©Stol de rândunici copilăria – Ajun de Moș Nicolae

Să tot fie vremea aceea când aveam vreo patru, cinci anișori, iar bunica mă înfofolea ca pe un omuleț de zăpadă, de numai ochii mi se vedeau și mă lua cu ea la boldul satului să cumpărăm fărină, oloi sau poate ceva napolitane cu vanilie sau cremă de lămâie. Și Buna râdea.

– Măi femeie, ori ai bolunzit cu tătu? Da ea e friguroasă așa ca tine? E copil și sângele ei e mai cald. Numa oleacă și nici nu mai poate umbla de hainele astea. Ferească sfântul că e ca un pinguin!

– Pinguin ești tu, măi Mitrule, se rățoia Buna. Râzând în colțul baticului. Tu ești pinguin și neîmbrăcat. Doar nu vrei să o las în mânecă scurtă? Nu vezi că mereu e beteagă?

– Apoi, e beteagă de prostia voastră a muierilor mari care o tot înfofoliți, spunea Bunul. Transpiră și frigul apoi o răcește. Da nu se poate cu voi muierile. Voi le știți pe toate!

– Noa, vezi că știi? Ce vrei de la bold? Camfore?

– Alea să le mânci tu! Napolitane cu cacao de or fi!

– Da cu vanilie nu ți-o alune pe gât?

– Măi, fată! Apoi dacă nu vrei să îmi iei ce îți cer, după ce mă întrebi?

Și eu râdeam, dansând nerăbdătoare după un picior pe altul, să plecăm odată. Că era frumos să văd cum ninge și se așterne neaua pe drum, cum fumegă coșurile și umblă încet nanele din sat, mai înfofolite ca mine. Nici nu le mai cunoșteai. Numa după năframe, câteodată. Și, după ce o luam pe trotuarul care părea să șiroaie de-a lungul drumului precum un râu, treceam pe lângă fântâna cu cumpănă în care mereu, mereu mă uitam. După broaște fermecate! Mai credeam în ele. Mai cred și acum, că tot la fel fac și la 42 de ani când trec pe lângă fântână cu fata mea. Apoi, ajungeam la casa verde a unchioaiei Hoțoaie, apoi lângă Mina, de cânii căreia îmi era teamă să mor. Dar iarna, nu ieșeau afară. Apoi, era Besereca. Ea era pe deal. Așa spuneam noi. Că de la rata din centru, drumul urca până la Beserecă. Apoi, până la noi era drept și lin, ca gândurile mele de copil de atunci. Și după Bserecă, unde mereu ne făceam semnul crucii și mulțămeam la Domnul pentru toate, coboram. Și ce viață veseloasă era coborârea aia pentru mine, dar ce chin pentru Buna mea. Io alergam și mă dădeam pe toate ochiurile de gheață, ea strâga după mien:

– Măi fată, da vină de îmi dă brânca ceea să am și io de ce mă țâne!

– Io vin, da dacă pici, picăm amândouă! și râdeam larg, cum numai atunci puteam și numai acum, când văd ochii copilei mele, pot.

– Zici că am venit cu Mitru la bold! râdea Buna. Da, ai și tu dreptate bată-te focarea ta de copil.

Și până la bold, Buna se mai înălnea cu vreo două, trei nane. Și vorbeau. Nu îmi părea rău, că mai găseam ochiuri de gheață și mai apărea câte un pretin de al meu cu care mă bulgăream sau făceam concurs de patinaj. apoi, ne fluturam mâinile, o luam pe buna de mână – acolo era tot Raiul meu – și intram în bold.

În săptămâna ceea, la bold, a fost altfel. În raft, de cum am intrat, a răsărit un soare blond de păpușă. Avea cosițe de lâniță galbenă ca soarele, obrăjiori roșii ca merele sau ca ai mei când îi pițiga Buna să fie roșii, să nu mai fiu eu palidă, o rochiță de pânză albastră și botine roșii. Nu văzusem în viața mea ceva mai frumos.

