„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!”

Mereu am spus că eu nu sunt ca alții și că eu sunt ca mine. Iar ca mine, în nimic nu sunt mai autentică decât în iubire și în tristețe. Toți iubim, este adevărat, dar nu toți iubim la fel, iar acest lucru, este diferența care ne alcătuiește frumos, pe fiecare.

Eu sunt o ființă nostalgică, un om al emoțiilor. Nu știu funcționa deloc fără această busolă interioară. Și nici nu cred că ar trebui să funcționăm doar rațional. Sunt o ființă care se leagă profund, până la sânge și celule de oameni, de locuri, de obiecte și ajung să le inspir. Inspir amintirea lor ca pe un miros dulce de flori rare și expir păreri de rău și nostalgii după timpuri ce nu se mai pot întoarce. Se întorc prin noi, trăiesc prin noi, dar cu siguranță, nu mai este la fel.

De la o vreme, călătoresc mereu în sufletul și gândul meu, pe acasă. Pe tărâmurile României mele frumoase. Că oricum o văd unii și o descriu, România este cea mai frumoasă plăsmuire a Divinității! Bolnavă de oameni care nu o iubesc și nu o respectă, de întâmplări grele care au tot sfâșiat-o, cangrenată de indolența și ticăloșenia celor care o conduc de treizeci de ani, dar cu toate aceastea, România este o fată mândră, cu păr castaniu, cu ochi mierii, cu opinci, zaghie și ie, care doinește cele mai adânci doruri și chemări. Sigur că în toată această năvălire de idei și ideologii, România nu își mai află locul. Ea s-a născut, crescut și dezvotat într-un altfel de spațiu. Nu poți crește nuferi pe vârfuri de munte și nici pini în deșert!

Dar, vroiam doar a spune că mi-e dor de fiecare bucățică a ei. De tradiții, de autenticitatea de acasă. Nu de o țară ca afară. Ci de o țară ca a mea. Așa cum a fost, este și sper să rămână ea. O țară în care se țese încă la război, în care se croiesc ii fără seamăn, în care există păstorit, transhumanță, în care se mai poartă veșmântul popular, în care se mănâncă pomana porcului, sarmale, borș și mămăligă. Mie nu mi-e rușine cu tradițiile mele. Nici cu țara mea. Nu o găsesc deloc mai prejos de altele! Nici nu este!

România este țara în care orice apus și răsărit de soare peste câmpuri de maci sau floarea soarelui, naște literatură. Țara în care bunicile au mirosul copilăriei. Sunt chemări vii! Unde nimic nu e întâmplător, chiar dacă pare a fi. Unde cu rost sau fără rost, toate sunt frumoase. Nu și visele acestea „de sclipici” ale unora. Vise despre îmbuibare, îmbogățire peste noapte, mașini de lux, vile. Acestea fac parte dintr-o altfel de „cultură”. Aceea a castelelor de nisip care nu pot fi trainice. Durează o vreme. Și chiar dacă par a interefera și schimba, într-un final nimeni nu își va aminti de ele. Că nu face parte din genetica noastră ca națiune!

Mi-am amintit zilele trecute de mine alergând pe miriști. De verile când ridicam case din baloți făceam întrecere cu broaște. Când buna mă învăța să frământ pita…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” Așa spunea ea! Și avea dreptate! Așa trebuiesc făcute toate în viață, în tot ceea ce faci…„încet, frumos, cu iubire, ca și cum ai crește un prunc!” și atunci, vom vedea și măreția, valoarea și autenticitatea din tot ceea ce ne înconjoară.

