știa câte îi aminteau acestea, lăcrima, se uita la Cer și mulțumea țării, românilor și lui Dumnezeu pentru că este român, pentru că a putut apăra această țară pentru el, familia lui, copiii, copiilor lui, pentru tot ce are și ce trăiește! L-am întrebat o dată de ce își iubește țara după tot ce a trăit? A spus că tocmai pentru că o iubește, a trăit ce a trăit și acum, când totul a trecut, cum să o părăsească în sufletul lui? Mi-a mai spus ca și în imaginea pe care nu degeaba am distribuit-o că: “Ţara și părinții nu se vorbesc niciodată de rău! Dacă nu o iubeam, mă ascundeam şi eu prin porumb, prin munţi să nu merg să o slujesc! Dar am mers! “.

Și avea dreptate bunicul! Posibil toţi cei care aruncă acum cu pietre în ea, toţi cei care o hulesc, o scuipă, nu sunt decât urmaşii celor care s-au ascuns cândva prin munţi şi porumb, ca să nu meargă pe front să îşi slujească ţara!

Dacă vă mai întrebaţi de ce mă bucur de Catedrala Neamului? De asta mă bucur! Că Bunicul meu, camarazii lui, bunicii voştri, care au slujit acestui mare moment, au acolo o piatră de neuitare, de glori, de Dumnezeire!!! Ca semn că: Pe AICI NU SE TRECE! Ca semn că ei au fost şi vor rămâne veşnic!

Oamenii aceştia firavi, bătrâni au construit neamul şi ţara asta! pe umerii şi sacrificiile lor! Pe demnitatea lor îngenunchiată şi întemniţată de multe ori! Dar ei nu judecă, nu hulesc! Ei slujesc în continuare şi speră la mai bine. Şi nu se plâng, chiar dacă mor de foame. Ei ştiu că orice lucru bine construit se face greu, în timp şi necesită sacrificiu! dar voi, mulţi îi huliţi şi pe ei, îi faceţi schizofrenici, proşti, sculaţi din morţi. mai ales când este vorba de a vota! VOI! Voi cei care nici măcar nu ştiţi ce înseamnă gustul sacrificiului până la sânge şi oase, care renunţaţi atât de uşor la lucruri, ţară şi neam, numai pentru că este greu de ridicat şi construit ceva ce alţii din afară tot doboară!

Am trăit acolo, în sânul satului. Am fost la cules de porumb, la bătut de cânepă, la strâns snopi de grâu. Am stat la clăci și șezători, mâncând porumb fiert, slănină, ceapă și brânză, râyând și ascultând folclor. Nu am auyit niciodată pe nimeni să se plângă, dar am văzut pe toată lumea punând umărul ca noi, restul țării să avem.

Sunt multe de spus, dar nu am să le mai spun. Că nu e momentul, deşi poate cel mai prielnic ar fi! Dar şi aşa am scris mult şi mulţi nu au răbdare a citi nici jumătate!

Am tras în mare niște linii, niște concluzii, nişte tristeţi, nişte lucruri banale pe fiecare român ar fi trebuit să aibă demnitatea să şi le reamintească, să le cugete înainte de a judeca, de a scrie pe paginile unor publicaţii străine lucruri dureroase despre ţara lor!

Îmi iubesc Ţara, deoarece aici am cunoscut-o prima oară pe Mama, pe bunica, pe fetiţa mea! Aici am fost la grădiniţa, am fost pionier, aici mi-am copilărit copilăria, aici am primit educaţie şi am iubit prima oară.

Îmi iubesc ţara deoarece este un tărâm de basm, cu oameni calzi şi frumoşi în marea lo majoritate, cu tradiţii străbune, cu o istorie frumoasă şi încărcată, cu Regi, Regine, Prinţi şi Prinţese. O Cenuşăreasă a Europei, cum de multe ori am spus, dar o Prinţesă, deoarece sângele regal al ei, nu îl poate şterge nimeni din Istorie, dovadă acest Centenar unde Regina Maria a avut un mare aport!

România este a Românilor, iar asta nu ar trebui să uitaţi niciodată! Nu a politicienilor, nu a Europei, a Românilor! Politicienii nu sunt altceva decât nişte simpli reprezentanţi pe care Românii i-au DELEGAT în aparatele statului să îi reprezinte. Dacă au făcut ce au făcut, tot cu complicitatea noastră au făcut-o! Trebuia să îi oprim la timp. Nu am făcut-o. Nu e nici un bai. Oricând se poate. Ne-am învăţat câteva lecţii ale democraţiei şi libertăţii. E drept că preţul a fost mare, dar, tot istoria ne arată că mari imperii nu au putut înfrânge România, deci nici o şleahtă de politicieni nu o va putea face.

