Ne dimineţim în Orriarria

5d1475ae51601841897b730a72de09c0

Azi, ne dimineţim cu ceai servit în cupele din ţinutul Orriarriei. Cupe meşteşugite din ghindele Bătrânului Stejar, despre care se spune, că nimeni nu i-ar cunoaşte vârsta, deoarece el, era în lumea aceasta, înaintea tuturor. Frunzele lui sunt vorbitoare ca el, iar rădăcinile îl poartă dintr-o parte în alta a ţinutului şi uneori, când Moş Stejar are chef de pălăvrăgeală şi de bucurie, îi lasă pe micuţii orrieni să se suie pe ramurile lui şi îi plimbă peste tot.
Jip şi Jup sunt doi şoricei ai ţinutului. Cândva, le-am trecut pragul şi m-am bucurat de ospitalitatea lor. Puncticel este o buburuză veselă. Ei totţi trei, împreună cu Păienjenel sunt prieteni dintotdeauna. Au străbătut apele şi munţii ţinutului şi lumea locului îi ştie de mari aventurieri. Unii pe la spatele lor spun că sunt nebuni că nu ştiu să îşi vadă de linişte şi casa lor, dar lor nu le pasă. Le place să adune aventurile, să exploreze.

La umbra frunzelor de trandafir, am să mă aşez să beau ceaiul cu ei! Mai vine cineva? Pentru o cupă de ceai e timp întotdeauna! ☕️

(Orriarria, Ramona Sandrina – Poveşti pentru copii mici şi mari)

Orriarria – Povești pentru cei mici și cei mari

orriarria

A fost odată ca niciodată, dacă nu ar fi fost, cu siguranţă un Născocitor iscusit l-ar fi născocit, a fost odată un ţinut de basm numit Orriarria!

Acest ţinut, se afla la vreo trei sărituri zdravene de Greiere Săltăreţ dar, dacă mă întrebaţi acuma pe mine cât de strâmbe sau de drepte erau săriturile, cât de mici sau de mari or fi, cu siguranţă nu aş şti să vă mai răspund, deoarece multă vreme a trecut peste Pârâul Viselor de când nici nu am mai călărit, dar nici nu am mai văzut unul pe la Han!

Totuşi, ce aş putea să vă spun este că pe vremea aceea, când poveştile se năşteau precum ciupercile după ploaie, toată făptura ştiută şi neştiută aflase despre acest ţinut plin de magie şi frumuseţe şi se grăbeau cu toţii să îl viziteze – în special pentru că aflaseră de grozava lor băutură din petale de iasomie sălbatică sau ace de pin, servită în cupe de ghinde adormite. Dar voi, să le spuneți că ați venit să îi vedeți pe ei, pe orrienii care se pricep la câte în frunză și nori și atunci, vă vor crede pe cuvânt și vă vor duce peste tot. Că sunt tare mândrii de neamul lor de care bine zic ei când zic că altul ca al lor nu mai găsești orice lume magică ai răsfoi. Chiar așa e. Nu mai găsești nici la zece pași de uriași somnoroși.

Despre vizitele și călătoriile celor care ajungeau prin Orriarria, nu sunt multe însemnări în cărțile oamenilor. Dar sunt în ale orrienilor. Și e bine că uneori putem să ne întoarcem în bibliotecile lor clipocitoare, să le putem citi.

Oricum, știm deja că unii ajungeau acolo, călare pe năzdrăvanii Greieri Săltăreţi, greieri potcoviţi tocmai de orrieni, făpturi micuţe, dar iscusite, care puteau meşteşugi câte în lună şi în stele, câte gândeşti sau nici nu îţi poţi vreodată imagina. Ei își imaginau. Câteodată, când imaginația fugea de ei, strecurându-se prin urechea dreaptă, îi vedeai alergând după ea cu plasa de prins fluturi. Sigur, trebuia să râdem pe ascuns, dar aveți mare grijă, că în acest tărâm, uneori, râsul e buclucaș și ne bagă în probleme, pentru că face tumbe în vraja ecoului și toți îl aud. Și nu vreți să știți cum e. Sigur, că ne acoperim gura cu mâna instant, dar râsul tot pufnește și atunci să te ții! Chiar poveste de poveste. Revenind la Greierii Săltăreţi nu sunt înscrieri exacte despre cum ar fi ajuns ei aici, în Orriarria. Unii spun că au venit din nord, din lumea magică a copacilor grăitori, alţii spun că din sud, din lumea poienilor cu maci legănători, iar alţii suţin sus şi tare că ar fi ajuns aici în urma exploziei unui dovleac vrăjit, iar pe aceştia nu îi poţi lămuri despre altceva nici în ruptul capului. Oricum nici nu e bine să ne punem cu orrienii la sfadă şi contre, pentru că dacă îi supărăm ne pişcă vârful nasului în somn, ne gâdilă în talpă cu pene de gâscă supărată şi ne fac să plângem de râs, ne presară polen de floare sughiţătoare şi cine mai ştie ce alte năzbâtii ne pot face. Aşa că, mai bine îi lăsăm să creadă în dovleacul lor că şi aşa nouă nu ne pasă decât să vedem un astfel de Greiere şi atât.

