Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

Astăzi ar trebui să fie o zi despre Femeie. Dar nu este. Chiar și ziua de astăzi am ajuns să o despicăm în patru, să o politizăm, să o mototolim, să o definim, redefinim, atenuăm. Ce trist, oameni buni!

Unii spun că are sorginte bolșevică. Așa, și? Dacă avea sorginte americană era mai mult despre femei? Toți o apă și un pământ. La urma urmei azi, nu este vorba despre puterile lumii care au distrus națiuni, au destabilizat popoare și desființat tradiții. Azi este despre noi.

Alții spun că azi e o formă de validare a femeii. Nu, nu este validare, așa cum Dragobetele nu e validarea iubirii, iar ziua în care spunem „Mulțumesc”, nu ne face mai respectuoși. Este o zi de Reamintire! De Reevaluare! A ce? A cicatricilor și vindecărilor noastre, a vieții, a bucuriilor, a străbunicelor, bunicelor și mamelor noastre. A faptului că am luptat atât de mult pentru Feminism încât ne-am pierdut centrul ființei noastre…Feminitatea! Am luptat să nu mai auzim mereu fraza „Locul vostru e la cratiță!”, încât am înlocuit rochiile elegante cu jeanși, dar la cratiță tot noi suntem. Însă egale cu bărbatul! Ce o fi și cu povestea asta…nu știu!

Nu mi-am dorit niciodată să fiu egală cu nimeni, deoarece eu știu că sunt unică, știu că rostul meu este diferit de al fiecăruia…bărbat sau femeie și mai știu că nu bărbații nasc lumea, ci femeile!

Dar luptele acestea duse la extrem pentru ceva anume, ne îndepărtează de țel, de noi înșine și de cei din jur. ne separă, ne dezbină și ne aruncă în bătălii fără de sfârșit! Asta au vrut feministele pe vremuri? Să purăm pantaloni? Să ne punem cercei în nas? Să ne botoxăm? Să lucrăm cot la cot cu bărbații și apoi să trecem și la cele ale casei? Să coborâm în mină și să dăm cu barosul, să folosim un pistol, să mergem la sală de fitness și să facem mușchi numai pentru că și noi putem ce poate un bărbat? Putem oricum și nu este nevoie să demonstrăm nimic. Și ei știu asta!

ȘTIU că putem, iar dacă vreți o lume frumoasă, în care Bărbatul să Respecte femeia, nu luptați pentru ea ci Educați-vă Băieții în acest sens! Vorbiți-le de mici despre rolul și rostul femeii în viața unui Bărbat, Iubit, Soț! Spuneți-i că rolul femeii nu este să îi șteargă pantofii, să stea la cratiță, să nu ridice vorba, să asculte! NU! Rolul Femeii este să îl iubească, să educe pruncii, societatea!

Nu îi spuneți că toate femeile sunt curve și proaste, numai pentru că voi aveți un complex de inferioritate, frustrări și gelozii netratate! NU! Spuneți-i că Femeile sunt frumoase, inteligente, că pot schimba lumea dacă vor, dar că ele, se opresc de multe ori doar la a iubi un bărbat și a clădi o căsnicie, deoarece ele au vise cu Prinți nobili, cai albi, Prințese, primul sărut, flori și lumi minunate!

Dacă vreți egalitate, nu o căutați doar la joburi, unde încercați peste puteri să urcați tot felul de scări ierarhice, iar acasă să fiți tot Cenușăreasa! NU! Căutați, Așteptați Bărbatul care să știe să fie Soț și Tată! Înțelegeți că dacă el nu știe să vă vorbeacă frumos, nu vă respectă, vă insultă…așa vor crește și copiii voștri! Traumatizați și traumatizând!

Azi este despre Femeie, iar femeile nu sunt mereu fericite. Sunt plânse, violate, bătute, agresate verbal, fizic, psihic! VÂNDUTE!!!

Sunt captive în lumi din care nu știu sau nu vor să mai iasă. Au fost atât de maltratate, încât ele nici nu mai cred, nu mai știu că merită și altceva! Nu, nu sunt curve! Multe au ajuns pe stradă la vârste la care nici nu știau ce înseamnă sexul sau faptul că ele ar trebui să aibă păpuși, nu să sărute bărbați! Este vina familiei, școlii, educației, societății!!!

Ele NU știu că dincolo de bătăile zilnice au drepturi și egalități! Ce să le spunem noi femeilor acestora învinețite, violate și vândute despre egalitatea cu bărbatul? Despre Feminism? Ar trebui doar să le priviți în ochi și ați înțelege că egalitatea nu există atâta timp cât noi femeile nu credem în sufletul nostru că o merităm!

Egalitatea nu există dacă NOI nu o insuflăm băieților și fetelor noastre, dacă nu educăm generațiile să o respecte, să o promoveze, să o manifeste frumos! Să le fie crezul fiecărei zile!

Iată deci, avem „N” motive să discutăm despre Ziua Femeii astăzi! Să readucem în tablou ce este de fapt femeia. Este Rădăcinile unei Societătți sănătoase! Este Izvorul din care ne hrănim pe toată perioada vieții noastre! Aveți grijă ce sevă vă trageți și în ce ape vă scăldați! Aveți grijă dragi femei ce Rădăcini creați și ce Flori dăruiți copiilor voștri! Iubiți-vă mai mult unele pe altele și veți avea lumea pentru care ați luptat în urmă cu sute de ani!

Nu uitați că legea feministelor nu a însemnat doar să încălțați adidași, să trageți pe voi jeanși și să vă puneți cercei în nas! NU! Legea feminismului a însemnat să transformăm o lume a bărbaților în una echilibrată, în care rolul nostru să nu fie cel de a deveni bărbați ci a rămâne femei care știu să se facă respectate, prețuite și iubite! Rolul nostru este de a rămâne elegante, feminine, misterioase, frumoase, inteligente, educate și de a fi o structură puternică pe care se ridică o Societate sănătoasă! Rolul nostru este să știm să roșim în obraji, să brodăm colțul de la batiste, să purtăm rochii vaporoase, să ni se citească poezii, să ni se dăruiască flori! Când am luptat pentru Feminitate, nu am renunțat la toate acestea, ci am adăugat posibilități!

Nu vă fie teamă să fiți Femei! Este un mare Privilegiu!

La mulți ani, tuturor Femeilor!

O mică incursiune în lumea țesătorilor din Egipt

“Pentru fiica mea 3 piese realizate manual cu suport pentru sigiliu, fiind zestrea ei. Și nu uitați să scrieți numele ei” ..

Cu mult timp în urmă, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, nici o fată nu s-a căsătorit fără acea zestre, care era socotită o mândrie. De-a lungul secolelor, covorul realizat manual a fost zestre pentru mândrie, în Persia, apoi  în Egipt. Familia miresei condiționa familia mirelui pentru a carpeta casa cu covoare realizate manual,  pe care să fie gravat numele, ca în exemplul de mai sus.

“Lână, mătase, bumbac,  fibră de palmier, in” .. Acesta este tot ce are nevoie pentru a începe să lucreze la producerea  covoarelor, care erau și sunt încă adevărate minunil artistice rafinate, inspirate și deosebite.

Activitatea de țesător de covoare manuale,  este una dintre cele mai vechi meserii cunoscute de om; ea a început cu epoca faraonică, cu mai bine de 5000 de ani î.e.n.. Dovezi au fost găsite în satul Hmamih Asyut, în  Valea Centrală, unde s-au descoperit modele de războaie de țesut pentru confecționarea covoarelor din in și bumbac,  două din materialele pentru care Egiptul a fost renumit în antichitate. Inul și firele de in erau comercializate și folosite din timpurile faraonilor, dar pe lângă acestea, s-au mai găsit și materiale din lână, fibră d epalmier, ierburi vopsite, etc

Vopsirea țesăturilor a apărut în Egipt în a 3-a dinastie faraonică, iar femeile erau cele care se îndeletniceau în mare parte cu producția de textile, lucru specificat și în textele lui Thutmose al III-lea. Ele apar și pe templele din Karnak și Luxor, fiind una din meseriile de bază practicate în aceste temple.