România înseamnă rădăcinile noastre, creştinismul, românii, bunicii, mamele, taţii, fraţii şi surorile noastre! România nu e doar o ţară! este un cămin, o familie, un loc unde de când ne-am născut, ne-am format oamenii care suntem astăzi!

La mulţi ani Români! La mulţi ani, România! Dumnezeu să îi ocrotească pe Români, oriunde s-ar afla ei!

C’așa-i în rețelele de socializare!

1000251_523228377749126_1200168782_n

Observ fără să vreau, dat fiind că este o stare continuă și intermeniabilă a firii umane, că și pe facebook sau pe alte rețele de socializare e ca în viață. Nu că ar fi ceva rău! Da, de unde! Măcar știi limitele, delimitările și cum să le depășești. Sau să le sari. De la caz la persoană. “C’așa-i în tenis!” sau mai bine spus “C’așa-i în rețelele de socializare”. Însă, nu pot, stând eu așa ca Gheorghe ( chiar ), să nu mă întreb: “Domle’ dacă tot e pe interes, nu poate exista totuși și compromisul – te bag în listă din interes, dar zic ziua bună din omenie!?”, că doar nu suntem boscheți de pus în fereastră ci ființe raționale și sociale. Zic, nu dau cu vorba! Doar că, pe facebook chiar e valabilă faza aia cu pepenii. Știți care, nu? Aia cu dintr-o mie numai unul e pe bune. Așa-i! Și citesc cu mirare cum majoritatea le dă lecții și sfaturi lui “ăia micii” despre cum să fie politicoși, să socializeze, dar știți ce cred eu? Știu că nu e de actualitate și nu sunteți curioși, da eu tot vă spun. Cred că înainte de a-i învăța pe ei treaba asta cu prietenii, respectul reciproc și socializarea, ar trebui să și-o repete fiecare sieși. Așa cred eu. Și cred bine, chiar dacă sunteți loviți în orgoliu.

“Human Flow” sau un film despre o altă realitate

Azi noapte nu am reușit să adorm. Nici nu mai știu însă de când nu mai știu să dorm. Liniștit. Profund. Butonând telecomanda, m-am oprit pe Bein HD Family. Nici nu îmi amintesc prima imagine. Îmi amintesc doar că am plâns de la prima secundă până la ultima. Am plâns toată noaptea și plâng și acum. Este un film răvășitor, copleșitor, care mi-a arătat încă o dată despre acea realitate pe care noi oamenii preferăm să nu o vedem, să nu o înțelegem, să o ținem ascunsă, deoarece deranjează, deoarece ne trezește, deoarece ne revoltă și ne pune în față o oglindă în care ne putem vedea exact așa cum suntem. Inumani. Pierduți. Fără scăpare!

Human Flow are impactul pe care îl are, deoarece ne arată viața așa cum este ea. Nefardată. Reală. Dureroasă până la sânge! Neregizată! Ne arată cât de mici suntem și cât de mult s-a degradat societatea umană în general.

Pe 16 decembrie 1966 a fost adoptată Carta Internațională a Drepturilor Omului, bazată pe principiile libertății omului din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, în Paris. În aceste Carte sunt garantate niște drepturi elementare ale omului, precum dreptul la demnitatea umană, egalitate, libertate, securitate, migrare! Aceste legi, au fost create pentru a fi încălcate cu bună știință exact de cei care s-au dorit a fi protectorii democrației, ai libertății și ai demnității umane!

Despre emigranți, Siria, Irak, Iran, Afganistan, Țările Arabe și Africane, am tot scris. Am scris în speranța că oamenii vor reuși să înțeleagă niște aspecte simple. Noțiuni care țin de umanitate. Dar înainte de a înțelege, trebuie ca toți să fim siguri că avem noțiuni concrete de istorie, geografie, sociologie. În special istorie. Deoarece este nespus de grav să judecăm șă să arătăm cu degetul înspre națiuni care sunt descendente direct din cel mai mare leagăn al civilizației și anume Mesopotamia.

Mesopotamia se referă la acea regiune din Orientul Apropiat sau Mijlociu, care în prezent ține parțial de Irak, Siria de est și Turcia de sud, dar se presupune că ar fi inclus mai multe din statele existente astăzi.