Am ajuns să abandonăm tot, în goana după „o țară ca afară”. Țara, părinții, copii, Biserica și pe Hristos! Mai rău va fi când vom înțelege că dacă rămâneam, dacă eram solitari și iubitori de autentic, eram mult mai departe. Construiam! Încet, dar construiam durabil! O țară pentru noi, pentru copiii noștri, pentru părinții noștri! Un loc plin de tradiții, de folclor, de frumos, în care ne-am fi dezvoltat mult mai liniștiți și aproape de noi înșine! Dar ca să construiești trebuie să înțelegi vatra pe care ridici o țară și un neam! Trebuie să o simți! Să o porți în tine asemeni unor puncte cardinale care nu te lasă să te rătăcești! Trebuie să cunoști noțiunea de „toți ca unul și unul ca toți”!

România a ajuns unde a ajuns din lipsă de…Iubire și de Mame! Da! M-ați auzit bine. Mamele autentice sunt cele care ridică un prunc echilibrat, o societate echilibrată și o națiune echilibrată! De la ele pornesc rădăcinile și rodul copacului care vom deveni! De la ele pornesc cei „șapte ani de acasă”, „sărutmâna”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”! Mai nou, aud că „sărutmâna” este nelalocul său, iar copii spun doar „bună ziua”. Cei șapte ani de acasă, au devenit șapte ani de grădiniță, școală, orice și oriunde, numai acasă nu. Mulțumesc nu spui, numai dacă primești ceva! Ceva palpabil! Pentru emoții și bucurii nu se mai spune! Nici nu prea mai avem voie să le avem. Îmi pare rău este inexistent! O floare de colț rară!

În graba noastră prin viață și prin dorința noastră de a fi mereu altfel, am ajuns să nu mai semănăm cu noi, iar asta nu este bine! Suntem cu toții copiii aceleași mame…Gaia, dar fiecare ne-am născut pe un alt picior de plai și suntem unici. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, mutați de pe Netflix sau HBO și uitați-vă la Moana. Descrie mult mai bine tot ceea ce eu am spus mai sus!

A dori să fii ceea ce nu ești și a accepta să fii ceea ce ai fost dintotdeauna!

doar un vis

alex

dacă vom adormi,
poate când ne vom trezi,
va fi fost totul doar un vis greu,
iar lumea va fi iarăși fericită!

(doar un vis, Ramona Sandrina)

Noapte bună! Tisbah ala khair!

Alexandria, Egipt, Saad Zaghloul Square

Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!

f652d15c1cb06adeb60c9e0e54b70b37
Înțelegeți voi oamenii, deoarece eu nu mai pot!
 
Vorbea zilele trecute o femeie foarte dragă mie, despre „distanțarea socială”, pe care mulți am fost nevoiți de-a lungul vieții să o practicăm, din verse motive. Vorba ei, nici nu știam noi că se numea așa, doar că simțeam nevoia să ne distanțăm de tot și toate, ca să putem să ajungem la punctul de Restart! Ca să ajungi aici însă, este nevoie de Găsirea de sine și apoi de Reset a anumitor acțiuni și obișnuințe, cu care eram obișnuiți.
 
Eu m-am distanțat social cam în urmă cu 14 ani de zile. Și m-am autoizolat și canatinat, deși am permis multor oameni să pătrundă în universul meu: interior, exterior, profesional, familial! Unoeri am regretat și am înțeles că Resetul nu a fost unul corect. Unii oameni chiar nu înțeleg să respecte locul în care este primit, fie că este un spațiu locuit, fie că este un spațiu sufletesc! Atunci, am aplicat distanțarea socială și mai profund. Am tot tăiat de pe listă multe din obiceiurile mele.
 
În această carantină, am avut-o alături doar pe Augusta, care deși copil a știut să fie un înțelept și un bun prieten, pe prietena mea Andrea și pe mami Geta, despre care am scris deja de multe ori că este mama tatălui Augustei. Ajunsă în Egipt, în această „distanțare socială”, i-am avut alături doar pe Augusta, Nassif și mâțele mele. Singurii care au cunoscut toate gamele sufletului meu după care am urlat de dor, de neputință, de apăsare, de revoltă, de întrebări fără vreun răspuns.
 