Țesutul manual a prosperat în epoca Mameluk și Saladin, când în Egipt au apărut adevărate fabrici, castele de țesut, care erau cândva foart prospere. Ele au apărut în mai multe zone ale Egiptului, răspândinsu-de ulterior cam peste tot. Se mai practică și în anumite școli, când copiii, încă de mici sunt inițiati în această meserie.

Cele mai populare covoare egiptene sunt „Qashqai” și „Shirazi”, ele fiind confecționate din lână, prin tehnica  Obison,  folositî la anumite tipuri de materiale folosite în covoarele handmade sau a portretelor, unde  sunt 4 tipuri de tehnici Obison egiptean, francez și chinezesc, de obicei multicolor. Egiptenii folosesc o gamă de tehnici foarte diversificată pentru obținerea produsului final.

„Lucrări de artă și fantezie .. Abilitatea de a gusta frumusețea culorilor și a simetriei”. Unul dintre cele mai importante elemente de muncă din industria textilă realizată manual, deoarece acestea depind de imaginația lucrătorului în producție, cslități dobândite de la o vârstă fragedă și formare continuă.

Roxana Lupu, din Focșani în Londra, interpretând roluri de Regină

Roxana Lupu
Roxana Lupu a interpretat mai multe roluri semnificative, cum ar fi: prințesa Tatiana Romanov în Royal Murder Mysteries, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, regina Elisabeta a II-a în seriile documentare BBC Inside Buckingham Palace și Inside Windsor Castle, prințesa Margareta în Private Lives of Monarch. De curând, actrița a fost Regina Maria în Queen Marie of Romania, lansat în anul acesta.

 

„Maria, Regina României” este un film în regia lui Alexis Sweet Cahill, recompensat cu premiul secţiunii Avanpremierele Toamnei la festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2019. A avut premiera de gală miercuri, 6 noiembrie, la Ateneul Român. Pe 8 noiembrie a intrat pe marile ecrane, iar pe 9 noiembrie a rulat la Focșani, în orașul unde a copilărit Roxana Lupu.

Filmul apare pe marile ecrane într-un context istoric în care românii aveau nevoie să își amintească despre faptul că, în pieptul acestei națiuni, a bătut cândva inima unei Regine care i-a iubit și i-a respectat cu toată ființa sa.

Drumul de la Focșani la Cluj și mai departe spre teatru

Cândva, nu foarte departe, dar nici foarte timpuriu, pe aleile frumoase din Focșaniul cel boem, se plimba și visa o copilă despre care poate puțini aveau să își imagineze că va deveni cumva una din actrițele emblematice ale României contemporane.

Roxana Lupu s-a născut în București, însă copilăria și-a petrecut-o în Focșani, imediat după revoluție, înconjurată de oameni pozitivi, muzică bună și petreceri pline de distracție.

La școală, Roxana a iubit mai multe materii, dar a simțit că sociologia i se potrivea cel mai mult. De aceea s-a înscris la facultățile din București și Cluj, fiind admisă în ambele părți. A ales Științele Sociale la Universitatea Babeș Bolyai, atrasă de atmosfera specifică vieții studențești și culturii cu un ritm de viață aparte din Cluj.

Nu a visat niciodată că va deveni actriță, deși când era mai mică îi plăcea foarte mult să se uite la filmele vechi gen „Pe aripile Vântului” și era atrasă de musichall-uri. Îi plăcea să cânte și să danseze. Admira actrițele marcante ale vremurilor, care lăsau întotdeauna un mesaj puternic în sufletele noastre.

Totuși, Clujul a învățat-o să vadă că teatrul poate face parte din viața ei. La Teatrul Național din Cluj a apărut gândul că locul ei, ar fi acolo sus pe scenă. Și a dat la Facultatea de Teatru din Cluj, unde nu a fost admisă.

Cu perseverența caracteristică laturii sale moldovenești, Roxana a dat după câteva luni la Universitatea de Teatru din București unde a intrat la clasa doamnei Adriana Popovici. Profesor de artă i-a fost domnul Liviu Lucaciu. La UNTC și-a finalizat studiile, licența, masteratul și doctoratul în Pedagogie Teatrală.

Călătoria unei actrițe către rolurile sale

Întâmplarea sau poate nu, deoarece coincidențele nu sunt altceva decât oportunități deschise unor vizionari, o găsește în drum spre Viena, alături de soțul ei și de un grup de clujeni care urmau să producă un film independent.

Calea lor însă avea să își schimbe traseul către Germania și Anglia, mai exact Londra, unde au filmat în cele din urmă la British Museum. În Londra, Roxana a găsit un altfel de loc, deloc ca acela din imaginația ei și de care a simțit că o leagă mai mult de atât.

Conjuncturile din țară, rolurile dezamăgitoare, faptul că simțea că poate mai mult, dar primea mult mai puțin, au ambiționat-o să își dorească foarte mult să schimbe toate acestea în altceva, în ceva bun pentru ea și visul ei de a fi actriță. Acela a fost momentul cheie, care a găsit-o în drum spre Londra. Avea 27 de ani.

Ascultând-o pe Roxana când îmi povestea despre această întâmplare, am realizat că de fapt, stelele ei se aliniaseră pe cerul scenei artistice, iar drumul, destinul ei fusese demult scris. Trebuia doar să găsească în ea puterea de a înțelege acest lucru, de a-l schița în sufletul ei și de a auzi chemarea.

A fost ușor? Bineînțeles că nu! Dar succesul de care se bucură acum Roxana, ne demonstrează că a meritat și că lucrurile mărețe se realizează cu mult efort, cu multă îndrăzneală (chiar nebunie aș putea spune) și intuiție.

Ajunsă în Londra, a decis împreună cu soțul ei Nicholas să rămână acolo. Roxana Lupu dă mai multe audiții și joacă în mai multe filme şi piese de teatru. Printre acestea – Regina Elisabeta a II-a, Prinţesa Margareta, Ana, Bev, precum şi Regina Maria, filmul care a atins cea mai sensibilă coardă a românilor și pentru rolul a cărui interpretare îi mulțumim profund.

Să te transpui în pielea Reginei Maria și să o reînvii în spiritul națiunii

Știm că pentru a juca un rol trebuie să te documentezi, să remarci toate detaliile, să iei cursuri de dicție, să cunoști protocoalele, să te transpui. Asta a făcut și Roxana Lupu.

A citit jurnalele Reginei, interviurile Domniei Sale, a vizionat chiar câteva interviuri ale altor artiști care au interpretat roluri similare.

Regina Maria a fost una din imaginile cele mai marcante ale României, care și dincolo de ea, de timp, iată că are capacitatea de a ne aduce împreună, de a ne închega și de a ne reda demnitatea națională. Ne arată că suntem la fel de importanți ca națiune, ca oricare alta și ne îndeamnă să fim mândri.

Roxana Lupu

M-am întrebat însă cum este să joci un astfel de rol. Cum se poate el reda cu atâta exactitate și frumusețe, chiar cu sentimentul de teamă de a vorbi în public și a intra în pielea unui asemenea personaj.

Înveți să îți folosești frica respectivă și să o transformi într-un combustibil, ca o energie și îți dai seama că este ceva normal. Ca să pot juca astfel de roluri, încerc să le tratez normal, ca pe orice alt personaj. Persoane ca oricare altele numai că au un statut deosebit față de noi ceilalți. Personal m-am îmbogățit foarte mult de pe urma acestor roluri și a experiențelor acestea. M-am bucurat când am descoperit exact asta la rolurile mele, partea umană. Asta vrea să vadă orice spectator, deoarece partea regală o pot vedea sau descoperi tot timpul, la personalitățile regale, dar partea umană, mai puțin. Și de aici vine satisfacția mea ca actor, să descopăr partea umană a personalităților regale și să o înțeleg, să o arat, să o redau cât mai bine și cât mai subtil.