Cu mult înainte de Grecia sau Roma, Mesopotamia a fost nucleul unora dintre cele mai puternice puteri ale vremii: imperiul akadian, asirian, asiro-babilonian şi persan care aveau deja orașe, drumuri, practicau comerțul, măsurau, aveau o limbă scrisă, cunoșteau matematica, astronomia, filosofia și aveau sistem legislativ!!! Cunoșteau sistemul de măsurare cu 60 de unităţi, pe care noi l-am păstrat până azi, măsurând de pildă ora ca 60 de minute. Pentru a ordona zilele, au împarţit anul în 12 luni după fazele lunii, punând astfel bazele calendarului.

În același timp, Egiptul era și el deja existent fiind una din cele mai vechi civilizații din lume, existând dovezi arheologice și antropologice, care arată spre existența unor așezări în zonă, încă din 10000 î.Hr.  Principala lor sursă de hrană a fost agricultura și pescuitul, , multe descoperiri în zonă arată acest lucru. deoarece studiile indică faptul că terenul din jurul Saharei nu a fost așa arid cum este astăzi și a fost perfect pentru agricultură și pășunat. Prin 2500 î.Hr. ei s-au mutat spre Nil din cauza schimbărilor climatice.  Civilizația Egiptului Antic a fost responsabilă pentru mai multe moșteniri de durată pentru întreaga umanitate, inclusiv piramide, sistemele matematice, practica medicinei, tehnici de prelucrare a sticlei și a hârtiei în forma ei primară.

Siria reprezintă unul dintre străvechile centre de civilizaţie din Orientul Mijlociu. În antichitate a fost influenţată de civilizaţiile sumeriană, asiro-babiloniană, egipteană, arameană, feniciană, greacă şi romană. Cunoscută ca una dintre cele mai vechi civilizaţii de pe suprafaţa Pămîntului, găsind-o acum aproximativ 10.000 de ani ca centru al culturii Neoliticului, populația din acest teritoriu dezvoltă un comerţ timpuriu în spaţiul Marea Roşie-Anatolia-Irak, în cadrul unui mare imperiu semit atestat pe aceste coordonate. În istoria veche, Siria modernă, Libanul şi Israelul făceau parte dintr-o regiune pe care mesopotamienii o denumiseră Eber Nari, care apare şi în vechiul testament sau în rapoartele scribilor asirieni şi perşi. În legătură cu denumirea de Siria, există mai multe ipoteze, una provenind de la Herodot, care utiliza termenul de Assyria pentru toată Mesopotamia, iar după căderea imperiului assyrian în 612 a.Hr., partea de vest a continuat să poarte această denumire până la instalarea imperiului seleucid când a devenit Siria. În 1.400 î.Hr., orașe precum Damasc (Dimashq), Alep (Halab), Hama (Hamath), Byblos (Gubla), Joffa (Joppa), Homs, Gaza, Tyre (Sur) și Sidon erau deja în plină dezvoltare.

Aud tot mai des expresia “sărăcia arabă”, “lumea a patra”, “sălbatici”, “needucați”, “muritori de foame”, “teroriști” când oamenii occidentali fac referire la Țările Arabe și la emigranții care provin din aceste locuri. Ușor. Foarte ușor fac oamenii afirmații care deși aparent adevărate, îi fac pe ei, occidentali, direct răspunzători de foametea, sărăcia și lipsa de stabilitate a populației arabe!

Țările Arabe nu au fost niciodată sărace. Dovadă invazia lor constantă de către occidentali încă din antichitate, de când a fost creat și cunoscutul Drum al Mătăsii. Au intrat peste ei cu bocancii săbiilor în trecut și al armelor, al tancurilor, al avioanelor, bombelor și războaielor în prezent, pentru a le lua tot: mătăsuri, petrol, gaze naturale, fosfați, sulf, aur, iar din inima Africii, diamante!

Resursele naturale,în mod normal ar trebui să fie o binecuvântare și să ducă țările de proveniență la o economie prosperă, la un trai bun, dar contrar, acestea sunt mereu sărăace și se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele. Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică .

Deşi aceste țări sunt bogate în resurse, o mare parte a populației, trăiește la limita subzistenței, neavând acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, şcoli sau transport adecvat. Paradoxul nu e paradox și constă în faptul că țările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive cu bună știință. Cu alte cuvinte, fiind o țară nu foarte bogată, cu economie la limita traiului, nu ai cum să investești în industria de extracție și prelucrare a resurselor naturale, acest fapt atrăgând după sine investiții străine, care defavorizează economia ta ca țară sărăcă și favorizează doar PIB-ul și moneda lor! Apoi, mai sunt contractele necompetitive, semnate cu bună știință pentru a înstrăina resursele țării și marginalizarea unor țări politic pentru a se putea interveni apoi armat în exploatarea acestora. Cazul Irakului, Libiei, Siriei!

