Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri

taylorelizabeth-800x500

Dacă nu aş fi învăţat că în viaţă, deciziile ne formează ca oameni şi structuri morale, intelectuale, sufleteşti, aş fi spus…”păcat”, dar nu este. Nu este nici un păcat să facem alegeri greşite, să intrăm în mariaje care mai târziu rămân doar nişte semne de cale, de viaţă, că am fost şi noi pe acolo, învăţând să creştem oameni mari, frumoşi şi cuminţi. sau nu. depinde de la oameni la oameni!

Viaţa, nu este o carte din care să te inspiri, deşi, pe parcursul eiو  vom cunoaşte multe persoane care ne vor fi inspiraţie, incusiv familia noastră, învăţătorii, profesorii, prietenii, oamenii de cultură, cărţile şi cei care le-au scris, viaţa însă, se scrie! Cu noi! Cu trăirile, emoţiile şi deciziile pe care luăm de-a lungul ei, cu bune şi mai puţin bune, cu greşeli, cu multe căderi, cu bucurii, succes, etc Spun mereu şi simt totodată să mă repet mereu, când spun că nu este absolut nimic greşit în a fi oameni şi în a greşi la un moment dat în viaţă. Nimic nu ne pregăteşte să fim perfecţi. Nici nu e nevoie ca noi să fim perfecţi. Este nevoie să fim oameni, să învăţăm din toate experienţele noastre să avem o fineţe a firii, blândeţe, respect, bunătate şi umanitate!

Sigur, iubirea este cel mai mare loz în plic al vieţii, deoarece se bazează pe emoţii şi de cele mai multe ori, călcăm greşit!

Ferice de aceia care reuşesc de prima dată să găsească bărcuţa perfectă în care să navigheze o viaţă şi cu care să ajungă împreună la ţărm!

Mecanica relaţiilor

42199134_717065421988641_5732526745853100032_n

Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să trăiesc momente de tristeţe, de fericire, de exuberanţă, pe care am simțit nevoia să le împărtășesc cu oamenii. Oamenii din viața reală, oamenii care mă citesc, oamenii din viața virtuală. La urma urmei, lucruile nu se pot separa atât de ușor, deoarece există un fir aproape invizibil care ne aduce împreună.

Recunosc, uneori mă aşteptam la un semn minim de prezenţă a faptului că oamenii sunt reali oriunde ar fi ei!

Așteptarea mea însă a fost în zadar de foarte multe ori, deoarece reacţiile sunt un fel de ghidaje care spun mai multe decât pare, iar surprizele nu vin nici ele când le aştepţi!

După câteva experiențe de genul acesta, am ajuns la concluzia că prietenii se cern și în momentele fericite, nu doar în cele dureroase. Ba chiar mai mult, fericirea îi cerne cel mai bine, deoarece în aceste clipe nu există nici un motiv ca oamenii să se afle lângă tine.

Și așteptând reacții, am ajuns la concluzia că oamenii au nevoie de un timp. O perioadă de “graţie” când vei putea să îţi faci o idee despre ceea ce sunt sau ceea ce vor ei să devină pentru tine: prieteni, duşmani, trecători, neutri, parteneri pentru scurt timp sau pentru o viaţă.

Oamenii trebuiesc lăsaţi să se manifeste şi să se desfăşoare atâta timp cât este nevoie şi se cere, deoarece, după o vreme, dacă intenţiile lor nu sunt cele mai bune, vor obosi. Vor obosi să se prefacă, să te caute, să te sune, să îţi lase o vorbă. Categoric ei fac asta nu din cauza lipsei de timp, distanţei sau altor probleme care i-ar putea ţine pe loc ci, din cauza faptului că acolo undeva, nu rezonează cu ceea ce eşti tu sau ceea ce s-au aşteptat ei să găsească în persoana ta!

Indiferent că vorbim despre simpli trecători, cunoştinţe, prieteni, iubiţi, ar trebui să înţelegem că nu cerne sita ce cerne ziua, luna sau anul! Nu trebuie să ne chinuim să îi separăm, să îi cernem de noi, ci, trebuie să îi lăsăm să plece şi să înţelegem că sunt drumuri care pur şi simplu nu au cum să se străbată împreună!

Cumva, în această călătorie, căutăm tot timpul compania oamenilor. A cuiva anume, împreună cu care să împărţim din ceea ce suntem, din experienţe, din emoţii, să ieşim la o limonadă, o cafea, la o plajă, dar adevărul este că nu ar mai trebui să căutăm în alţii ci în noi. La urma urmei, totul şi toţi pleacă şi doar de noi depinde dacă suntem pregătiţi să acceptăm acest lucru sau nu!