– Niște camfore de mi-i da, Floare, spunea Buna! Și dacaă ai napolitane de celea cu cremă?

– Am, nană Jenică, am! De care să îți pui?

– Apoi pune căteva cu cremă de lămâie și de cacao, că la Mitru al meu, numa astea îi plac. Și cum să nu îi ieu, că el alte dulciuri nu prea mănâncă.

Și eu zâmbeam. Buna mereu îl bombănea pe Bunu și Bunu pe Buna, da se respectau și mereu se gândeau unu la altul.

Doamna Florica de la bold mă văzu și o dădu jos din raft să o țâu olecuță în brânci. Coborâse Dumnezeu olecuță la mine în brațe. Și ce o mai pupam și o alintam. Apoi, fără să spun nimic, când Buna a gătat, am luat-o de mână, am salutat frumos și am mers acasă. Tot drumul am tăcut și nu am alergat. Visam la Ana mea Gălbioara, cum îi spuneam.

– Ori iar te betejești, mă întrebă Buna mirată!

– Nu, Bună! Mă gândesc numa la păpușa ceea, cât de nealcoșă era! Și frumoasă, Bună!

Buna zâmbi și mă pupă.

– Noa, să îi ceri la MOș Nicolae. Că joardă de aia cu staniol sigur îți aduce la cât de cuminte ești. Poate, s-o îndura și de altceva anul ista.

– Îmi aduce și ciocolată amăruie și portocale. Și banane verzi pe care le mânci tu. Doamne rele îs!

Și Buna începu să râdă de se scutura paltonu pe ea.

Și zilele trecură. Mă luă Buna iar în Ajun de Moș Nicolae cu ea la bold. Dar Ana nu mai era acolo. Am văzut când am intrat în bold. Nu mai era soare. Și am oftat cu oftat de copil amărât.Da nu m-am plâns! Acasă, mi-am făcut ghetuțele și le-am pus în oblacul mic. M-am rigat și am sperat. Apoi, ne-am băgat în pat. Focul ardea și pușca din sobă, iar limbile lui se jucau și se alergau pe pereți. Nu vroiam a adormi veac. Vorbeam într-una. Apoi a zis Buna:

– Mai vorbește tu mult, că să vezi că a veni Moșu, s-a uitat pe oblace și dacă te vede trează, nu mai pune nimic în ghete.

Vorbele alea, au fost ca un somnifer. Am adormit pe loc. Și, în toiul nopții, m-am trezit. Mi se păruse în vis că aud foșnete. Și am deschis ochii. Limbile focului cădeau pe oblac, iar de după perdea, pe oblacul mic, răsăreau niște joarde cu staniol, care aruncau lumini, forme de dulciuri, portocale și o formă altfel. Stătea în funduleț și avea două codițe.

– Ana! Bună, bună, trezește-te! Uite, a adus-o Moșul pe Ana mea!

Și nu îmi amintesc să fi primit vreodată cadou mai frumos și mai neașteptat ca ăla. O păpușă de cârpe, cu păr de lâniță, cu ochi și rochiță albastră și cu zâmbetul bunicilor mei. Am primit multe cadouri minunate, dar ca acela din oblacul bunicilor, nu a mai fost niciodată altul!

Ce Moș Bun a fost Moș Nicolae care mi-a pus toată copilăria în oblac atunci! Buna care mânca napolitane cu cremă d elămâie și bunu care mânca napolitane cu cremă de cacao. Eu mănânc de dragul lor de amândouă.

(©Stol de rândunici copilăria, Ramona Sandrina)

Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i!

M-a întrebat zilele acestea cineva dacă eu sunt musulmană. Dacă soţul meu este musulman.

Am zâmbit, deşi în sufletul meu a fost aşa, un fuior de amar. Recunosc însă, că şi eu, deşi niciodată expus, am avut în sufletul meu câteva prejudecăţi despre musulmani, înainte de a ajunge în Egipt. Mulţumesc Domnului că m-am vindecat de ignoranţă!