Nu sunt săraci, dar sunt mereu sub presiunea statelor occidentale. Sunt marginalizați politic. Sunt mereu sub lupă. Când apare un brexit care zguduie o economie sau un Trump care zdruncină o altă economie, se fac alianțe și se nasc războaie, în scopul de a ridica moneda marilor puteri și a distruge economia statului marginalizat. Și oamenii aceia ce să facă? Să rămână într-o țară pur și simplu în ruine? Multe orașe, precum Orașul Laptelui din Siria a fost complet ras de pe fața pământului în 2 ore! Ce pot face oamenii ăia acolo? Sunt ei vinovați de drama pe care o trăiesc? Nu! Vinovați sunt occidentalii care le distrug habitatele, spațiul, economia, educația, industria, agricultura și îi condamnă la un viitor nesigur, gol și fără nici o perspectivă garantată!

Înainte să ne întrebăm de ce ne invadează imigranții ar trebui să învățăm că fiecare om are dreptul la viață, la securitate, la un viitor. Ar trebui să înțelegem că orice copil are dreptul la o copilărie, la educație și nu să trăiască în traume care nu se mai termină, care îi sfășie, îi sculptează până în gânduri transformându-i apoi în tineri furioși, dornici de răzbunări și de sânge! Lipsa educației ne transformă în monștri de foarte multe ori. Așa cum și expansiunea ne transformă în monștri. În monștri care nasc monștri!

Am ajuns să decimăm popoare, culturi, civilizații, numai pentru că putem și ne este la îndemână. Carta Drepturilor a devenit doar o Cartă scrisă, o hârtie umplută de cerneală care anulează tot ceea ce și-au dorit inițiatorii săi. Anulează vise, națiuni, oameni și drepturi! Iar noi toți, preferăm să ținem ochii închiși, deoarece tot ceea ce nu putem vedea, nu există! Ce trist…

Trist, deoarece nu înțelegem că noi toți suntem de fapt un singur nucleu. Că existăm deoarece cândva, demult, am fost o mână de oameni, care ne-am împrăștiat pe pământ, am format popoare pe diverse continente, dar în esența noastră, toți suntem din același loc și avem aceeiași strămoși! Suntem o mare familie! Ca un corp uman. Dacă ne tăiem mâna, nimic nu mai este la fel. Sau un picor. Sau un deget. Sau inima. Noi funcționăm frumos împreună! Prin diversitatea noastră! Prin unicitate! Asta ne face frumoși! Și ar trebui să ne amintim că fiecare om este responsabilitatea tuturor! Ei, oamenii aceștia din Siria, Africa, Mexic, Coreea, China, toți sunt responsabilitatea noastră! Suntem responsabili pentru tot ce li se întâmplă, deoarece sub o formă sau alta, am fost părtași prin tăcere și neimplicare la tot ce ei au trăit și au suferit!

“De acolo de sus, din spațiul cosmic, când Pământul era atât de mic, am simțit în inima mea cu adevărat  că aș putea face o mare diferență în lume. Nu a fost ușor. Când am văzut întreaga lume prin fereastra aceea mică, am constatat că nu există noi, ei sau politică.  Pământul este ca o minge, nu are granițe. Și asta e minunat, pentru că în spațiul cosmic nu există porți între țări. De acolo, pământul este ca o casă, ca o singură familie.”  – Mohammad Fares, astronaut sirian

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine

39917137_1374868579283408_4665769015417765888_n

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine. Până învățăm. Până învățăm să o respirăm, să o gustăm, să o îndrăznim, să o trăim. Să ne bucurăm de tot ca un copil mic care a pășit prima oară desculț în iarbă. Să încercăm tot ce simțim să încercăm și să ne asumăm. Atunci, perdeaua cade și înțelegem. Că viața ne aparține și în ea nu este vorba despre altceva decât despre noi. Absolut totul în viața se raportează la noi. E simplu. Nu trebuie decât să trăim! Așa cum alegem. Viața este asemeni unui condur. Ni se potrivește perfect doar nouă. Pe sufletul și trăirile noastre! Nimic nu este mai frumos decât să fii în pielea ta și să îți placă!