Spuneam odată, că eu nu mi-am impus limite cu oameni şi aş adăuga acum că nici nu m-am impus între limitele lor! Am ştiut să fiu, cum am ştiut să mă retrag. Le doresc drum bun şi viaţă frumoasă tuturor celor care la un moment dau au simţit să călătorească alături de mine prin viaţă! Am învăţat lecţii, am trăit împreună clipe şi posibil să fie timpul să ne despărţim deoarece nu mai avem ce să învăţăm sau să ne dăruim unii altora!

Nu vă opresc, nu mă rog, vă petrec pe unii cu gândul, pe unii cu inima, pe unii cu scrisul, dar nu vă opresc niciodată şi nici din drum nu vă întorc! Fiecare este liber să îţi aleagă calea şi să îşi asume alegerea. Dar odată plecaţi sunteţi buni plecaţi!

Eu sunt de toate, pentru oricine o cere: erou, prieten, ascultător, scară, oportunitate, necondiţionare, dar niciodată nu voi accepta să fiu o opţiune! Nu sunt oficiu poştal, gară sau cancelarie unde să îmi bateţi uşa sufletului ori de câte ori simţiţi voi nevoia să intraţi sau să ieşiţi din viaţa mea dintr-un motiv sau altul!

O relaţie de prietenie, iubire, colegialitate, umană are loc între două persoane mature, care pot accepta că nu întotdeauna au aceleaşi opinii, că nu întotdeauna manifestă pentru aceleaşi idealuri, care pot accepta că diferenţele le dă unicitate şi acceptând, nu vor folosi complemente circumstanţiale să rămână sau să plece!

Lucrurile durabile se construiesc de oameni simpli, care înţeleg profunzimea unei legături, fără să o tot înnoade ori de câte ori, lor li se pare că ar fi cazul să o rupă din când în când!

Prefer singurătatea unei călătorii frumoase şi excepţionale, decât o călătorie alături de oameni care vor să fie în altă parte!

Îmblânzirea sufletului

Imblanzirea-sufletului

Și astfel, am realizat că sufletul pereche, iubirea aceea unică, eternă, adevărată, apare când te aștepți mai puțin. Te ajută să te schimbi nu pentru el, ci pentru tine. Te iubește oricum, dar te vrea sănătos din toate punctele de vedere și te vindecă dacă este nevoie, cu el însuși acolo unde cicatricile tale încă sângerează. Și nu se plânge! Nu îl doare că ți-a pansat rănile cu bucăți din el! Și nu îți spune că din teamă și orgoliu, ai săpat în el ca în cele mai adânci albii de râu. Iubește și iartă. Îți spune doar când sapi în tine. Îți arată că orgoliul, mândria, teama nu au nimic în comun cu iubirea. Că ele sunt dușmanii acesteia. Că iubirea trufașă e semn de superioritate nu de iubire!

Concluzionând: dacă ne-am iubi mai mult am înțelege că nu orgoliile și principiile ne ajută în viață, ci dragostea necondiționată și renunțarea la ceea ce nu ne definește în adâncul sufletului nostru. – WebCultura, Ramona Sandrina

Punct. Și de la capăt…

de-la-capat

Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă  pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi și ai demnitatea de a mă iubi până la capăt. Chiar dacă este unul la o aruncătură de clipă! Așa se despart doi oameni maturi. (…)

Sufletul nu are butonul “erase”…

… cu riscul de a fi din nou rănită, neiubită pentru tot ceea ce sunt eu și socotită tâmpită, voi prefera mereu să spun ce simt și să simt ceea ce spun! Nu mă voi închide într-o lume plină de teamă din care nimeni să nu mă mai poată vreodată scoate, pentru a reînvăța a trăi. Decât să trăiesc moartă toată viața, prefer să trăiesc murind, rănită de oameni.

Și… am pus punct. Pentru a reînvăța într-o zi, cândva, să o iau de la capăt.

WebCultura, Ramona Sandrina

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac

pexels-photo-142497

Oamenii din viața noastră sunt asemeni unor părți ale unui copac; frunze, ramuri și rădăcini. Cunoaște-i și te vei cunoaște! Recunoaște-i și vei învăța să închizi drumuri care nu duc nicăieri și să deschizi căi despre care nici nu știai că există în viața ta! 