Trăind printre ei, am mai spus, eu văd omul înaintea a orice altceva. Văd chipul său, zâmbetul, tristetea. Văd în ei aceleaşi trăiri sau emoţii pe care şi eu le am uneori. Le împărtăşim, trăind în aceleaşi locuri. Ne zbatem în aceeiaşi societate, ne lovim de aceleaşi probleme sociale, economice.

La religie mă opresc când le aud rugăciunile. De 5 ori pe zi. Şi vă spun sincer, e ca şi cum s-ar opri timpul în loc. Sunt frumoase. Vă garantez eu, că dacă nu aţi şti, nici nu aţi remarca faptul că sunt rugăciuni care au loc în moschee şi nu în Biserică. La urma urmei, tot aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm. Allah înseamnă Dumnezeu în arabă.

Nu sunt musulmană, dar nici nu împart lumea pe religie şi culoare. Nici pe etnie. Eu am alte ocale. Ocaua mea este omenie şi umanitatea, bunătatea şi iubirea. Religia mea este Iubirea şi Credinţa firească, aia din adâncul sufletului nostru care pe toţi deopotrivă, musulmani sau creştini, când ne doare sau ne bucură ceva, ne face să spunem: “Doamne!!!”.

Am învăţat de la oamenii soarelui să tac, să meditez înainte de a lăsa porumbelul să zboare. Am învăţat să nu judec, să nu etichetez, să învăţ să privesc dincolo de limite, de cele văzute sau aparente.

Cumva, creştin printre musulmani fiind, am învăţat mai multe despre a fi om. Am primit lecţia unei alte valori. Valoarea omului, dincolo de tot şi toate! Omul. Nu haina, nu încălţarea, nu veşmântul, nu basmaua, nu hijabul, nu universităţile, nu casele de cărămidă luxoase. Omul, care există individual de ceea ce are. Omul prin ceea ce este şi reprezintă!

Vreau să mai ştiţi că eu nu dau lecţii. În ignoranţa mea încă, nu îmi permit să spun că le ştiu pe toate şi că dau lecţii. Eu împart doar cu voi toţi, lumea pe care eu o descopăr. Lumea în care eu trăiesc şi am ales să îmi întemeiez un cămin, să îmi fac prieteni, să îmi cresc copilele şi să fiu fericită.

Am ataşat nişte fotografii. Cu egipteni. Mix religios, cultural, etnic. Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i dacă reuşiţi în: creştini şi musulmani! Eu nu pot! Eu văd doar copii, tineri, femei, bărbaţi şi oameni frumoşi! Atât!

Din spatele unei cortine

Photography by Rebecca Arthurs

Fiecare, la început, privim viața din spatele unei cortine. Până învățăm. Până învățăm să o respirăm, să o gustăm, să o îndrăznim, să o trăim. Să ne bucurăm de tot ca un copil mic care a pășit prima oară desculț în iarbă. Să încercăm tot ce simțim să încercăm și să ne asumăm. Atunci, perdeaua cade și înțelegem. Că viața ne aparține și în ea nu este vorba despre altceva decât despre noi. Absolut totul în viața se raportează la noi. E simplu. Nu trebuie decât să trăim! Așa cum alegem. Viața este asemeni unui condur. Ni se potrivește perfect doar nouă. Pe sufletul și trăirile noastre! Nimic nu este mai frumos decât să fii în pielea ta și să îți placă!

Toţi suntem la fel sub soare. Trebuie doar să înţelegem asta

😂🤣😂 mie aşa îmi sunt de dragi Zuzii ăştia doi )))! Măcar aşa, puteţi vedea şi voi ce tot vorbesc eu când spun că religia nu înseamnă diferenţe între oameni ci doar o altă formă a rugăciunii. Atât. În rest, toţi suntem la fel sub soare! Ba unii chiar mai faini ! Trebuie doar să înţelegem faptul că religia naşte poduri peste lume şi oameni, nu dărâmă. Decât dacă noi acceptăm. Eu sunt creştin ortodox. Soţul meu este egipten 100%. Tot creştin ortodox. Prietenii noştri?! Musulmani! :))) Cam ca ăştia doi! Şi este frumoasă diveristatea!