Și-a învins teama și dincolo de protocoale, de lecții de actorie și teatru, a fost ea însăși în fiecare rol, spărgând cumva bariera dintre ceea ce ar trebui să fie actoria și ceea ce este ea acolo pe scenă.

Roxana Lupu în percepția mea este acea actriță care poate cu o mare ușurință, aproape firesc, să ajungă de pe ecran, în sufletele fiecăruia, să spargă barierele timpului, spațiului și să ne atingă sufletele în cel mai intim mod posibil. Ne face să trăim fiecare gest, replică, ne emoționează și ne bucură. Devenim un fel de lut în „mâinile ei”, modelându-ne trăirile și dăruindu-ne esența adevărată a unei pelicule.

Actorii care îmi plac mie, sunt oameni în primul rând. Eu asta cred foarte, foarte mult. Actoria nu trebuie să fie o mască. Actoria trebuie să fie parte din tine. Dacă este o mască, ceva regizat în tine este ceva total fals. Ca actor trebuie să înțelegi rolul pe care îl ai și să fii cât mai firesc. Actoria nu trebuie să fie falsă, trebuie să aibă acea autenticitate umană, simplă, reală. Eu nu cred că actorul lasă omul, că intră în pielea personajelor, eu nu cred teoriile acestea. Eu cred că trebuie să fie omul în primul rând, cu propriul aport, propria experiență, energia proprie, în tot ceea ce face.

Iată deci, că adevăratele roluri se nasc cu adevărat din adâncul ființei noastre, prin experiența profesiei noastre, a intuiției și a aportului nostru personal și mai puțin din ceea ce ne-am fi imaginat noi ca simpli spectatori.

Din culisele filmului „Maria, Regina României”

Filmările au avut loc în Romania și Paris. S-au pus în evidență locații autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, Quai d’Orsay din Paris, iar în post producție au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Întotdeuna este fascinant să fim ceva ce nu suntem în mod obișnuit, de aceea mi-am dorit ca eu să fiu actrița. A întruchipa o figură Regală este cu atât mai interesant cu cât ele au trăit o viață mult diferită, deosebită față de ce trăim noi în ziua de azi, dar cu orice dar, întotdeauna vine și o mare responsabilitate.

Roxana Lupu

Deși o actriță extrem de apreciată, Roxana Lupu consideră că este un om simplu, care își iubește foarte mult meseria și nu se consideră consacrată. Ea spune că mai are mult de muncă până la consacrare și vede în acest lucru o provocare frumoasă.

Pentru ea, toate rolurile au fost importante, deoarece interpretează o persoană, iar unei persoane, oricare ar fi ea, i se cuvine să-i oferi respect, timp si răbdare pentru a o descoperi. Și în acest fel înveți diverse lecții de viață de la fiecare personaj.

Viața unui român în Londra, din perspectiva actriței Roxana Lupu

Mulți români își părăsesc țara deoarece nu mai simt că se regăsesc aici. Unii ajung chiar să se lepede de originile, tradițiile și rădăcinile lor românești. Le este rușine cu țara lor și nu văd nimic demn în istoria acestei națiuni minunate.

România, îngenuncheată sau nu, va rămâne veșnic una din Prințesele demne ale Europei. Oricât de mult o reneagă unii, ea va fi mereu un spirit viu, plin de istorie, de întâmplări grandioase și cu un aport important în evenimentele lumii.

Roxana Lupu

De altfel, chiar faptul că este româncă îl simte ca fiind cel mai mare atu al său în Anglia. Educația, creșterea, maturizarea în România, profesori, familie, comunitate – toate fac parte din ceea ce este astăzi Roxana Lupu.

În opinia actriței, fiecare român din străinătate descoperă la un moment dat importanța rădăcinilor românești, dar fiind obișnuit să-i fie rușine de unde vine, nu îl recunoaște.

Am văzut români care spun că sunt italieni, unguri, sau din Transilvania. De parcă Tarnsilvania n-ar fi România. Cred că această rușine se datorează în primul rând identificării multora cu situația politică actuală, cu niște oameni care nu reprezintă majoritatea și care să o spunem pe șleau, ne fac un mare deserviciu. Mândria mea de a fi româncă vine din cunoașterea istoriei acestui popor, din cercetarea vieții unor legende ca Petre Țutea, Mircea Eliade, Costache Oprișan, Mircea Vulcănescu și în general a intelectualității române din perioada interbelică care au ajuns de referință tocmai pentru că nu le-a fost rușine că sunt români. Nu o să vezi niciodată un britanic, un francez sau italian că se feresc să zică de unde sunt. Da, recunosc niște probleme în tara lor, dar asta nu îi definește ca neam. În acest sens, cred că trebuie să ne trezim și să învățăm să stăm demni. Pentru că atunci când îți reprezinți originea cu demnitate și un străin îți va arăta respect pe măsură și va vedea cine ești tu, nu ce se scrie în ziar despre români.

Ce mai face Roxana Lupu, dincolo de scenă

Își face timp pentru ea și familia sa, oricât de ocupată ar fi, pentru că rolurile nu o încălzesc când îi este greu. Îi place natura, să facă sport, să asculte muzică și să își trăiască viața în simplitate pe cât posibil.

A făcut si face workshopuri de dezvoltare profesională pentru corporații si organizații precum Capgemini, Rotaract Uk sau Nespresso. Multă vreme a ținut cursuri de învățare creativă în școli diverse din Anglia, arătându-le elevilor cum să învețe creativ, să recapituleze și în general să facă din procesul de învățare unul frumos, distractiv și care le face plăcere.

Roxana Lupu

Academia de învățare creativă înființată de Roxana și Nicholas Lupu în Londra și București organizează cursuri de dezvoltare profesională pentru corporații sau publicul larg, preponderent prin muzică și actorie.

Ca gând de încheiere, Roxana Lupu ne-a transmis tuturor:

Am învățat că dacă nu mă respect eu, nu am cum să cer acest lucru altora. Am învățat să fiu mândră de unde provin, să fiu un ambasador țării mele, să muncesc, sa păstrez echilibru în a nu fi extrem de umilă sau foarte orgolioasă. Lecțiile acestea le aplic în fiecare zi, încercând să mă îmbunătățesc.

Cuvânt de încheiere

Dacă veți citi cu atenție și veți aprofunda cuvintele Roxanei Lupu, veți înțelege faptul că noblețea firii este una din calitățile oamenilor de mare excepție. Oameni care nu se nasc mereu. Se nasc rar și dăruiesc cu intensitate din tot ceea ce sunt. Oameni care apar în lumea această sumbră să ne scoată din întuneric și să ne arate lumina de dincolo de noi și din interiorul nostru.

Artiștii precum Roxana Lupu apar atât de rar în lume, tocmai pentru că ei sunt cruciali la un moment dat. Schimbă! Precum Regina Maria! S-a născut cu un rol clar, definit și sfânt, de a fi Inima României, care deși a încetat fizic să bată, apare din când în când asemeni unei reamintiri a faptului că trebuie să ne ridicăm din genunchi și să ne amintim de noi.

Roxana Lupu este dincolo de artist, un om de mare valoare și excepție umană. Un suflet delicat, dar extrem de decis și puternic. O fire care știe să muncească și înțelege importanța acestui fapt. Un om care nu își pune limite și crede în șanse!

 

Articol realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei

O mică incurisune în istoria Adjudului…

Când am pășit prima dată în Vrancea, de pe plaiuri orădene, în Adjud am ajuns. Adjudul acela mic, boem, plin de castani, tei și brazi, de oameni frumoși, prietenoși și buni!