Punct. Și de la capăt…

de-la-capat

Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă  pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi și ai demnitatea de a mă iubi până la capăt. Chiar dacă este unul la o aruncătură de clipă! Așa se despart doi oameni maturi. (…)

Sufletul nu are butonul “erase”…

… cu riscul de a fi din nou rănită, neiubită pentru tot ceea ce sunt eu și socotită tâmpită, voi prefera mereu să spun ce simt și să simt ceea ce spun! Nu mă voi închide într-o lume plină de teamă din care nimeni să nu mă mai poată vreodată scoate, pentru a reînvăța a trăi. Decât să trăiesc moartă toată viața, prefer să trăiesc murind, rănită de oameni.

Și… am pus punct. Pentru a reînvăța într-o zi, cândva, să o iau de la capăt.

WebCultura, Ramona Sandrina

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot…

1 (1)

Cu toții am ajuns până aici. Unde  aici? Care aici? Ce este aici?

“AICI” este un punct din viața fiecăruia. Un loc unde ne așezăm de vorbă cu noi înșine și ne scuturăm umerii vieții de greutatea ei și a noastră, de până acolo. Un loc unde ne vindecăm rănile cu noi înșine, cu fericire și ceea ce am ales să devenim.

Un loc unde din nimfe devenim fluturii propriei vieți! Și zburăm frumos, limpede, albastru ca azurul cerului. Pentru că ne cunoaștem, ne recunoaștem și ne redăm nouă! Ne-am regăsit ca și cum am fi regăsit pe cineva drag, pierdut demult pe undeva prin noi. Ca într-un desiș plin de gânduri, de întâmplări, de eșecuri, de răscruci. Dar, am ales să ne așezăm de vorbă cu noi și dintr-o dată, viața noastră a devenit un mugure plesnit din care dau pe dinafară primăveri și veri coapte din tot ce însemnăm noi, noi și noi înșine împreună, un atom gata să se transforme ca un big-bang într-un univers calm, precum apele unui râu răcoros, ca o ploaie care ne spală drumurile grele lăsându-le albe, precum o cămașă proaspăt înălbită și întinsă la soare.

Un soare blând care nu ne mai arde. Un vânt răcoros care nu ne mai sfâșie. Ne murmurăm împreună și ne dăm seama că din apele acelea învolburate, din toate viiturile acelea care te-au rănit și te-au făcut să te abandonezi, abandonând și tu multe vise din viață, lăsându-le netrăite, din toate acestea, am crescut noi cumva. Ca într-un orfelinat plin de străini și de dureri, de abandonuri și de întrebări! Un loc unde nu ne mai știam noi de noi, noi de alții, unde nu ne mai găseam. Dar e liniște! Auzi liniștea din tine cum te îngână? Cum te leagănă? Cum îți arată din mijlocul acelei poienițe că lumina răsare din întuneric?

Acum, am devenit una cu noi, una cu ceea ce am fost noi întotdeauna, ascunși sub hainele unei căutări parcă fără încetare. Ne răsfoim cu blândețe și calm și sub fiecare filă, în fiecare filă, găsim drumuri care au devenit unul. Azi, aici, acesta!

Nu mai trebuie să căutăm și nici să găsim. Nu mai trebuie să fim eroii propriei vieți, puternici sau mereu puși pe luptă. Suntem bine. Suntem în sfârșit noi! La capătul acelui întuneric am făcut lumină cu liniștea și iubirea din noi și pentru noi. Iubirea face minuni! E adevărat! Iubirea ne vindecă de rănile vechi, ne spală, ne primenește cu ea însăși și ne redă nouă! Rănile noastre au devenit flori și livezi de frumos, de culoare. Nu mai dor. Nu mai sfâșie. Ne-am desăvârșit și ne-am pus aripi de lumină, de iubire, de viață! Și zburăm peste tot ce nu am putut trece. Nu mai sunt obstacole, deoarece cânt tu cu tine ești în echilibru, totul este bine, ca o împăcare și un zâmbet cald!

Cumva, AICI, noi ne-am vindecat de toate și de tot. De noi, de răni, de vise netrăite și neîmplinite, de eșecuri și căderi. Am vindecat și viața noastră. Am ajuns în sfârșit în locul acela primenit cu fericire, iubire și împlinire!

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac

pexels-photo-142497

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac; frunze, ramuri și rădăcini. Cunoaște-i și te vei cunoaște! Recunoaște-i și vei învăța să închizi drumuri care nu duc nicăieri și să deschizi căi despre care nici nu știai că există în viața ta! 