 

„Ce vrei să te faci când vei fi mare? Fericit. Mi-au spus că nu am înțeles cerința. Eu le-am spus că ei nu înțeleg viața”.

51321659_753676435013930_4085049442263105536_n

Cumva, știu că în mine stau toate soluțiile. Am fost omul care niciodată nu a acceptat ideea cu destinul. Cred în el, dar nu în limitele lui. Cred că numai de noi depinde cât de nelimitate ne sunt limitele. Și mai cred că numai de noi depinde ce fel de oameni suntem, rămânem sau alegem să devenim. (…)
În toate etapele însă, am fost omul care a scris, care nu și-a părăsit dragostea vieții sale. Eu și scrisul avem o legătură ombilicală. Eu respir prin scris. Mă exorcizez. În timp ce unii se împietresc în viață și se schimbă din cauza durerilor, sfâșierilor, căderilor, eu mă deschid și scriu, aștern pe hârtie ceea ce nu pot duce. Transform! Transform durerea într-un dans al cuvintelor și moartea iubitului meu în nemurire. Am inceput două facultăți, dar nu am terminat nici una. Nu pentru că nu aș fi fost capabilă. Am fost șef de an și am terminat fiecare an cu bursă de merit. Nu le-am terminat deoarece mi se cerea să renunț la principiile mele, la mine și să devin altcineva. Nu pot. Și nu accept. Așa cum nu voi accepta niciodată să mă prostituez intelectual sau real pentru un job. Prefer să mănânc cartofi prăjiți toată ziua și să muncesc noaptea scriind pentru ca fetița mea să mănânce sănătos, să crească frumos și să înțeleagă că viața, indiferent de ce ne oferă, este minunată. Contează foarte mult însă pe cine ai alături în drumul prin ea! (…)
Astfel că, privind în urmă, nu pot să văd decât viitorul! Văd în mine o femeie de 38 de ani care a reușit în viață ceea ce spunea Lennon: „Ce vrei să te faci când vei fi mare? Fericit. Mi-au spus că nu am înțeles cerința. Eu le-am spus că ei nu înțeleg viața”.

Ramona-Sandrina, Catchy

©Stol de rândunici, copilăria – Miresmele copilăriei

42763922_2171225216283242_1472013999624159232_n

Nu mereu, dar uneori mă opresc în mijlocul drumului, aşa, ca şi cum aş avea senzaţia clară că am uitat ceva. Caut în buzunare, la gât, în geantă. Nu este. Apoi îmi amintesc că am o inimă în care nu am căutat. Parcă se face mai linişte, apoi mai senin. Acolo este. Simt. Şi inima simte, deoarece începe să bată mai repede şi de abia o mai ţin înlăuntrul meu. Mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi. Unii mă privesc cu mirare. Alţii ştiu deja unde alerg. Au alergat şi ei de câteva ori. Am uitat ceva în urmă. Ceva fără de care nu găsesc mereu în mine curajul de a înainta. Am uitat ceva în urmă cu zece, douăzeci, treizeci de ani. Mi-am uitat copilăria. Acolo. În sat la bunica şi la bunicul, pe umărul tatei şi în braţele mamei. Ştiu că pot să o regăsesc. Încă aleargă desculţă, ştirbă şi mirată prin curtea mare, în care era un păr şi un nuc, iar la colţul verandei era un gutui, un cuptor de pită şi o tufă cu trandafiri, cărora le simt mirosul şi acum. Aşa ştiu să mă întorc mereu acolo. După mirosul copilăriei, care uneori, are miresme de trandafir, gutui şi pâine proaspătă scoasă din cuptor!

Vă amintiţi cum era copilăria?