În Adjudul în care mulți se întreabă ce să facă, uitând că pot începe cu ei înșiși câte ceva, uitând că Adjudul nu este atât de mort pe cât pare și nici atât de gol precum îl văd alții. Un oraș înseamnă mult mai mult decât clădirile sau politicul. Înseamnă oamenii lui și el însuși! Mă întreb câți știu istoria orașului în care s-au născut, câți au habar de cât de vechi sunt unele case din Adjud și ce istorii cuprind în și între pereții lor.

Eu nu m-am întrebat ce să fac. Am luat Adjudul la pas, i-am citit istoria și m-am bucurat să fiu pe meleaguri care au fost un spaţiu de locuire neîntreruptă, încă din Neolitic!

Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea.

Nu este un oraș mare, dar este un orășel cu mult potențial, în care se poate face turism istoric, rural (în zonele care aparțin de el) și nu doar. Lunca Siretului, barajul Siretului, Balta, Lunca Trotușului, Dealurile de la Pădureni, barajul Siret-Bărăgan toate sunt zone de mare interes turistic care ar putea fi dezvoltate pentru a aduce bani la buget. O investiție responsabilă în agricultură și sprijinul micilor producători ar fi alt pas care ar putea ajuta adjudenii să prospere și să redevină ceea ce au fost cândva.

Chiar și așa, „Cine a băut apă din Trotuș, nu mai pleacă de aici!”. Așa mi s-a spus și așa a fost în cazul meu. Oriunde merg și orice fac, Vrancea este mereu în sufletul meu, ca un altfel de cămin și acasă. Cel pe care eu l-am ales!

Cunoscut nod feroviar în vremurile de demult, Adjudul a fost un orășel târg, care s-a dezvoltat treptat în jurul acestei ocupații: de ceferist! În Adjud, mai toți lucrau la gară sau aveau relații cu gara. De aceea, gara, în acest spațiu este un element deosebit de important și care se leagă cumva de oraș și ceea ce a devenit el. Fiecare avem în familie măcar un ceferist! Eu am avut 3! A rămas unul…

Înainte, Doamnele cochete și elegante, rafinate, care își croiau hainele la cele mai iscusite croitorese, se plimbau la braț cu Domnii lor pe Strada Mare. Acela era locul de Promenadă în alte vremuri. O stradă care era presărată de case evreiești, eleganță, dale pietruite, melodii ale epoci și boem. Bunica Florica îmi povestea cum își punea pe ea cea mai frumoasă rochie, câte o pălăriuță, îl lua pe bunicul la braț și mergeau să servească o cafea, o bere și să socializeze. Toți vecinii mai în vârstă de pe strada Negri îmi povesteau ce cochetă era bunica Florica și ce frumoase erau timourile acelea. Au mai rămas câțiva boemi. Majoritatea pe strada Cuza și străduțele din jur, iar cei mai tineri, care pe unde.

Bătând străduțele și străzile Adjudului la pas, am găsit locuri de care m-am îndrăgostit iremediabil. Curți frumoase, pline de flori, de liliac, gutui, ghiocei, brazi și oameni buni ca pâine caldă și deși oraș mic, am regăsit în Adjud educație de performanță! Olimpici la matematică, informatică, dar și sport, tinerii adjudeni sunt o generație remarcabilă, iar profesorii din Adjud, nu sunt cu nimic mai prejos de alți profesori din țară.

Am locuit și eu într-un apartament la parter pe drumul gării. Auzeam mereu păsările cântând dimineața, iar când ploua se simțeamiros de munte, acesta nefiind foarte departe. De altfel se și vede. Am mai locuit și pe Costache Negri, o stardă frumoasă, veche și plină de istorie. Acolo, am vorbit cu mulți aomeni mai în vârstă, care aveau amintiri atât de frumoase despre vremurile când Adjudul era doar un târg, iar lumea era mai bună!

Adjudul va rămâne mereu orașul meu de suflet deoarece acolo s-a născut fiica mea, acolo am cunoscut una din cele mai minunate mame, mamaie, am închegat prietenii și am trăit timpuri frumoase și dragi!

(La pas de suflet, prin Vrancea, Ramona Sandrina)

***

Situat în nord – estul judeţului, în Câmpia Siretului Inferior, la confluenţa Trotuşului cu Siretul, a fost şi este un important nod al căilor de comunicaţie dintre provinciile româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fapt care i-a influenţat şi determinat evoluţia sa istorică, socială şi economică.

Ca spaţiu de locuire neîntreruptă, Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea. Primele săpături în această zonă au fost făcute în anul 1930, în localitatea Domneşti – Sat, punctul ,,Cetăţuie” (situat pe albia Siretului) de către Emil Coliu. Vasul antropomorf cucutenian a fost una dintre noile descoperiri, la acea vreme, în domeniul ceramicii pictate din Moldova de Jos, publicată în ,,Milcovia” anului 1933.

Din vechea vatră istorică a Adjudului (Adjudul – Vechi, pe care s-a format Târgul Adjudului) au provenit cele mai multe obiecte arheologice aparţinând, pe rând, Epocii bronzului (Cultura Monteoru), Carpilor (secolele II – III d.chr.) descoperite în punctul ,,La Sondă”, cât şi secolelor XVI – XVIII.

Au fost cercetate locuinţele – bordei de secol XIV şi peste zece morminte aparţinând cimitirului din vechiul Târg al Adjudului, de pe teritoriul Moldovei.

Mărturiile arheologice, aparţinând secolelor VIII – IX şi secolelor XIII – XIV, probează existenţa unei comunităţi umane anterioare formării statului feudal Moldova. Documentar, a fost atestat la 9 aprilie 1433, ca punct de vamă, prin Privilegiul comercial acordat de Iliaş Vodă (1 ianuarie 1432 – septembrie 1433, 4 august 1435 – 8 martie 1436), fiul lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), saşilor din Şapte Scaune ale Transilvaniei, menţionându-se că negustorii şi mărfurile se vor înscrie în Agiud.

Tot ca punct de vamă, este menţionat apoi şi în Tratatul comercial încheiat de Ştefan cel Mare (12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504) cu Polonia, la 3 iulie 1460, tot cu denumirea de Agiud.

Considerat ca târg aparţinând Domniei, încă de la începutul secolului al XVI-lea, Adjudul a fost centrul administrativ al ţinutului cu acelaşi nume. Într-un document din 6 martie 1507, „Ţinutul Adjudului” cuprindea cursul inferior al Trotuşului, împreună cu Valea Siretului, în aval de Răcăciuni şi amonte de Mărăşeşti. Îl întâlnim apoi într-un uric din 17 aprilie 1522 de la Ştefăniţă Vodă (22 aprilie 1517 – 14 ianuarie 1527), într-un document din prima domnie a lui Petru Rareş (20 ianuarie 1527 – 14 septembrie 1538) din 1527 şi în Cronica moldo – polonă, în 1566.

Ţinutul Adjudului este întâlnit în documentele din anii 1615, 1618, 1630 şi 1647, târgul păstrându-şi în mare parte funcţia administrativă. Contopirea definitivă a celor două ţinuturi, cu mutarea reşedinţei la Focşani, a avut loc la începutul domniei lui Dabija Vodă (19 / 29 septembrie 1661 – 11 / 21 septembrie 1665), fapt confirmat de absenţa sa din lista de judeţe din 1684, a lui Miron Costin.

Două sunt momentele istorice petrecute la Adjud în secolele XVII – XVIII: regruparea, la 14 mai 1600, a celor două armate ale lui Mihai Viteazul (15 / 25 octombrie 1593 – 20 / 30 noiembrie 1600), în drumul lor spre Suceava şi Iaşi şi prezenţa târgului în marea confruntare militară din anii 1787 – 1792 dintre armatele ruse şi austriece, pe de o parte, şi armata turcă, pe de alta. Aici, la 14 octombrie 1788, turcii suferă una dintre înfrângerile care aveau să determine sfârşitul războaielor.