Alţii care veneau prin Orriarria, preferau să ajungă aici liniştit şi relaxați, de aceea alegeau să facă această călătorie cu Omizile Încălţate. Pentru o astfel de călătorie însă trebuie să ştiţi că veţi plăti mai mult în frunze de agud, dar vă spun pe drept că merită şi o sută de frunze vorbitoare. Cum? Nu ați auzit de frunze vorbitoare? Păi, atunci, când va bate vântul prin preajma voastră, ciuliţi urechile şi staţi aproape nemişcaţi, cu ochii închişi. Neaparat închiși. Nu foarte strânși, dar nici nu trageți cu ochiul că se prefac moarte. Nu le place să le vedeţi când murmură. Sunt ruşinoase! Dar, dacă staţi câteva clipe aşa, sigur una dintre ele, curioasă să vă atingă urechile, vă va şopti ceva frunzatec și duios! Omizile Încălţate erau tare iubite de orrieni, iar asta, pentru că lor le plăcea să facă plimbări lungi şi liniştite de-a lungul și de-a latul tărâmului și era bine știut că numai în lojele Omizilor se puteau face. Pe spatele lor, aveau agăţate loje mari şi încăpătoare din căsuțe de melc codobelc, căptuşite cu muşchi călduros şi draperii din mătase argintie cusute tocmai de Fluturii Unicorn, care roiau peste şapte dealuri de cârtiţă mai în sus. Lojele aveau ferestre mari, cu vedere peste tot și care povesteau despre locurile pe unde treceau sau cântau melodii orriene. unii adormind, nici nu știau când se termina călătoria și o luau din nou la pas de omidă tărâmul. Uite așa, cu orrienii ăștia, uneori era numai o lălăială.

Despre Omizile Încălţate e spune că s-au născut între ramurile Bătrânului Stejar, singurul de felul său în acele părţi şi că ar fi părăsit ramurile odată cu adierea Vântului Prietenos. El le-ar fi luat pe trena sa şi le-ar fi coborât jos în Valea Orriană care se unduia după cum vroia matca sa unduitoare. Uneori, o vedeai că își ridică rochia de ape și se mută. Ba mai în sus, ba mai în jos, iar orrienii, alergau după ea să o aducă la loc. Și uite așa treceau săptămânile. Câteodată, lunile. Depinde în ce toane era Valea.

Când nu plimbau orrieni, ele îşi duceau călătorii peste tot, dar nu uitau niciodată să-i treacă pe lângă Izvoarele Râzătoare, pe la Lacul Oglinzilor, Muntele Legănător şi Peştera Glăsuitoare. Despre toate avem câte ceva de spus, numai să fiți răbdători, că nouă povestitorilor, ne stau câteodată cuvintele agățate de peniță și nu vor nici făcute pete de cerneală să se lase scrise. Sau spuse. Că ne mai stau și în gât amuțite, așa, de parcă am adormit.

Dar, tot povestindu-vă una, alta, că tare mi-s mie dragii orrienii, uit cum defapt ajung cei mai mulţi curioși în Orriaria. Această cale e cea din urmă, dar şi cea mai distractivă şi plină de farmec. Dar, ce mai încolo, încoace, ia să vă spun eu repede ca să nu uit:

“Din călcâie de veţi bate de trei ori, dacă vă apăsaţi vârful nasului cu arătătorul de la mâna dreaptă (pe sub mâna stângă) şi veţi striga cât puteţi de tare (dar nu foarte, foarte tare): – Orrri-orrri-orrriarrriaaa! (cică rârâit printre dinţi) “, atunci şi numai atunci aici veţi fi! Totuşi vă atenţionez că unii nu au ajuns nici azi în Orriarria fiindcă s-au plescăit şi sâsâit prea lung, dar bătrânii orrieni spun că vor ajunge cu siguranţă când îşi vor aminti să se rârâie!

Dar până oi auzi eu rârâituri, sughițuri sau explozii de bostani, o să mă pun un pic la somn lângă Ciupercuța mea casă, unde îmi aștept mușterii hanului să vină. Mereu la timp! Și mereu la timp dispar, de zici că niciodată nu au fost.
….
va continua… (Copyright Ramona Sandrina)