711d163164c77bc7abf51ab228f203c2

Vă amintiţi cum era copilăria? O altă lume! Un tărâm nestrăbătut încă de paşii noştri firavi, dar îndrăzneţi care nu se temeau de nimic! O lume pe care nu o cunoşteam, străină, dar pe care o exploram de dimineaţa până seara, uneori şi în vis. Un tărâm neumblat, cu mări nestrăbătute, cu ceruri pe care navigau visele noastre de copil în corăbii mari de piraţi, cu pânze care se umflau în bătaia stelelor. Noi nu zburam cu vântul ci cu gândul! Copilăria era o lume cu oameni nenăscuţi încă în gândurile noastre, în joaca noastră, în viaţa noastră. Noi îi năşteam, pe rând, când înţelegeam rostul lor în lumea aceea fascinantă şi mare, ca o lună noaptea, care coboară prea mult spre pământ şi ne miră, transformând totul într-o magie atât de firească.
 
Vă amintiţi cum după ce mai făceam un pas, se mai năştea o luptă cu un dragon, cu o vrăjitoare, cu un căpcăun care mai tam-nesam ieşeau din cărţi să ne coloreze zilele şi câteodată, mai cuceream un castel, un prieten, un deal pe care agăţam steagul sau o vale unde ne aruncam undiţa să prindem peştişorul auriu. Toate ne vorbeau pe limba noastră în copilăreşte pe atunci. Înţelegeam albinele, furnicile, norii, vântul, peştii, apele. Toţi vorbeau limba noastră şi era minunat să îi putem auzi!
 
Vă amintiţi? 🙂

Reîntregirea sinelui

sinele

Despre trecut, prezent și viitor. Și mai ales, despre noi.

Fiecare om este alcătuit din trecut, prezent și viitor. Acestea sunt etapele din viață care ne așează, asemeni unor piese de puzzle, la un loc. Ne transformă și ne dau forma omului care suntem. Totuși, indiferent cât de mult trecut purtăm în noi – sau cât de mult trecut poartă ființa iubită în ea – trebuie să dorim să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cei dragi prin ceea ce suntem și ne sunt în prezent. În toate clipele.

Nu trebuie să dorim să cunoaștem pe cineva prin trecutul său. Nici alții pe noi prin trecutul nostru. În trecut, toți am avut de învățat lecții. De făcut greșeli. De luat decizii proaste. De crescut mari și drepți. De ridicat și de dărâmat castele de vise, de dragoste, de așteptări. Nu se poate altfel. Dacă nu greșim în viață și dacă nu ne învățăm lecțiile, nu avem cum să știm ce ne dorim de la viitor, de la noi și de la cei din preajma noastră.

Trecutul este un fel de câmp de bătălie cu noi înșine, în care trebuie să câștigăm lupta cu propriile trăiri – dar și cu propriile lecții – pentru a putea contura forma viitorului nostru. A așteptărilor noastre. A noastră. Învățând din greșeli nu facem altceva decât să creăm, să reparăm, să modelăm, să dăm naștere unui nou tipar, unui nou standard, după care vom încerca să ne trăim viața. Un standard care să nu mai treacă pe unde am fost, ci să dea naștere unor drumuri noi și frumoase. A unor căi nestrăbătute care nu mai au cum să ne sperie și unde să lăsăm ceva din noi. Ca semn de cale. De trecere. De “noi”.

Niciodată nu vom ajunge să ne cunoaștem – pe noi sau unii pe alții – altfel decât prin noi înșine. Prin ceea ce ne suntem și ne vom fi nouă și unul altuia. Trecutul ne-a modelat, ne-a schimbat, a demonizat, într-un fel sau altul, părți din noi. Dar noi, prin înțelegere, respect și iubire putem să ne “curățăm” de demonii trecutului și proprii noștri demoni. Și niciodată nu reușim mai bine, mai minunat și mai frumos acest lucru ca atunci când iubim cu adevărat și știm că suntem iubiți cu adevărat.