Începând cu secolul al XVIII-lea decade treptat, îşi pierde din însemnătate, încât nici Dimitrie Cantemir (18 / 28 martie 1693 – aprilie 1693, 23 noiembrie / 4 decembrie 1710 – 11 / 22 iulie 1711), în „Descrierea Moldovei”, nu-l mai include printre târgurile însemnate ale ţării.

În urma pustiirilor provocate de război şi a deselor revărsări ale Siretului, o parte din locuitorii Adjudului se mută 3 km mai la sud, întemeind Adjudul Nou. Sub denumirea de Adjudul Vechi, târgul se regăseşte şi astăzi ca sat.

Noul târg Adjud s-a întemeiat pe moşia serdăresei Ilinca Canta, printr-o învoială întărită definitiv de hrisovul domnului Moldovei, Mihail Constantin Suţu (septembrie 1819 – februarie 1821), la 15 februarie 1795.

Divergenţele intervenite între târgoveţi şi noul stăpân al moşiei, de la începutul secolului al XIX-lea, Constantin Balş, macină viaţa locuitorilor până la jumătatea secolului când, sub domnia lui Cuza Vodă (5 / 17 ianuarie 1859 – 11 / 23 februarie 1866) şi a noilor legiferări statale, a început un proces de răscumpărare, terminat abia în 1910.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, târgul cunoaşte o relativă dezvoltare, îndeosebi odată cu punerea în circulaţie a liniilor ferate Mărăşeşti – Bacău (1872), Adjud – Tg. Ocna (1884) şi constituirea unui Depou de locomotive (1880). Poziţia Adjudului de important nod feroviar se conturează definitiv şi va influenţa puternic dezvoltarea sa socio – economică, până în prag de secol XXI.

În 1866 s-a solicitat Prefecturii Judeţului Putna aprobarea pentru înfiinţarea pieţei oraşului, lucru ce se va realiza între anii 1872 – 1873. Tot în această perioadă s-a construit şi localul Primăriei Oraşului Adjud.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1893) s-a înfiinţat Fabrica pentru prelucrarea petrolului, proprietatea lui Alik Leibu, ce producea petrol, benzină şi păcură. Ancheta industrială din 1901 – 1902 o încadrează în industria mare, menţionând cu acelaşi prilej o moară cu aburi la Adjudul Vechi.

În 1877, Compania a IV-a din Batalionul I al Regimentului de Dorobanţi 10 Putna, formată din locuitori ai Adjudului şi din Plasa Răcăciuni, participă la eroica bătălie de la Plevna. Pe meterezele redutei Griviţa, la 30 august 1877, adjudenii sfinţesc Independenţa României cu jertfa lor de sânge şi viaţă, alături de bravul lor comandant, maiorul – erou Gheorghe Şonţu (1841 – 1877).

În Războiul de Reîntregire a Neamului, din 1916 – 1918, prin participarea lor la eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, locuitorii Adjudului şi-au înscris cu cinste numele în cartea de aur a eroismului românesc. Tot în acei ani, prin poziţia avută în planurile organizatorice şi strategice ale Armatei Române, Adjudul a devenit unul din principalele centre de pregătire şi comandă a desfăşurării luptelor din iulie – septembrie 1917 pe întreg Frontul Românesc.

Cercul Cultural ,,Spre Lumină”, care şi-a desfăşurat activitatea în Adjud în perioada 1919 – 1923, a luat iniţiativa imortalizării eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, printr-o placă comemorativă din anul 1921, care, actualmente, se află pe peretele Casei de Cultură din Adjud.

Dezvoltarea generală capitalistă a ţării în perioada interbelică, la care se adaugă cauze de ordin local, printre care enumerăm emanciparea oraşului, transformarea din comună rurală în comună urbană, afluxul populaţiei din zona limitrofă şi creşterea demografică au determinat o viaţă economică cu caracteristici superioare perioadei anterioare.

Dezvoltarea industrială este caracterizată de existenţa unui număr destul de mare de întreprinderi mici şi întreprinderi mai ,,mari”, cum ar fi: Fabricile de cherestea ,,Siretul” din Adjudul Vechi şi ,,Ciungheşul” sau Moara ,,Energia”.

De asemenea, deceniul al treilea al secolului XX cunoaşte pentru Adjud apariţia unui număr destul de important de instituţii de credit şi bănci: Banca Română, Banca „Albina”, Banca Adjudului, Banca de Credit, Banca Comerţului, Banca C. F. R., Banca Siretul, Banca Trotuşului, Banca Sfântul Neculai, Banca Plugarului.

În 1933 s-a construit un depozit de benzină, iar în 1944 a fost dat în folosinţă un modern local P. T. T. O clădire impunătoare era cea a Gimnaziului ,,General Averescu”, care începând cu 1938 a fost transformată în ,,Spitalul Comunal”.

Reşedinţă a Plasei Răcăciuni prin Legea comunală din 1864 şi până în 1944, Adjudul a devenit comună urbană în 1921 şi municipiu în anul 2000. (Sursă text: Muzeul Vrancei)

Fotografiile by fotovideoadjud

Text informații + foto:Țara Vrancei

Articolul a fost preluat și de Ziarul de Vrancea

Cristian Pușcaș, arhitectul spiritului și al clădirilor Art Nouveau din Oradea

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!

 

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei)

Translator între specii: Deborah Faoro dezvăluie adevărata față a unui om frumos de animale!

Deborah Faoro
Deborah Faoro s-a născut în Vigevano, Italia din mamă libaneză și tată italian. A studiat Facultatea de Etnologie în România, a fost Manager de proiect la „Sibiu Jazz Festival”, se ocupă de dresaj canin la „Faoro Sport Dogs”. Este de asemenea implicată în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism” și trage cu arcul la centrul de echitație „Zorabia”.

A fost odată ca niciodată o familie din Râu Sadului

Când o întâlnești pe Deborah Faoro, nu poți simți altceva decât revelație, uimire, bucurie și senzația aceea ciudată de deja-vu. Cel puțin, eu aia am simțit. Un om frumos, vesel, exuberant, cu o energie debordantă, chip luminos și o limbă română vorbită prin regionalisme ca acasă la Sibiu, la noi în România!

Și aflând că s-a născut în Italia, țara de origine a tatălui său, iar mama este libaneză, nu poți să nu te întrebi: și ce e cu românca asta? Iar ea râde larg, senin și frumos: „Îți spun acum cum, mândro!”. Și îți spune în timp ce țesală un cal, mângâie un ciobănesc belgian, iar vântul frunzărește împrejur.

Bunicii mei, din partea tatălui, au plecat din Belluno și au venit în Râu Sadului în Sibiu cu firma Feltrinelli. Tata s-a născut în Rozdești și a plecat din România la vârsta de 21 de ani ca să se întoarcă la căderea regimului comunist în ’90, fix în anul nașterii mele. Din dorința de a cunoaște locul unde s-a format tatăl meu ca om, am venit în România să reiau la pas potecile pe care le bătea el de copil și de tânăr. Am găsit oameni care încă îl țineau minte pe tatăl meu, de copil. De la un mic experiment de a umbla pe urmele tatei, s-a născut o dragoste de apartenență la acest loc, la această țară și acest grai românesc, care mie îmi este nespus de drag.

Și uite cum se povestește povestea Cosânzenei noastre cu păr negru, care călărește caii mai ceva ca băieții. Deci, italiano-libaneza noastră, nu e chiar atât de străină locurilor. De aceea și locurile au recunoscut-o pe ea, au adus-o acasă și au primit-o cu brațele deschise. Cumva, deși în vene nu e sânge românesc, este într-un ADN mai depărtat și mai profund.

Nu devii român doar prin sânge, ci și prin alegeri!

De copil am căutat pădurile, pârâurile, luminile dimineții și cântatul greierului la ceasul serii. Prieteni mi-au fost câinii și păsările pe care le creștem în număr mare. Am fost un copil care a iubit să citească, să meargă la școală, să se cațere în copaci, să fugă după capre, să spună o vorbă bună oricui și cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec după amiezile cu bătrânii care frecventau parcul de lângă casă.