Uneori, toți ajungem în ipostaza de a ne gândi la oamenii din viața noastră. Cei care ne-au fost, cei cu care ne-am intersectat, cei care ne sunt. Oameni cu care poate ne cunoaștem demult, oameni cu care nu am mai comunicat, oameni despre care știm că avem o relație bună, oameni în general.

Eu, în cursul acestui an, am început să mă gândesc la toți oamenii din viața mea. Cei care au rămas, cei care au plecat și scopul acestora în viața mea. Nu întâmplător! Ajungem să facem asta într-un moment de mare răscruce în calea noastră. Moment care poate fi asemeni uni ceasornic: ne poate da înapoi sau ne poate ajuta să înaintăm. Oricât de mult ne-am dori să avem un reper, să știți că tot de noi depinde direcția înspre care o vom lua!

Unii oameni sunt ca frunzele pe un copac. Se leagănă după cum suflă vântul, iar la un vânt mai puternic, dispar. Sunt instabili. Nu ne putem baza pe ei. Totodată, când anotimpurile se vor schimba, se vor ofili și “vor muri”! Nu pot face față schimbărilor radicale și presiunilor!

Este în regulă, însă! Cei mai mulți oameni sunt așa. Nu sunt acolo pentru a face altceva decât să se hrănească din seva copacului și să dea umbră din când în când, la arșița vieții. Aceste persoane vor pleca de lângă noi, deoarece prezența lor în viața noastră este temporară. Frunzele, asemeni celor mai multe prietenii, sunt frumoase la început, dar de cele mai multe ori cer și iau de la noi mai mult decât sunt dispuși să dea, oferind ajutor și sprijin temporar. Ei nu au fost niciodată meniți să fie permanenți, pentru că odată ce se schimbă anotimpurile, iar vântul va “sufla”, ei vor pleca. Asta e tot ce pot face ei. E bine însă să avem și frunze, dar trebuie să știm că ne vor părăsi la prima furtună!

Când mă gândesc la propria mea viață, mă gândesc de multe ori  la oamenii care au plecat când am fost în situații grele sau în perioade de mare schimbare pentru mine. În clipe în care aș fi avut cel mai mare nevoie de umbră, deoarece viața mă ardea sub arșița ei! Am înțeles însă că aceste relații de prietenie s-au sfârșit, deoarece atât a fost să fie. Erau prietenii temporare. M-au ajutat să cresc, să mă înțeleg și să învăț anumite lecții importante în viață despre propria persoană, despre capacitatea mea de a depăși situații și limite.

Alți oameni din viața noastră, sunt ca ramurile unui copac. Cu ei trebuie să fii deosebit de atent! Aceștia din urmă te pot răni și te pot face să cazi foarte jos, foarte grav și greu! Ei sunt acei prieteni care îți lasă impresia că îți sunt prieteni buni pe care te poți baza, în care poți avea încredere, dar în momentul în care lași o parte din greul vieții tale pe umerii lor, se vor frânge, lăsându-te să cazi în abis. Ei sunt cei care ne spun mereu: “Poți să te bazezi pe mine, voi fi aici pentru tine, mereu!”, dar în momentul în care apare cu adevărat o reală problemă, ei renunță și pleacă.  Aceste prietenii, sunt defap prieteniile capcană, prieteniile care se rup ușor, asemeni ramurilor. Aceste persoane, sunt cele care nu sunt dispuse să facă un efort mai mare pentru o prietenie adevărată, considerând că a se confrunta și a lupta pentru ceva sau cineva e mult mai greu decât a rămâne.

Nu e nimic, însă! Uneori, cu toții avem nevoie și de ramuri, iar alteori, toți avem nevoie să fim ramuri pentru alții. Toți trecem prin perioade când suntem convinși că nu câștigăm nimic prin păstrarea anumitor persoane în viața noastră și totdată nici nu pierdem nimic dacă plecăm din viața lor. Fiecare ne-am îndeplinit scopul, rolul și ne-am învățat lecția! Cum îi putem ține pe ceilalți în viața noastră, dacă nu există o reciprocitate în echilibrul nostru spiritual, emoțional și psihic? 