Atunci, sentimentul acesta ne intră în suflet, în carne, în sânge și ne transformă. Ne face mai buni! Ne dă echilibru. Ne exorcizează de tot ce nu ne dorim a fi. Ne face să fim o persoană nouă chiar și pentru noi! Scoate la iveală tot ce suntem noi mai luminos și ne ajută să strălucim. Ne redă pe noi nouă și celui iubit.

Însă, indiferent de cât de mult ne transformăm, ne redăm și ne schimbăm, fiecare trebuie să rămână el însuși. În primul rând sie însuși! De ce? Pentru a putea dărui ce avem mai de preț celui pe care îl iubim și celor care ne sunt în preajmă. Pe noi înșine, de la suflet la trup! Pentru că fiecare avem în noi multe lucruri bune, vii, luminoase și frumoase de dăruit!

Eu, încep cu tine, pentru că nimic nu îmi este mai de preț în viață decât viața și inima mea cu tine, prin tine. Și familia. Familia noastră.

Nu vă întrebați de ce nu vine dragostea. Întrebați-vă dacă sunteți pregătiți să o primiți. Dacă v-ați primenit sufletul, gândurile și viața. Dacă sunteți pregătiți să renunțați la voi pentru un altfel de voi. Dacă știți că fericirea nu înseamnă să îți găsești jumătatea ci… întregul! Când răspunsul vine din interior calm, cald și firesc, priviți bine în jur. Mai mult ca sigur că dragostea este undeva în preajmă și vă caută. Ieșiți în întâmpinarea ei!

Viața nu e ușoară. Însă pentru nimeni și nimic în lume nu merită să o lăsăm netrăită!

WebCultura, Ramona Sandrina

Toţi suntem un Grinch…

Toţi din CineVille Cântau şi colindau în jurul bradului.
– Cum? s-a întrebat Grinch. Nu le-am furat Crăciunul?
Și Grinch, stătea aşa, cu picioarele înghețate în zăpadă,
încurcat și nedumerit:
– Cum ar putea fi acesta Crăciunul? A venit fără panglici. A venit fără etichete. A venit fără pachete, cutii sau pungi.
Și Grinch se tot gândea, se tot gândea, încurcat și încurcat până când i s-a încurcat gânditorul.
Apoi, Grinch s-a gândit la ceva ce nu se mai gândise înainte!
– Dacă Crăciunul, gândea el, nu vine dintr-un magazin? Ce-ar fi dacă Crăciunul … poate … înseamnă ceva mai mult!?
– Poate Crăciunul, gândi Grinch, nu vine dintr-un magazin. Poate Crăciunul…

Dr. Seuss, Cum a furat Grinch Crăciunul!

***

Toţi suntem Grinch uneori şi în fiecare din noi, stă ascuns un Grinch. Un Grinch care uită să se bucure de colinde, de spiritul Crăciunului, care uită de bucuria copilăriei când i se umplea sufletul şi inima de emoţie, care uită să dea mai departe firesc această bucurie, văzând în ea doar o repetare, ceva plictisitor şi obositor. Defapt Crăciunul nu înseamnă doar cadouri şi goana nebună prin magazine, ci înseamnă familie, înseamnă zâmbetul larg pe chipul copiilori, înseamnă timpul petrecut cu cei dragi, înseamnă emoţia unei sărbători a luminii. Mai ales în noi. Mai ales pe care o punem în alţii. Crăciunul nu ar trebui să dureze un timp, deoarece oamenii au mare nevoie de iubire, dar dacă sărbătoarea se sfârşeşte, spiritul ei, putem să îl ducem mai departe tot timpul anului. După cum spuneam, Crăciunul locuieşte în inimi, nu în cadouri, iar cu inima, facem întotdeauna numai lucuri bune! Poate, spun eu, numai poate, ar trebui să ne amintim mai des de cei dragi, de oamenii de lângă noi şi poate, Crăciunul va fi altceva! Poate, gândesc eu, doar poate, dacă am fi copii mai des şi ne-am uita la astfel de animaţii, am rămâne în suflet cu mai multe, decât dacă ne-am uita la emisiuni goale de mesaj! Doar poate! – Ramona Sandrina