Mugur Pop, Gerula din Apuseni

Mugur Pop

Mugur Pop a fost inginer agricol o viață, dar a decis să își urmeze visul, să se retragă în munți, alături de natură, cai și copii.  Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în cadrul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“. De asemenea, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat programe de educație pentru copii:  „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”.

 

Dacă vei da un simplu search „Mugur Pop” pe Google, vei găsi aproape de fiecare dată un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, cu păr grizonat prins în coadă și cu barbă, îmbrăcat în haine dacice, călărind și trăgând cu arcul. Vei afla că este Gerula din Carpați, ultimul dac liber care s-a retras în munți! Și nu ne minte internetul, deoarece exact el este. Un Gerula al secolului XXI care se încăpățânează să dăinuiască în spiritul nostru!

 

Urmăresc activitatea lui Mugur Pop de foarte mulți ani. L-am descoperit undeva prin 2015, la o emisiune unde era prezentată terapia copiilor cu autism cu ajutorul cailor. Și recunosc că mi s-a întipărit clar, frumos și etern atât pe retina ochilor, cât și a sufletului.

Mugur Pop se ia! Nu ca un virus ci ca o stare de bine. Deși, am putea spune că e și un virus, dar unul bun care vindecă prin conștientizarea propriei ființe interioare.

Pe Gerula îl putem găsi în inima naturii, la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, aproape de pădure, unde are o fermă în care crește și se îngrijește de cai, oi, găini, capre, o măgărușă, mâțe și ciobănești carpatini.

Când i-am luat interviul, se pregătea de mers la strâns de fân. M-am oferit cu o furcă de ajutor, dar fânul era balotat deja. Tractor nu am. Aș fi mers cu drag. La o pauză de zâmbet, l-am întrebat cine este el de fapt:

Mugur Pop este român transilvănean, din Cluj. Născut într-o familie în care am fost mult iubit și în care am deslușit legile firești ale bunului simț odată cu valori ca onoare, demnitate, loialitate. Altfel, sunt doar „Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut”.

A ales cu inima și a făcut diferența fiind altfel

Unii dintre noi rămânem inerți emoțional și decizional, aproape toată viața. Nu înțelegem că totul depinde noi înșine. Chiar și momentul trezirii. El, însă, cu siguranță a fost dac de când a venit pe lume, dar restul deciziilor a înțeles că îi aparțin.

Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Gerula îmi recită din Minulescu. Exact din Minulescu, romanticul și melodiosul nostru poet care ne sărută inimile.

Cred că nu am știut să aleg decât cu inima și asta m-a adus aici, acum, azi. Cu spiritul dacic eu zic că m-am născut și nu a fost nevoie să fie trezit. Am avut și am conștiința clară a apartenenței la pământul și spiritul străbunilor, dintotdeauna. Iar natura nu a fost decât spațiul în care toate acestea să se manifeste. Dar am avut nenumărate confirmări umblând călare prin munții patriei, inclusiv în munții sacri, la Sarmizegetusa Regia, că asta e țara mea de suflet și inimă, leagăn al dorurilor și aspirațiilor noastre dintotdeauna. Poate să sune ciudat, dar e emoția care mă însoțește mereu, mai ales când las lumea orașelor în urmă și mă las cuprins de măreția naturii.

Unii nu devenim români niciodată, dar alții sunt români doar respirând! Asta am înțeles eu ascultându-l pe Mugur Pop. De altfel este o emoție pe care nu o pot descrie, să îi fi în preajmă – fie și doar virtual, să îl asculți, să vezi cât se implică și cum simte pământul ăsta pe care mulți îl batem nepăsători la pas, zi de zi.

Terapie cu cai pentru copiii autiști și cei cu nevoie speciale

În timp ce unii doar citim titluri în reviste sau la televizor despre copiii autiști, abuzați sau cu nevoi speciale, Mugur Pop a decis să își pună intuiția, iubirea și caii la bătaie, pentru a vindeca suflete, traume, destine și vieți. Și reușește!

Terapia cu cai este parte a unui proiect de dezvoltare socio-emoţională a copiilor prin interacţiune cu animalele. Programul a fost demarat de profesorii de la Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ședințele au loc de două ori pe săptămână, iar gradul de dificultate al exerciţiilor creşte progresiv.

 

De 12 ani deja, Mugur și echipa sa lucrează cu copii cu nevoi speciale, urcându-i pe cai. La început pentru amuzamentul lor și un fel de stimulare neuromotorie. În timp, au făcut călărie asistată și cu copiii cu diferite tulburări comportamentale, inclusiv din spectrul autist.