Deci, vedeți? Toate relațiile sau prieteniile au un scop. Sigur, cu toții știm aceste lucruri. Nu citiți nimic nou, poate doar altfel expus. Totuși, concluzia este că toți avem nevoie de tot ce ni se întâmplă în viață, bun sau rău, deoarece altfel nu am putea evolua, nu am reuși să înțelegem ce fel de persoane ne dorim să fim sau ce fel de persoane ne-ar face plăcere să avem alături de noi. Fiecare cădere, pe lângă rănile pe care ni le lasă în genunchii sufletului, este sau ar trebui să fie o lecție despre noi, un semn de carte în viața noastră și un sens de drum care spune: “Sus sufletul și înainte!”. Sigur că e dureros! orice rupere este dureroasă. Uneori ajungem să ne atașăm de cineva atât de profund încât avem impresia că până și la nivel celular suntem legați, intersectați, dar nu contează! Ceea ce este rău, trebuie rupt din rădăcină! Sângerăm odată și bine, dar apoi, vom respira frumos și curat!

Plus că, în viața fiecăruia există ei…rădăcinile! Oamenii aceia care orice ni se întâmplă, oricât de jos am cădea, oricât de josnici am fi, ei ne rămân! Ne rămân și ne ajută să ne ridicăm, să creștem frumos, să ne înțelegem. Ne ajută să evoluăm spiritual, psihic, moral, intelectual, uman! Poate că nu mereu suntem de acord, poate că nu mereu sunt comozi, dar ei nu vor pleca niciodată! Nu se rup, nu dispar la schimbări de teren, de anotimp, la furtuni. Din contră! Se înfing și mai bine în viața noastră construind un echilibru, care ne permite să avem mobilitate fără să ne rupem. Ei nu sunt îngrijorați că uneori sunt invizibili, că alții nu îi cunosc, că nimeni nu știe ce faci ei pentru tine, deoarece ei au ca scop existența lor în viața ta, susținerea sinceră, reală și profundă!

Fără acești oameni, noi nu am putea exista! Aceste prietenii sau relații sunt cele pentru care merită să luptăm, să trecem prin foc și ploaie, până în iad și înapoi dacă este cazul. Copacii trăiesc datorită rădăcinilor! Toți suntem rădăcinile cuiva și toți avem rădăcini prin altcineva!

În momentul în care vom conștientiza aceste lucruri și vom fi pregătiți să aflăm cine ne sunt frunze, ramuri și rădăcini, înseamnă că am ajuns în momentul în care conștientizăm că vrem mai mult de la noi, de la viață și suntem pregătiți să evoluăm, să ne deschidem și să primim răspunsuri, să deschidem căi și să construim drumuri noi! 

Un copac poate avea sute de ramuri și mii de frunze, dar de ce are el nevoie ca să se suțină, sunt câteva rădăcini! Toți avem nevoie să învățăm lecția renunțării! trebuie să învățăm să renunțăm la relațiile nefolositoare, toxice! Toți trebuie să învățăm să spunem “Nu!” și toți trebuie să învățăm să lăsăm oamenii să plece! Este dureros? Categoric! este greu să iubim sau să fim atașați de cineva și totuși să trebuiască să plecăm! Dar despre asta este vorba când iubim sau prețuim pe cineva.

Iubirea nu este întotdeauna despre a rămâne! Uneori, pentru ca alte persoane să poată evolua frumos este nevoie să plecăm saă să îi lăsăm pe ei să plece! Deci, uneori, în iubire este vorba și despre plecări sau ruperi!

Eu? Dacă este să mă scanez cu mare atenție și să fiu sinceră cu mine însumi, constat că nu am fost și nu sunt un prieten bun pentru toată lume, iar uneori, nu sunt o persoană bună pentru nimeni! Am fost de-a lungul vieții toate părțile unui copac: frunză, ramură și rădăcină! Alții mi-au fost de asemenea toate acestea: frunze, ramuri și rădăcini!

Rădăcinile care au săpat în mine dar în același timp mi-au dat echilibru susținându-mă, care m-au pus mereu la încercare și m-au silit să găsesc în mine o persoană și mai de încredere, un prieten și mai de nădejde, un om și mai bun, sunt credința și Hristos, familia și prietenii adevărați, care nu sunt mulți, dar sunt suficienți să știu că această călătorie numită viață, este frumoasă, chiar dacă uneori ne zdruncină până la limita ei!