Uneori, toți ajungem în ipostaza de a ne gândi la oamenii din viața noastră. Cei care ne-au fost, cei cu care ne-am intersectat, cei care ne sunt. Oameni cu care poate ne cunoaștem demult, oameni cu care nu am mai comunicat, oameni despre care știm că avem o relație bună, oameni în general.

Eu, în cursul acestui an, am început să mă gândesc la toți oamenii din viața mea. Cei care au rămas, cei care au plecat și scopul acestora în viața mea. Nu întâmplător! Ajungem să facem asta într-un moment de mare răscruce în calea noastră. Moment care poate fi asemeni uni ceasornic: ne poate da înapoi sau ne poate ajuta să înaintăm. Oricât de mult ne-am dori să avem un reper, să știți că tot de noi depinde direcția înspre care o vom lua!

Unii oameni sunt ca frunzele pe un copac. Se leagănă după cum suflă vântul, iar la un vânt mai puternic, dispar. Sunt instabili. Nu ne putem baza pe ei. Totodată, când anotimpurile se vor schimba, se vor ofili și “vor muri”! Nu pot face față schimbărilor radicale și presiunilor!

Este în regulă, însă! Cei mai mulți oameni sunt așa. Nu sunt acolo pentru a face altceva decât să se hrănească din seva copacului și să dea umbră din când în când, la arșița vieții. Aceste persoane vor pleca de lângă noi, deoarece prezența lor în viața noastră este temporară. Frunzele, asemeni celor mai multe prietenii, sunt frumoase la început, dar de cele mai multe ori cer și iau de la noi mai mult decât sunt dispuși să dea, oferind ajutor și sprijin temporar. Ei nu au fost niciodată meniți să fie permanenți, pentru că odată ce se schimbă anotimpurile, iar vântul va “sufla”, ei vor pleca. Asta e tot ce pot face ei. E bine însă să avem și frunze, dar trebuie să știm că ne vor părăsi la prima furtună!

Când mă gândesc la propria mea viață, mă gândesc de multe ori  la oamenii care au plecat când am fost în situații grele sau în perioade de mare schimbare pentru mine. În clipe în care aș fi avut cel mai mare nevoie de umbră, deoarece viața mă ardea sub arșița ei! Am înțeles însă că aceste relații de prietenie s-au sfârșit, deoarece atât a fost să fie. Erau prietenii temporare. M-au ajutat să cresc, să mă înțeleg și să învăț anumite lecții importante în viață despre propria persoană, despre capacitatea mea de a depăși situații și limite.

Alți oameni din viața noastră, sunt ca ramurile unui copac. Cu ei trebuie să fii deosebit de atent! Aceștia din urmă te pot răni și te pot face să cazi foarte jos, foarte grav și greu! Ei sunt acei prieteni care îți lasă impresia că îți sunt prieteni buni pe care te poți baza, în care poți avea încredere, dar în momentul în care lași o parte din greul vieții tale pe umerii lor, se vor frânge, lăsându-te să cazi în abis. Ei sunt cei care ne spun mereu: “Poți să te bazezi pe mine, voi fi aici pentru tine, mereu!”, dar în momentul în care apare cu adevărat o reală problemă, ei renunță și pleacă.  Aceste prietenii, sunt defap prieteniile capcană, prieteniile care se rup ușor, asemeni ramurilor. Aceste persoane, sunt cele care nu sunt dispuse să facă un efort mai mare pentru o prietenie adevărată, considerând că a se confrunta și a lupta pentru ceva sau cineva e mult mai greu decât a rămâne.

Nu e nimic, însă! Uneori, cu toții avem nevoie și de ramuri, iar alteori, toți avem nevoie să fim ramuri pentru alții. Toți trecem prin perioade când suntem convinși că nu câștigăm nimic prin păstrarea anumitor persoane în viața noastră și totdată nici nu pierdem nimic dacă plecăm din viața lor. Fiecare ne-am îndeplinit scopul, rolul și ne-am învățat lecția! Cum îi putem ține pe ceilalți în viața noastră, dacă nu există o reciprocitate în echilibrul nostru spiritual, emoțional și psihic? 