La ferma lui Gerula mai vin copii care doresc să cunoască și să înțeleagă mai bine natura și mediul înconjurător. Copii care învață că natura nu este un loc unde doar te adăpostești, din care tai lemne, ci este un organism viu, independent, care ne oferă tot ce avem nevoie pentru o viață echilibrată și fericită. Îi învață să respecte, să supraviețuiască și să iubească!

Am fost parte dintr-un proiect de cercetare, iar apoi am avut noroc și cei de la Profi ne-au sponsorizat și am reușit să ne implicăm mai mult decât reușeam cu propriile puteri. Avem acum un manej acoperit unde putem lucra în orice anotimp, un spațiu unde putem dezvolta și mai multe activități educative, legat atât de cunoașterea și înțelegerea interacțiunii cu lumea animală, cât și legat de cunoașterea naturii prin experiență directă, un lucru la care ținem foarte mult.

Rezultatele nu au întârziat să apară, chiar dacă nu în fiecare an găsesc sponsori atât de generoși. Uneori mai fac o echilibristică extrem de aventuroasă pentru a trece iarna cu caii, pentru a organiza programul cu voluntarii și pentru a menține în continuare accesul gratuit, cel puțin pentru copiii instituționalizați.

Poate, de dincolo de ecran, oamenii îngeri și de bine citesc și înțeleg ce se întâmplă acolo la Cluj și vor găsi în sufletele lor empatia necesară și generozitatea de a se alătura acestui proiect deosebit.

Proiectele lui Gerula – copiii, caii, natura, muntele și istoria

Toate aceste lucruri sunt viața lui, ne spune Mugur Pop! Au apărut în urma dorinței sau visării de a descoperi călare munții României, de a cunoaște natura în înțelesurile ei cele mai adânci, nemijlocit, prin experiență directă cu ajutorul tuturor simțurilor.

Așa a luat naștere Descoperă Natura, o asociație care se ocupă de educația copiilor în și pentru natură, odată cu activități asistate de animale dedicate copiilor cu nevoi speciale.

Apoi, turismul ecvestru a apărut după ce au luat primii cai, ducând sau aducând la viață visul de a traversa Carpații călare. Numele Călare în Carpați provine de la o carte la care Mugur lucrează de prea mult timp deja – „Călare în Carpați, în căutarea unei civilizații ascunse”.

Am pornit de la cai și am ajuns la istorie, o pasiune mai veche insuflată de profesorul meu de istorie din liceu. Au trecut ani, iar când am ajuns călare la Sarmisegetuza Regia, în munții Orăștiei, l-am întâlnit pe profesorul Cerghi chiar în zona sacră și relatându-i pe unde am venit pe Valea Sebeșului, de la Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Godeanu, Steaua Mică, Grădiștea de Munte, mi-a spus: Mugur, ai venit pe unde a venit cavaleria maură când a dat atacul decisiv asupra Sarmisegetuzei. De aici, alegerea de a face reconstituire istorică și arheologie experimentală cu Terra Dacica Aeterna a fost doar firească și, poate, necesară.

Valorile după care se ghidează Mugur Pop, dacul de la Cluj

Verticalitatea, curajul, bunăvoința, onestitatea, onoarea, loialitatea și ciudat pentru mulți azi, buna cuviință, sunt valorile care sunt cele mai importante pentru Mugur Pop.

Mugur Pop Gerula

Eu unul nu pot trăi fără sens. Și nu cred că un om poate, sau merită să trăiască fără sens. Parcurgem un drum pe care sensul este mai important decât destinația, dacă nu cumva destinația e reprezentată tocmai de înțelegerea profundă a acestui sens. Da. Nu știu dacă un om sincer cu el și cu viața poate răspunde altfel. Iar viața adevărată, e spațiul dintre două respirații, prima în care aerul acelui moment al nașterii ne inundă plămânii și cel în care ultima respirație pleacă spre cer. Acesta e un spațiu generos, favorabil experiențelor care să ne aducă mai aproape de a înțelege cu inima tot ce ne înconjoară. Aceste înțelegeri vin în urma confruntării cu realitățile care ne înconjoară și pe care le înțelegem trăindu-le cu curaj și bucurie. Îndemn orice ființă să aleagă calea cunoașterii directe, înaintea speculațiilor teoretice. ”Primum vivere, deinde philosophari”.

Natura este casa sa. A noastră. Oameni, animale și plante laolaltă. În egală măsură, ne spune Gerula cu blândețea graiului specific.

Legătura aparent miraculoasă este bucuria de a face ceea ce îți place. Nu ca moft, ci ca o nevoie fundamentală.

De-a lungul vremii, Mugur Pop a învățat să nu se lase. Să meargă, orice ar fi, până la capăt. Oriunde ar fi acel capăt.

Fiind ultimul dac nu am putut să nu îl întreb cum l-a ajutat în această simțire faptul că este român.