Deborah Faoro consideră că toți ne naștem cu iubire față de viață, natură și mișcare. Ea însă, a ales să își ducă viața în natură, să fie mult mai conectată cu aceasta. Probabil că, la un moment dat, s-a hotărât că așa îi este cel mai bine.

Dresaj canin și o comunitate de oameni cu câini

Deborah s-a născut căutându-și apartenența cu tot ce însemna ființe vii în jurul său. Fără ca ea să știe ceva despre comportamentul animal, câini, cai sau pisici îi vorbeau altfel decât celorlalți în copilărie.

Asta nu pentru că sunt ceva îmblânzitor de animale, ci pentru că pur și simplu le acordam ceea ce ceilalți nu le acordau: atenția neîmpărțită și dorința de a le înțelege nevoile și felul în care acestea să fie fericite. Poate sună un pic încurcat, însă pe asta se bazează orice relaționare de succes, adică nu doar să înțelegi ce are celălalt nevoie dar și să fii atent cum să îi oferi satisfacerea acelei nevoi.

Deborah Faoro chiar căuta acest gen de interacțiuni. Unui animal nu ai ce să îi ascunzi. Își dă seamă că nu ești tu acolo și îți va arăta asta imediat. Animalele nu știu să comunice altfel decât sincer, iar această nevoie de sinceritate o va urmări toată viața pe Deborah.

Încet, încet a început să se implice când vedea oameni care aveau probleme cu câinii lor. Se oferea să scoată câinii la plimbare, încercând să înțeleagă cât mai mult din problemele lor comportamentale. De acolo a început să se intereseze de psihologia canină și cabalină și să lucreze ca voluntar, mai întâi la o canisă de câini, apoi la un grajd de cai.

Deborah Faoro

A învățat multe de la specialiști, dar și de la cei pasionați de subiect, însă cele mai puternice învățături au fost acelea de pe teren, la lucru. Au fost multe etape care i-au schimbat abordarea în ceea ce înseamnă a dresa un animal. Cea mai importantă a fost când a înțeles că, de fapt, ceea ce trebuie să construiască este un limbaj comun între ei, ca un pod între un lac și un ocean.

Cred că asta nu doar între noi și animale trebuie construit ci și între oameni – un pod al sincerității și al grijii pentru celălalt. La asta răspund animalele, odată ce vii înspre ele cu fondul acela comun, așa cum e el, cu bune cu rele, faci primul pas spre a le câștiga încrederea, tocmai oferind curajul de a te expune așa cum ești.

Acum, Deborah Faoro construiește o adevărată comunitate prin „Faoro Sport Dogs”. Acolo nu se vine doar pentru dresaj, ci pentru a lega prietenii, pentru a construi o comunitate a oamenilor de câini, cum se spune între stăpânii de suflete cu blăniță. Și cunoscând-o pe Deborah, nu ai cum să nu simți că vrei să te reîntorci acolo. Locul acela, devine un altfel de „clacă” a lucrurilor bune.

Pe lângă acest aspect, Deborah folosește câinii alături de cai în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism”, dezvoltat de Mugur Pop. Deborah mai lucrează cu câinii în școli, pentru a ajuta copiii să interacționeze, să nu se teamă, să își învingă anumite traume, ea având proiecte în paralel unde lucrează cu copii cu sau fără nevoie speciale.

Deborah Faoro: „Câinii răspund la atitudinea omului!”

Deși extrem de populari și iubiți, oamenii se tem în general de câini, suflete de multe ori traumatizate de către om. Iresponsabilitatea și lipsa unei legislații ferme duce la înmulțirea câinilor comunitari, pentru care nici acum nu s-au găsit soluții reale.

Ne temem doar de ce nu cunoaștem sau nu înțelegem. Când simțim că nu deținem controlul asupra unei situații, intrăm în panică. E un comportament visceral, pe care îl purtăm în noi de multă vreme. Eu am scos din ecuație nevoia de control sau de a stăpâni și am înlocuit-o cu dorința de a-l înțelege pe celălalt. Câinii sunt ființe extrem de reactive la rezonanțele din jurul lor, lucru care a dus la vorba: câinele cunoaște omul rău. Ajungem să umanizăm câinii din punctul acesta de vedere ca și cum ar fi capabili să citească gândurile oamenilor, însă ei reacționează de fapt la rezonanțele pe care le emite acel om. De fiecare dată, oamenii îmi spun: Deborah, cu tine toți câini merg altfel! Iar asta se întâmplă imediat cum preiau eu lesa în mână, fără să mă folosesc de tehnici de dresaj. Câinii răspund la atitudinea omului. Eu, dacă nu emit nici o emoție dezechilibrată cum ar fi frică, supărare, nerăbdare, etc – câinii vor rezona la ce transmit eu, adică încredere, calm, bucurie, drag și așa devenim haită.

Deborah Faoro

Bineînțeles există și câini care au fost învățați să intre în conflict cu omul. Vestea bună este că, odată cu schimbarea de mediu și de stăpân, chiar și aceștia se bucură de prezența omului.

Acel secret pe care toată lumea vrea să îl afle, nu este altceva decât firescul. Să fii prezent, să îți pese, să îți asumi, să rezonezi, să dărui, să aparții, completează Deborah mângâindu-și cele două minuni din rasa ciobănescului belgian Malinois care o urmăresc peste tot.

Să fii om de animale înseamnă a crea o punte de comunicare între om-animal și animal-om, adică ceea ce fac este să creez un limbaj comun între specii. Înseamnă să înțelegi cu inima acolo unde limbajul articulat, discursiv nu îți mai este de folos.

Malinois-ul belgian, una dintre cele mai loiale rase

Malinois-ul, contrar credințelor urbane, este un câine timid, care se cere construit prin multă încredere, exercițiu atât fizic cât și mental și mai ales multă interacțiune cu omul lui. Ciobănescul belgian este o rasă care suferă de lipsa omului.
De obicei problemele sau miturile urbane despre această rasă provin de la handleri care nu înțeleg rasa și o cresc dezvoltând latura de conflict, care într-un câine cu o capacitate foarte mare de focus precum malinois, se poate dezvolta extrem de rapid. Vinovați sunt și cei care neglijează nevoile unui malinois de apartenență la activitatea haitei lui de oameni, crescând în el frustrări peste frustrări care izbucnesc de obicei dintr-odată, spune Deborah Faoro.
Deborah Faoro

Răsfățații ei se numesc Drako, cel care în ultimii șapte ani a fost cu ea peste tot, și fiul lui de opt luni, Zen.

Sunt două personalități opuse care au apărut în momente diferite din viața mea și care mi-au marcat mult viața și felul de a fi: unde Drako este înțeleptul, puternic dar potolit, exploziv dar care poartă grijă celorlalți, ușor depresiv și extrem de dependent și influențabil de starea mea zilnică, Zen este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Ascultându-i toate aceste povești și informații despre câini, comportamente și încredere, încep să înțeleg parcă și mai mult faptul că umanitatea este cumva împărțită în straturi și la poluri total opuse.

De o parte sunt cei cărora le pasă de tot ce îi înconjoară, de tot ce este viu, care trăiesc în armonie și respect chiar și cu un câine. Celorlalți, le face plăcere agresivitatea, violența, durerea și chinul acestor suflete și a tot ce este viu. Undeva, la mijlocul tuturor stă de fapt educația care nu este ceea ce trebuie să fie și prin lipsa căreia, ne îndepărtăm de umanul din noi.

„Zorabia” – centrul de echitație unde tragi cu arcul

Ca și cum nu era oricum deja suficient că se implică în proiecte de mare suflet, ajutând copii, dresând căței și închegând comunități, aflu că Deborah Faoro se mai ocupă și de trasul cu arcul. O amazoană dacă, venită parcă de pe alte tărâmuri să ne învețe iubirea și respectul față de viață!

