stol de rândunici, copilăria

04a5bdc1a7212005d48d73b5e730bbd5

uneori, aș vrea să fiu un codru de pită,
să mușc din mine până la sânge și la lacrimi,
să nu uit gustul verilor coapte de acasă,
a primăverilor mirate,
a verdelui reavăn,
mugurii limbii române care se deschid în suflet
cu dor, ca bujorii
și brâncile mamei, a tatei, a bunei și bunului,
curtea casei din pământ bătut unde am crescut
„hopa mare”
să mă frământ până la neuitare și
să cresc rumenă și caldă
ca fuiorul ăla de fum care se înalță din hornul
copilăriilor, până la Dumnezeu!
 
(stol de rândunici, copilăria, Ramona Sandrina)

doar un vis

alex

dacă vom adormi,
poate când ne vom trezi,
va fi fost totul doar un vis greu,
iar lumea va fi iarăși fericită!

(doar un vis, Ramona Sandrina)

Noapte bună! Tisbah ala khair!

Alexandria, Egipt, Saad Zaghloul Square

împrimăvărați

primăvara nu are nevoie de noi
ca să se cuibărească
în tăcerea mugurilor și să înflorească
vine așa, ca un fior de viață,
își pune flori la ureche, la suflet, pe palme
și aprinde lumea
ca pe o cadelă de culoare
și lumină

și fără să știm când și cum,
numa ne trezim împrimăvărați!

(împrimăvărați, Ramona Sandrina)

suflă mamă peste lume

87e3a6164640c17d8223d261d63b9d3b

am amorțit,
mi-am adunat temerile și le-am băgat sub piele
m-am obișnuit deja cu frica de a auzi telefonul
mama și tata mă sună mereu pe skype
cu timpul, mă obișnuiesc cu ele atât de mult
încât, e ca și cum aș respira. nu le mai simt.
uneori doar, când mă dezbrac de mine
simt cum mă ard toate gândurile, fricile, depărtările
pe dinlăuntru

mi-am desenat cu creta o mamă
și mă ghemuiesc în inima ei ca un copil
și plâng! plâng de dor de mama!
suflă mamă peste lume să treacă năpasta!

(suflă mamă peste lume, Ramona Sandrina)

gânduri pe timp de restriște

11167969_1130765526938775_5288765650003423028_n

izolați-vă,
dar nu vă izolați inimile!
stați în case,
dar țineți-vă sufletul de mână
unii, altora!

din semințele acestea,
veți încolți o lume mai bună!

(gânduri pe timp de restriște, Ramona Sandrina )

Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

©Bună, Baby! – Ajun cu portocale

credeam că dacă trece timpul,
iar noi nu ne mai vorbim,
vei trece și tu, și noi,
dar nimic nu trece,
doar se afundă în sânge
și sapă adânc, adânc
până în măduva inimii

am probat mai multe cămăşi de forţă
niciuna nu mi se potrivește
probabil mi-e iubirea prea mare
deoarece toate îmi sunt strâmte
și m-au lăsat liberă ca o nebună
pe străzile astea pustii,
unde te regăsesc peste tot
în vitrinele sufletului meu

uneori, par un copil care privește la cadouri,
dar nu primește niciodată, nimic,
doar câteva portocale de gust
pe care le desfac felie cu felie,
numărând câte copilării am trecut,
cîte ape am străbătut, câte oceane am înghițit în sec,
câte brațe am întins și au rmas uitate
precum colțurile caselor părăsite
unde se întind pânze mari și groase
în care pândesc păianjenii
să te adoarmă ca să te poată mânca de vie

e prea multă iarnă,
prea mult ger și frig sub pielea mea
se aud și lupii depărtărilor cum mă urlă,
iar tu nu mai vii, nu mai auzi,
am rămas zidită ca Ana, în propria carne
și mă tot zbat să zbor din carne asta,
din sângele ăsta, din gândurile astea,
dar mă leg și mai mult de ele

pesemne că asta e cămașa de forță,
iar tu ești spitalul printre gratiile căruia
privesc afară cum îl așteaptă copiii
pe Moș Nicolae

la mine nu mai vine nimeni,
decât virozele pe care le tratez cu ceai cald și visări
care îmi dau impresia de bine
un fel de comă indusă ca să nu mă apuce urlatul la lună
hienele tristeții stau la pândă,
iar în ghetuțe aștept un cadou
care niciodată nu este acolo
pierdut ca scrisorile celor de la curierat
pe cine știe unde

nu am să ți-l cer
am să rămân aici, înmărmurită în mine,
am să mai beau o gură de ceai, am să mai iau o aspirină
și voi îndrăzni să cred
că poate voi reuși să adorm în acest ajun rece
precum polurile înghețate ale Moșului
și voi visa frumos, despre alte timpuri
cu gust de fericire

(©Bună, Baby! – Ajun cu portocale, Ramona Sandrina)