 

Nu e cel mai frumos sau deștept bărbat din lume, dar e al tău

cuplu-fericit1
În viața fiecăruia, la un moment dat, se întâmplă ceva. Ceva care ne trezește în toate sensurile posibile. Ceva care ne dă răspuns la întrebări pe care nici nu știam că le avem. Ceva care ne răscolește atât de mult, încât ajunge la noi, acolo, în locul acela care are puterea de a ne reda nouă. Ceva care ne cumințește până la liniștire. Cred că toate acestea suntem pregătiți să le primim doar atunci când învățăm „să creștem mari” bazându-ne pe adevăratele valori și principii în viață: respectul, bunătatea și iubirea
În viață, tot crești și tot înveți, dar pe tine te înveți doar o dată. O dată și bine. Și reușești să înțelegi că tot ce contează cu adevărat pentru un om nu are legătură cu partea materială, cu a fi un om de carieră și succes. Înțelegi că tot ce îți dorești în viață, e o familie. Nimic mai mult. Un om care să îți fie alături la bine și la greu. Mai ales la greu. Deoarece greul l-ai încercat deja pe toate părțile. Și știi. Știi că e mult mai ușor dacă omul de lângă tine te ține de mână, te sărută pe frunte, îți zâmbește și îți spune: „Va fi bine, draga mea! Vom reuși împreună să le trecem pe toate!”.

Evident că toți putem și singuri. Oricine. Deoarece suntem ființe dotate cu inteligență, ambiție și capacitate de adaptare la orice ni se întâmplă. Dar eu tot spun mereu că viața nu este despre singurătate. Nu este despre a răzbi singur. Nu este despre a tot demonstra cum și câte poți rezolva sau duce singur. Despre cât de capabili suntem să ne obișnuim cu toate, inclusiv cu singurătatea și cu noi goi. Viața este despre viață. Viața este despre a trăi și a te bucura că trăiești.

Spunea cineva de ce nu ne-am bucura și singuri de acest privilegiu?! Bineînțeles că putem. Putem să ne bucurăm de viață și singuri. O vreme. Deoarece apoi vine altă vreme când te întrebi oare de ce a trecut fericirea pe lângă tine. De ce la tine nu e niciodată casa caldă și lumina aprinsă? De ce nu îți sar și ție niște făpturi de alea mici și lipicioase în brațe? De ce nu îți surâde ademenitor și șăgalnic bărbatul care e un copil un pic mai mare, de ce nu te ia după mijloc să te sărute a dor.

Eu așa văd fericirea deplină. Când ajung acasă, iar afară și în mine e frig și întuneric, aceasta să lumineze! Să lumineze a dragoste, suflete, căldură, joacă, viață. Să lumineze a iubire. Aceea care poate alina. Care poate lua gândurile de pe frunte și tristețea zilei din suflet. Aceasta e fericirea la care visez eu mereu, chiar și când sunt singură și puternică: familia, copiii și omul iubit. Restul în viață sunt doar briz brizuri, ceva care vine ca un premiu pe lângă, marfă ambalată în staniol foarte sclipitor ca să ne luăm ochii sau sufletul de la ceea ce este cu adevărat important pentru fiecare.

Și, dacă până într-o vreme fiecare ne închipuiam că dragostea vine întotdeauna la pachet numai cu un Făt Frumos, după o altă vreme înțelegem că iubirea vine la pachet numai cu iubirea, cu sufletul, cu liniștea, cu un zâmbet cald, cu îngăduința, cu respectul, cu bunătatea. Înțelegi că tot ce contează este să pui capul pe umărul și pieptul acela și să știi că acolo te potrivești cel mai bine, cel mai frumos. Știi că nu este cel mai frumos sau cel mai deștept bărbat din lume, dar este bărbatul tău, îl iubești și te iubește, iar pentru tine este lumea toată, deoarece te privește mereu într-un fel și ochii îi strălucesc. Deoarece dacă te simte că te clatini, întinde mereu brațele, sufletul și tot sprijinul să te prindă, să te susțină. Deoarece dacă te vede prin curte, iar afară e frig, vine repede cu un șal să te înfășoare să nu te răcești. Deoarece dacă ești bolnavă își face griji, îți prepară ceaiul și nu uită de niciun medicament. Deoarece strălucește mereu doar pentru că tu exiști. Și tu zâmbești și îi ești toată planeta dacă el își dorește. Luna. Universul. Și îl lași să graviteze mereu în jurul tău și știi că asta este adevărata iubire. Pentru că a trecut destulă vreme în viața ta să înveți că iubirea e iubire și nimic altceva! Și mai știi ceva. Că el este singurul tău Făt Frumos. Pentru că este al tău!

© Catchy, Ramona Sandrina

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

camin-iubire

Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase… – WebCultura, Ramona-Sandrina