Zorabia e un loc ca scos din povești, unde caii apar dimineața din ceață și dispar colorat în mov și albastru pe înserate. Zorabia e locul unde îmi afund nasul în coama calului, unde îmi alint urechile să ascult rumegatul lor și îmi deschid inima spre bucurie.

Îi place să meargă călare colo-colo, „să hăndrălaiască”, așa cum îi place ei să spună, dar ceea ce o bucură cel mai tare este să fie printre cai, să fie parte din grupul lor.

Am trăit lungi perioade fără să pot fi printre ei și inima nu-mi sălta la fel la bucuriile zilei. Se zice că exteriorul unui cal face bine interiorului unui om, însă pentru mine inima unui cal, dăruirea, încrederea enormă ce ți-o îngăduie, este ca o legătură directă spre ceea ce este de fapt viața și rostul ei. Calul nu știe a fi altfel, dar noi putem alege să mergem spre el căutând acel fond comun pe care îl avem cu el. Cred că asta ne dă sentimentul acela de măreție cu care ne umple toată ființa când suntem în preajma lor. Trasul cu arcul de pe cal e o provocare pe drumul pe care îl parcurg cu viața mea. Pun laolată mintea și inima într-o cântare care imi alină sufletul.

Cum se descurcă? Cine se încurcă, se descurcă, spune Deborah râzând debordant de molipsitor.

Acolo unde nu pot cuprinde cu mâinile, cuprind cu inima și chiar dacă vă vine greu să credeți, nu e doar posibil, e chiar la îndemână. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e mai greu să nu cuprind toți caii și câinii și oamenii frumoși în inima mea. Eu știu iubi și atât. Nu știu să nu iubesc ce fac, iar până în ziua de azi nu am întâlnit ceva să nu pot iubi. Am întâlnit însă, multe la care greu mă pricep. Balanța pe care am găsit-o în viață este să îmi descopăr darurile și să învăț a pricepe tot mai bine la ele. Am învățat că e bine să evit împrăștierea și să învăț ce înseamnă a conserva, a înmulți, a pune laolaltă, a dărui, a primi.

Cuvânt de încheiere

În Raiul acesta de frumusețe naturală și umană dat de Dumnezeu este greu să vii, iar mai apoi să trebuiască să te desprinzi. Deborah este un fel de om magnet, a cărei energie pozitivă și căldură interioară nu are cum să nu te facă să îți dorești să fii măcar pe jumătate din cum este ea.

Deborah Faoro este omul la care vii cum ești și pleci altfel. Schimbat! Începi să îți pui întrebări despre lucruri care nici nu știai că te macină sau la care nu credeai că te gândești. Începi să vezi totul în jurul tău cu alți ochi. Cei interiori, care până atunci erau închiși. Te întrebi dacă asta este de bine și cum te va afecta!

Deborah este un fel de izvor rece de munte, din care se scurge năvalnic o apă pură pe care nu o vei mai gusta nicăieri. Doar acolo! Te trezește și trezește în tine tot ce înseamnă emoție și dorință de a te analiza și rescrie pe multe „alocuri”.

Deborah Faoro nu este o închipuire din Apuseni pe care o vezi doar călărind la apus, urmată de doi malinois loiali. Deborah este o Zână a Naturii și a Vietăților, care te cheamă la ea să te vindece de toate relele lumii!

Cristina Diana Enache dă viață cărților de povești prin desen!

Cristina Enache

Cristina Diana Enache a studiat la Liceul de Artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani. A pictat icoane bizantine, a plecat în Italia să își cunoască marea iubire și s-a reîntors după 14 ani ca să dea viață poveștilor.
O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

Cristina Diana Enache

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

Cât despre Alex, băiatul ei, este cu siguranță „bărbatul” care i-a furat inima pentru totdeauna. Împreună cu Alex se plimbă, povestesc, se joacă și fac temele împreună.
Cristina Enache

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Uneori, o lucrare frumoasă poate să se nască din sentimentul melancoliei, al tristeții și nu doar al bucuriei. Îmi aduc aminte că mi-a fost terapeutic să pictez îngeri după ce l-am pierdut pe tata. La început, începeam desenul trist, dar apoi, pe măsură ce desenam, când îl terminam, aveam un sentiment de ușurare, bucurie și pace. Am ajuns să cred de-a lungul timpului că noi ne creăm realitatea prin ceea ce gândim. Adevărul stă în inimă, asa că trebuie să ne ascultăm inima deoarece sentimentul este cel care rămâne – rațiunea se pierde!

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita României)

Ana Barton și scrisul ei direct din pulsul gândurilor sale, în sufletul nostru

Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rândPervazul lui DumnezeuJurământ de rătăcireMamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilorIn the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

Cuvânt de încheiere

Și iată, stau în fața acestui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

 

Mugur Pop, Gerula din Apuseni

Mugur Pop

Mugur Pop a fost inginer agricol o viață, dar a decis să își urmeze visul, să se retragă în munți, alături de natură, cai și copii.  Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în cadrul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“. De asemenea, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat programe de educație pentru copii:  „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”.

 

Dacă vei da un simplu search „Mugur Pop” pe Google, vei găsi aproape de fiecare dată un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, cu păr grizonat prins în coadă și cu barbă, îmbrăcat în haine dacice, călărind și trăgând cu arcul. Vei afla că este Gerula din Carpați, ultimul dac liber care s-a retras în munți! Și nu ne minte internetul, deoarece exact el este. Un Gerula al secolului XXI care se încăpățânează să dăinuiască în spiritul nostru!

 

Urmăresc activitatea lui Mugur Pop de foarte mulți ani. L-am descoperit undeva prin 2015, la o emisiune unde era prezentată terapia copiilor cu autism cu ajutorul cailor. Și recunosc că mi s-a întipărit clar, frumos și etern atât pe retina ochilor, cât și a sufletului.

Mugur Pop se ia! Nu ca un virus ci ca o stare de bine. Deși, am putea spune că e și un virus, dar unul bun care vindecă prin conștientizarea propriei ființe interioare.

Pe Gerula îl putem găsi în inima naturii, la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, aproape de pădure, unde are o fermă în care crește și se îngrijește de cai, oi, găini, capre, o măgărușă, mâțe și ciobănești carpatini.

Când i-am luat interviul, se pregătea de mers la strâns de fân. M-am oferit cu o furcă de ajutor, dar fânul era balotat deja. Tractor nu am. Aș fi mers cu drag. La o pauză de zâmbet, l-am întrebat cine este el de fapt:

Mugur Pop este român transilvănean, din Cluj. Născut într-o familie în care am fost mult iubit și în care am deslușit legile firești ale bunului simț odată cu valori ca onoare, demnitate, loialitate. Altfel, sunt doar „Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut”.

A ales cu inima și a făcut diferența fiind altfel

Unii dintre noi rămânem inerți emoțional și decizional, aproape toată viața. Nu înțelegem că totul depinde noi înșine. Chiar și momentul trezirii. El, însă, cu siguranță a fost dac de când a venit pe lume, dar restul deciziilor a înțeles că îi aparțin.

Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Gerula îmi recită din Minulescu. Exact din Minulescu, romanticul și melodiosul nostru poet care ne sărută inimile.

Cred că nu am știut să aleg decât cu inima și asta m-a adus aici, acum, azi. Cu spiritul dacic eu zic că m-am născut și nu a fost nevoie să fie trezit. Am avut și am conștiința clară a apartenenței la pământul și spiritul străbunilor, dintotdeauna. Iar natura nu a fost decât spațiul în care toate acestea să se manifeste. Dar am avut nenumărate confirmări umblând călare prin munții patriei, inclusiv în munții sacri, la Sarmizegetusa Regia, că asta e țara mea de suflet și inimă, leagăn al dorurilor și aspirațiilor noastre dintotdeauna. Poate să sune ciudat, dar e emoția care mă însoțește mereu, mai ales când las lumea orașelor în urmă și mă las cuprins de măreția naturii.