Nu s-au plâns niciodată, nu m-au judecat, nu m-au îndepărtat ci, au încercat să mă înțeleagă și să îmi fie alături, așa cum puteau și știau ei. Și am înțeles că înainte de absolut orice în viață, este propria ta familie! Azi, am înțeles și mai mult asta. Cu oarecare greutate, întârziere, dar numai la timp.
 
Am scris, am căutat înțelesuri, am încercat să adaug la mine ceea ce mi-am dorit să devin. Uneori, pune degetul pe cea mai profundă rană a noastră, apasă până la furie, ne obligă să o vedem și să reparăm.
 
„Distanțarea socială” și chiar carantina, nu ar trebui privite ca privațiuni, ci incursiuni profunde în sinele nostru. Ele ne spun cât de fragili, puternici sau bolnavi suntem. Nimeni nu înebunește și nu moare din asta, dar se poate vindeca de multe. Problema este că această carantină ne pune față în față cu noi, cu temerile noastre, cu durerile noastre încă sângerânde și nu ne dă voie să evadăm, ci ne obligă să ne tratăm!
 
Am înțeles că în viața unora nu ai fost niciodată, deși în mod normal, viața te-a pus acolo fără să îți ceară părerea!
 
Cum spuneam…uneori, „distanțarea socială” ne ajută să ne cunoaștem până în cel mai profund și intim loc al nostru, ne ajută să ne regăsim și ne vindecă!

împrimăvărați

primăvara nu are nevoie de noi
ca să se cuibărească
în tăcerea mugurilor și să înflorească
vine așa, ca un fior de viață,
își pune flori la ureche, la suflet, pe palme
și aprinde lumea
ca pe o cadelă de culoare
și lumină

și fără să știm când și cum,
numa ne trezim împrimăvărați!

(împrimăvărați, Ramona Sandrina)

suflă mamă peste lume

87e3a6164640c17d8223d261d63b9d3b

am amorțit,
mi-am adunat temerile și le-am băgat sub piele
m-am obișnuit deja cu frica de a auzi telefonul
mama și tata mă sună mereu pe skype
cu timpul, mă obișnuiesc cu ele atât de mult
încât, e ca și cum aș respira. nu le mai simt.
uneori doar, când mă dezbrac de mine
simt cum mă ard toate gândurile, fricile, depărtările
pe dinlăuntru

mi-am desenat cu creta o mamă
și mă ghemuiesc în inima ei ca un copil
și plâng! plâng de dor de mama!
suflă mamă peste lume să treacă năpasta!

(suflă mamă peste lume, Ramona Sandrina)

gânduri pe timp de restriște

11167969_1130765526938775_5288765650003423028_n

izolați-vă,
dar nu vă izolați inimile!
stați în case,
dar țineți-vă sufletul de mână
unii, altora!

din semințele acestea,
veți încolți o lume mai bună!

(gânduri pe timp de restriște, Ramona Sandrina )

Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

De vorbă cu Egiptul

82021588_120381236123245_4425124347169996800_o

Nu știu cum ne-am întâmplat eu și Alexandria mea, dar este una din cele mai frumoase experiențe și întâmplări ale mele. Îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire. Eu! Eu pe tărâmul lui Alexandru cel Mare, al Bibliotecii și Farului din Antichitate. Eu, pe urmele pașilor Cleopatrei care s-a născut și a domnit aici. Alexandria cea cântată de greci și de oamenii care și-au lăsat inima, dorurile și iubirea eternă, aici. Și e multă frumusețe în Alex. Dacă știi pune pasul inimii cu înțelepciune într-un loc, dincolo de forfota zilei, a problemelor cu care se confruntă o societate care încă trece prin schimbări majore, poți descoperi minuni aproape la tot pasul. Un spectacol fără egal în Alexandria , ni-l oferă gratuit și frumos, Mediterana. Mediterana care are zeci de culori, zeci de stări, care dansează înspumat peste gândurile și sufletul nostru. Care azi poate fi bosumflată, cernită, iar mâine poate străluci a azur, topaz, smarald și turcoaz fără seamăn. Bărcile sunt perlele de pe rochia sa frumoasă pe care le plimbă în sus și în jos, ca pe refrenul nesfârșit al unui cântec. Mi-e dragă Alexandria și îmi amintesc că era noapte când noi două ne-am întâlnit. Și am plâns de emoție când i-am văzut luminile în depărtare. Un joc de lumini pline de culoare. Când am intrat în Alexandria, pe șoseaua înspre casa care avea să devină ani de zile deja, casa mea, am oprit puțin. Am ieșit din mașină, am inspirat adânc și am știut că așa cum duc România în mine ca pe o rugăciune, așa voi purta în mine Alexandria și oamenii ei. Simt mereu gustul ei sărat nisipos, dar dulce, iar chemările vânzătorilor ambulanți, glausirle oamenilor, sunt clopotele de pe Biserica inimii mele. Un loc unde acum aud rugăciunile din moschee, care par uneori a fi cânt de îngeri, ca mai apoi, să aud clopotele Bisericilor și rugăciunile pe care le ridică toți credincioșii către Hristos. Și e frumos să vezi oamenii ieșind din lăcașe de cult, zâmbindu-și și mergând să își discute tristețile sau bucuriile la un ceai. Nu e urmă de dispreț a unuia faă de altul. E doar prietenie și un legământ care între ei s-a sudat de sute de ani, de când indiferent de rasă, culoare, religie, ei știu că trebuie să fie uniți, precum degetele de la o mână, deoarece doar așa, pot învinge și ridica o țară și pe ei înșiși. Dumnezeu e tare frumos aici…deoarece îl simți în aer, pe gene, în inimă, pe buze și îl rostești mereu: Ya Rab! Te iubesc, Alexandria mea…

Island of Miami Area, Alexandria, Egipt

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Foto: internet

Călătorie în centrul ființei noastre

40397816_2340516902630292_1242032386552627200_n

 

Ora exactă a bunului simț, nu se ia nici după ureche, nici de pe net, așa cum, istoria, cultura, tradiția, cutumele religioase ale unei națiuni nu le înveți de pe wikipedia.

Înainte de a intra într-o țară, într-un lăcaș de cult, în miezul unei religii, al unei case, al unei familii, învățați să vă lăsați bocancii prejudecăților afară. Descălțați-vă picioarele minții și ale inimii de noroi! Curățați-le și spălați-le de ignoranță! Dacă nu înțelegeți, învățați să ascultați, să priviți, să tăceți! Tăcerea este un bun educator în viață!

Nu este o rușine să nu cunoști totul despre o națiune, istoria, religia și problemele lor de-a lungul timpului. Rușine este să dai drumul la taste și la gură, fără să fi minim documentat și informat despre ceea ce vorbești! Rușine este să jignești oamenii pentru că tu ești o ființă frustrată, crescută și educată în prejudecăți care nu te lasă să privești dincolo de propria ignoranță! Rușine este să ți se ofere ocazia de a cunoaște, iar tu so o refuzi spunând că știi!

Nu vizitați țări încercând să comparați, deoarece am mai spus o dată…fiecare națiunea s-a născut separat, în alte prilejuri geografice, morfologice, istorice, religioase, economice, sociale și nu avem cum să comparăm două entități distincte, chiar dacă asemănările par a exista! Nu avem de altfel, nici dreptul acesta!

Fiți oameni, tăceți și învățați să respectați și să iubiți diversitatea! Nu e greu! E nevoie doar de voință, bun simț și umanitate! Lăsați bunătate oriunde pășiți, deoarece toate călătoriile sunt despre noi înșine, mai mult decât despre alte locuri!

Când călătorim undeva, este ca și cum am călători în centrul pământului din conștiința și ființa noastră! Doar ajungând acolo, veți înțelege scopul călătoriei și a locurilor pe care le vizitați!