Deci, vedeți? Toate relațiile sau prieteniile au un scop. Sigur, cu toții știm aceste lucruri. Nu citiți nimic nou, poate doar altfel expus. Totuși, concluzia este că toți avem nevoie de tot ce ni se întâmplă în viață, bun sau rău, deoarece altfel nu am putea evolua, nu am reuși să înțelegem ce fel de persoane ne dorim să fim sau ce fel de persoane ne-ar face plăcere să avem alături de noi. Fiecare cădere, pe lângă rănile pe care ni le lasă în genunchii sufletului, este sau ar trebui să fie o lecție despre noi, un semn de carte în viața noastră și un sens de drum care spune: “Sus sufletul și înainte!”. Sigur că e dureros! orice rupere este dureroasă. Uneori ajungem să ne atașăm de cineva atât de profund încât avem impresia că până și la nivel celular suntem legați, intersectați, dar nu contează! Ceea ce este rău, trebuie rupt din rădăcină! Sângerăm odată și bine, dar apoi, vom respira frumos și curat!

Plus că, în viața fiecăruia există ei…rădăcinile! Oamenii aceia care orice ni se întâmplă, oricât de jos am cădea, oricât de josnici am fi, ei ne rămân! Ne rămân și ne ajută să ne ridicăm, să creștem frumos, să ne înțelegem. Ne ajută să evoluăm spiritual, psihic, moral, intelectual, uman! Poate că nu mereu suntem de acord, poate că nu mereu sunt comozi, dar ei nu vor pleca niciodată! Nu se rup, nu dispar la schimbări de teren, de anotimp, la furtuni. Din contră! Se înfing și mai bine în viața noastră construind un echilibru, care ne permite să avem mobilitate fără să ne rupem. Ei nu sunt îngrijorați că uneori sunt invizibili, că alții nu îi cunosc, că nimeni nu știe ce faci ei pentru tine, deoarece ei au ca scop existența lor în viața ta, susținerea sinceră, reală și profundă!

Fără acești oameni, noi nu am putea exista! Aceste prietenii sau relații sunt cele pentru care merită să luptăm, să trecem prin foc și ploaie, până în iad și înapoi dacă este cazul. Copacii trăiesc datorită rădăcinilor! Toți suntem rădăcinile cuiva și toți avem rădăcini prin altcineva!

În momentul în care vom conștientiza aceste lucruri și vom fi pregătiți să aflăm cine ne sunt frunze, ramuri și rădăcini, înseamnă că am ajuns în momentul în care conștientizăm că vrem mai mult de la noi, de la viață și suntem pregătiți să evoluăm, să ne deschidem și să primim răspunsuri, să deschidem căi și să construim drumuri noi! 

Un copac poate avea sute de ramuri și mii de frunze, dar de ce are el nevoie ca să se suțină, sunt câteva rădăcini! Toți avem nevoie să învățăm lecția renunțării! trebuie să învățăm să renunțăm la relațiile nefolositoare, toxice! Toți trebuie să învățăm să spunem “Nu!” și toți trebuie să învățăm să lăsăm oamenii să plece! Este dureros? Categoric! este greu să iubim sau să fim atașați de cineva și totuși să trebuiască să plecăm! Dar despre asta este vorba când iubim sau prețuim pe cineva.

Iubirea nu este întotdeauna despre a rămâne! Uneori, pentru ca alte persoane să poată evolua frumos este nevoie să plecăm saă să îi lăsăm pe ei să plece! Deci, uneori, în iubire este vorba și despre plecări sau ruperi!

Eu? Dacă este să mă scanez cu mare atenție și să fiu sinceră cu mine însumi, constat că nu am fost și nu sunt un prieten bun pentru toată lume, iar uneori, nu sunt o persoană bună pentru nimeni! Am fost de-a lungul vieții toate părțile unui copac: frunză, ramură și rădăcină! Alții mi-au fost de asemenea toate acestea: frunze, ramuri și rădăcini!

Rădăcinile care au săpat în mine dar în același timp mi-au dat echilibru susținându-mă, care m-au pus mereu la încercare și m-au silit să găsesc în mine o persoană și mai de încredere, un prieten și mai de nădejde, un om și mai bun, sunt credința și Hristos, familia și prietenii adevărați, care nu sunt mulți, dar sunt suficienți să știu că această călătorie numită viață, este frumoasă, chiar dacă uneori ne zdruncină până la limita ei!

 

“Ce vrei să te faci când vei fi mare? Fericit!”