Unii nu devenim români niciodată, dar alții sunt români doar respirând! Asta am înțeles eu ascultându-l pe Mugur Pop. De altfel este o emoție pe care nu o pot descrie, să îi fi în preajmă – fie și doar virtual, să îl asculți, să vezi cât se implică și cum simte pământul ăsta pe care mulți îl batem nepăsători la pas, zi de zi.

Terapie cu cai pentru copiii autiști și cei cu nevoie speciale

În timp ce unii doar citim titluri în reviste sau la televizor despre copiii autiști, abuzați sau cu nevoi speciale, Mugur Pop a decis să își pună intuiția, iubirea și caii la bătaie, pentru a vindeca suflete, traume, destine și vieți. Și reușește!

Terapia cu cai este parte a unui proiect de dezvoltare socio-emoţională a copiilor prin interacţiune cu animalele. Programul a fost demarat de profesorii de la Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ședințele au loc de două ori pe săptămână, iar gradul de dificultate al exerciţiilor creşte progresiv.

 

De 12 ani deja, Mugur și echipa sa lucrează cu copii cu nevoi speciale, urcându-i pe cai. La început pentru amuzamentul lor și un fel de stimulare neuromotorie. În timp, au făcut călărie asistată și cu copiii cu diferite tulburări comportamentale, inclusiv din spectrul autist.

La ferma lui Gerula mai vin copii care doresc să cunoască și să înțeleagă mai bine natura și mediul înconjurător. Copii care învață că natura nu este un loc unde doar te adăpostești, din care tai lemne, ci este un organism viu, independent, care ne oferă tot ce avem nevoie pentru o viață echilibrată și fericită. Îi învață să respecte, să supraviețuiască și să iubească!

Am fost parte dintr-un proiect de cercetare, iar apoi am avut noroc și cei de la Profi ne-au sponsorizat și am reușit să ne implicăm mai mult decât reușeam cu propriile puteri. Avem acum un manej acoperit unde putem lucra în orice anotimp, un spațiu unde putem dezvolta și mai multe activități educative, legat atât de cunoașterea și înțelegerea interacțiunii cu lumea animală, cât și legat de cunoașterea naturii prin experiență directă, un lucru la care ținem foarte mult.

Rezultatele nu au întârziat să apară, chiar dacă nu în fiecare an găsesc sponsori atât de generoși. Uneori mai fac o echilibristică extrem de aventuroasă pentru a trece iarna cu caii, pentru a organiza programul cu voluntarii și pentru a menține în continuare accesul gratuit, cel puțin pentru copiii instituționalizați.

Poate, de dincolo de ecran, oamenii îngeri și de bine citesc și înțeleg ce se întâmplă acolo la Cluj și vor găsi în sufletele lor empatia necesară și generozitatea de a se alătura acestui proiect deosebit.

Proiectele lui Gerula – copiii, caii, natura, muntele și istoria

Toate aceste lucruri sunt viața lui, ne spune Mugur Pop! Au apărut în urma dorinței sau visării de a descoperi călare munții României, de a cunoaște natura în înțelesurile ei cele mai adânci, nemijlocit, prin experiență directă cu ajutorul tuturor simțurilor.

Așa a luat naștere Descoperă Natura, o asociație care se ocupă de educația copiilor în și pentru natură, odată cu activități asistate de animale dedicate copiilor cu nevoi speciale.

Apoi, turismul ecvestru a apărut după ce au luat primii cai, ducând sau aducând la viață visul de a traversa Carpații călare. Numele Călare în Carpați provine de la o carte la care Mugur lucrează de prea mult timp deja – „Călare în Carpați, în căutarea unei civilizații ascunse”.

Am pornit de la cai și am ajuns la istorie, o pasiune mai veche insuflată de profesorul meu de istorie din liceu. Au trecut ani, iar când am ajuns călare la Sarmisegetuza Regia, în munții Orăștiei, l-am întâlnit pe profesorul Cerghi chiar în zona sacră și relatându-i pe unde am venit pe Valea Sebeșului, de la Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Godeanu, Steaua Mică, Grădiștea de Munte, mi-a spus: Mugur, ai venit pe unde a venit cavaleria maură când a dat atacul decisiv asupra Sarmisegetuzei. De aici, alegerea de a face reconstituire istorică și arheologie experimentală cu Terra Dacica Aeterna a fost doar firească și, poate, necesară.

Valorile după care se ghidează Mugur Pop, dacul de la Cluj

Verticalitatea, curajul, bunăvoința, onestitatea, onoarea, loialitatea și ciudat pentru mulți azi, buna cuviință, sunt valorile care sunt cele mai importante pentru Mugur Pop.

Mugur Pop Gerula

Eu unul nu pot trăi fără sens. Și nu cred că un om poate, sau merită să trăiască fără sens. Parcurgem un drum pe care sensul este mai important decât destinația, dacă nu cumva destinația e reprezentată tocmai de înțelegerea profundă a acestui sens. Da. Nu știu dacă un om sincer cu el și cu viața poate răspunde altfel. Iar viața adevărată, e spațiul dintre două respirații, prima în care aerul acelui moment al nașterii ne inundă plămânii și cel în care ultima respirație pleacă spre cer. Acesta e un spațiu generos, favorabil experiențelor care să ne aducă mai aproape de a înțelege cu inima tot ce ne înconjoară. Aceste înțelegeri vin în urma confruntării cu realitățile care ne înconjoară și pe care le înțelegem trăindu-le cu curaj și bucurie. Îndemn orice ființă să aleagă calea cunoașterii directe, înaintea speculațiilor teoretice. ”Primum vivere, deinde philosophari”.

Natura este casa sa. A noastră. Oameni, animale și plante laolaltă. În egală măsură, ne spune Gerula cu blândețea graiului specific.

Legătura aparent miraculoasă este bucuria de a face ceea ce îți place. Nu ca moft, ci ca o nevoie fundamentală.

De-a lungul vremii, Mugur Pop a învățat să nu se lase. Să meargă, orice ar fi, până la capăt. Oriunde ar fi acel capăt.

Fiind ultimul dac nu am putut să nu îl întreb cum l-a ajutat în această simțire faptul că este român.

Am fost în multe locuri și sper că nu mi-am făcut de rușine țara. Am rămas aici pentru ca aici e țara mea. Cineva trebuie să rămână să stingă lumina. Nu știu dacă m-a ajutat sau nu că sunt român și nici dacă lucrul ăsta e important, dar vă spun că e un lucru de care sunt în primul și în ultimul rând foarte mândru.

Cuvânt de încheiere

Nu știu ce aș mai putea adăuga la acest cuvânt de încheiere, deoarece recunosc, nu aș prea încheia acest reportaj. Aș tot scrie și adăuga la el fără să mă satur să descopăr această enciclopedie umană, morală, spirituală, care este Mugur Pop. Nu un om complex, dar un om care este el însăși un fel de „habitat” pentru alții.

Mugur Pop este nu doar un om ci este un fel de „acasă”, de „rădăcini” la care să te întorci sau să te duci, atunci când ți se pare că nu mai găsești sau nu regăsești calea către tine sau direcția pe care ar trebui să o apuci. Cu siguranță, în locul acela uitat de lume, răspunsurile nu vor întârzia să apară.

Pe lângă faptul că ne amintește de tradiții, rădăcini și apartenența noastră dacică, ne amintește că natura este prima noastră casă și ne învață să o iubim, să reușim să supraviețuim dacă ne rătăcim, iar în alte condiții, ne învață să călărim, să tragem cu arcul și să vizităm locuri minunate din Carpați.

Mugur Pop Gerula

Ca și cum nu ar fi îndeajuns, vindecă suflete, traume și vieți! Gerula nu este doar ultimul dac liber ci este spiritul care ne eliberează pe noi, de noi înșine!

 

Dan Solcan, profesorul de istorie ”Out of the Box”