 

 

Deci, cum vi se pare? Fericit sau mai puțin fericiți? Cum stăm defapt în realitate? Chiar dacă întrebarea asta ne-a fost pusă în copilărie de foarte multe ori, iar noi răspundeam știrbi și zâmbitori, cu seninătatea și firescul pe care numai un copil îl are că vrem să fim astronauți, piloți, polițiști, militari, doctorițe, învățătoare, am putea foarte bine să facem stop-cadru și să ne mai întrebăm o dată: Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Și te gândești că ești mare deja, nu? Doar ai o vârstă. Dar nu contează. Întrebarea asta poți să ți-o tot repeți și la 30 de ani, apoi la 35, la 40, la 45 și dacă persistă, trebuie să înțelegi de ce nu ai ajuns acolo unde probabil simțeai să ajungi?! Trebuie să ne punem această întrebare pentru a nu uita ce ne-am propus când am fost mici, apoi când am mai crescut și am luat niște decizii, când exuberanța tinereții ne-a gîsit menirea. Apoi, trebuie să ne-o punem iarăși ca să știm dacă tot ceea ce facem ne mulțumește, ne oferă stabilitatea și liniștea sufletească. Și nu doar!

Luând vorba lui Nică, “nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc” la întrebarea asta, îmi vine să răspund la fel ca și când eram mică. Vreau să fiu o poveste și să fiu fericită! Clar că treaba spusă cu realitatea sunt două chestiuni total diferite și că viața mi-a cam dat șuturi în fund să prin direcție și avânt și de multe ori numai fericită nu am fost. Poveste nici atât. Poate coșmar. Dar, a funcționat! Am înțeles că toate fac parte din poveste, că viața în sine e povestea, iar mie îmi rămâne doar partea aia cu fericirea. Care nu e o constantă. Și bine că nu e, deoarece dacă ar fi, nu am mai evolua, nu ne-am învăța lecțiile și nu ne-am modela.

Chestia este că orice am alege, trebuie să alegem dinspre interior către exterior, iar apoi, trebuie să aliniem exteriorul la interior. Simplu, nu? Categoric nu! Sigur, altă dată, eu, optimista incurabilă, fata care umblă cu vise aninate în păr și la rever de suflet, ar fi spus: DA! E simplu! Nu greșeam nici atunci. Oarecum, când ceea ce simțim este și ceea ce facem, nu e chiar atât de greu faza cu aliniatul și totul decurge sau curge firesc, dar partea grea este aceea care nu ține de noi și noi trebuie să luptăm să o facem să țină. pentru că trebuie! Și e necesar! E necesar ca să găsim soluțiile pentru tot ceea ce ne-am propus. Chiar dacă sunt imposibile sau aparent irealizabile! Nu există! Și acum, trebuie să mă credeți pe cuvânt! Nimic nu este irealizabil! Depinde însă cât de persistent ești, cât de luptător și cât de mult îți dorești ceva! Nu, faza aic cu închisul din ochi și 1 milion de euro nu funcționează. Dar ca un exercițiu de imaginație, puteți să îl continuați.

Indiferent ce vă propuneți să vă faceți când creșteți mari, trebuie să înțelegeți că în viață nu aveți voie să vă compromiteți pe voi înșivă! Este tot ce aveți! Asta trebuie să înțelegeți înainte de toate! Nu trebuie să deveniți cineva despre care nu știți nimic, dar alții cred că știu mai bine! Nu trebuie să deveniți ca altcineva, deoarece în pielea ta și sub pielea ta este cel mai bine! Acolo te potrivești! Dacă devii altcineva ești un fel de copy paste care nu se va potrivi perfect niciodată în pielea altuia! Sigur că nu e ușor să te definești și să te redefinești ori de câte ori simți că vreo piesă din tine a rămas undeva pe drum, sigur că nu e ușor să o tot iei de la capăt când ai ajuns undeva și scrie: “capăt!”, sigur că nu e ușor să îți sculptezi în piatră, în praf, în copaci, un drum numai al tău, dar merită! Merită să lași urme pe unde nimeni nu a mai fost. Să lași semne de viață, de umanitate, de tine! Altceva! Ceva ce ei nu au mai văzut! Poate nu ceva ieșit din comun, poate nu ceva genial, dar altceva! Ceva ce poate va ajuta, va atinge, va schimba! Ceva ce ești numai tu!

Ai culorile, ai șevaletul, ai pânza și ai modelul! Toate îți stau la îndemână să îți pictezi culorile propriei vieți! Fii tu însuți și înțelege că unicitatea este un privilegiu! Privilegiul de a trăi viața ta, prin prisma ta și a aduna toate experiențele posibile, de a ajunge acolo, pe vârf și a spune: DA! Ce călătorie frumoasă!

În concluzie, cam despre asta ar fi vorba cu întrebarea asta, cu crescutul mare, cu viața! Este vorba despre a trăi cu tine însuți, fără a beneficia de manuale de utilizare!