Am fost în multe locuri și sper că nu mi-am făcut de rușine țara. Am rămas aici pentru ca aici e țara mea. Cineva trebuie să rămână să stingă lumina. Nu știu dacă m-a ajutat sau nu că sunt român și nici dacă lucrul ăsta e important, dar vă spun că e un lucru de care sunt în primul și în ultimul rând foarte mândru.

Cuvânt de încheiere

Nu știu ce aș mai putea adăuga la acest cuvânt de încheiere, deoarece recunosc, nu aș prea încheia acest reportaj. Aș tot scrie și adăuga la el fără să mă satur să descopăr această enciclopedie umană, morală, spirituală, care este Mugur Pop. Nu un om complex, dar un om care este el însăși un fel de „habitat” pentru alții.

Mugur Pop este nu doar un om ci este un fel de „acasă”, de „rădăcini” la care să te întorci sau să te duci, atunci când ți se pare că nu mai găsești sau nu regăsești calea către tine sau direcția pe care ar trebui să o apuci. Cu siguranță, în locul acela uitat de lume, răspunsurile nu vor întârzia să apară.

Pe lângă faptul că ne amintește de tradiții, rădăcini și apartenența noastră dacică, ne amintește că natura este prima noastră casă și ne învață să o iubim, să reușim să supraviețuim dacă ne rătăcim, iar în alte condiții, ne învață să călărim, să tragem cu arcul și să vizităm locuri minunate din Carpați.

Mugur Pop Gerula

Ca și cum nu ar fi îndeajuns, vindecă suflete, traume și vieți! Gerula nu este doar ultimul dac liber ci este spiritul care ne eliberează pe noi, de noi înșine!

 

Dan Solcan, profesorul de istorie ”Out of the Box”

Cristina Chiriac, Ambasador al antreprenoriatului feminin, dar și un brand de țară cu „Flori de ie”

Cristina Chiriac

Cristina Chiriac este mamă, femeie de afaceri, realizator TV la Canal 33, fost director general al World Trade Center Bucureşti. Cristina a primit două titluri importante: Ambasador al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană a Femeilor Ambasador ale Antreprenoriatului” şi de Mentor al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană de Mentori pentru Femeile Antreprenor”, ambele acordate de către Comisia Europeană în anul 2010, respectiv 2011.
Câmpulung Muscel a ales-o, iar Cristina Chiriac se mândrește cu locurile natale

Cristina Chiriac s-a născut la Câmpulung Muscel, județul Argeș, iar eu bănuiesc că a fost ceva magic în clipa în care s-a născut ea, sau că acele plaiuri sunt fermecate. Altfel nu îmi explic energia debordantă, inteligența sclipitoare și viziunea antreprenorială, fără pic de cusur în tot ceea ce face. Cred că la nașterea ei, planetele au fost aliniate perfect, dăruind României un om de mare excepție!

„Eu nu sunt ceea ce s-a mi s-a întâmplat, ci ceea ce aleg eu să devin”, ne spune Cristina Chiriac citându-l pe Jung.

Cristina Chiriac de azi e doar versiunea mai înţeleaptă a celei care am fost în copilărie. Am dus cu mine, iar acum am reluat sufletul ţinutului natal, cu tot ce are el mai frumos şi mai reprezentativ, cu muncă şi pasiune, cu îndrăzneală şi visare, cu perseverenţă şi dragoste. M-am născut printre culorile şi farmecul plaiului muscelean şi tocmai frumuseţea şi bogăţia cea mai fragilă – costumul popular al acestei zone, m-a făcut să revin, să-i reevaluez valoarea şi să visez să o pun în evidenţă, să o aduc la rangul care i se cuvine. Sunt ambiţioasă şi fiecare piedică apărută a fost un motiv să muncesc mai mult, mai eficient, să mă dezvolt şi să-mi demonstrez, în primul rând mie, că limitele există doar pentru a fi depăşite.

Tata a fost cel care i-a încurajat spiritul independent şi voinţa de a fi mereu activă, de a nu se mulţumi cu victoriile facile şi mai ales să nu se oprească odată cu atingerea unui obiectiv. Abia acum când el nu mai este, Cristina realizează cât de norocoasă a fost cu un asemenea mentor.

Mamă, femeie de afaceri, Ambasador al Antreprenoriatului şi Mentor al antreprenoriatului feminin

În urmă cu doi ani, a început construcția primei confederaţii dedicată antreprenoriatului feminin. Este, de fapt, un corolar al tuturor ipostazelor menţionate, simțindu-se nevoia unei coeziuni în iniţiative, dar şi a unui cadru generos de colaborare, împărtăşire a experienţelor, o tribună puternică de la care femeile să își poată susține interesele, să combată prejudecăţile şi să convingă mediul de afaceri, societatea, administraţia centrală şi locală, legislativul şi executivul să le trateze în mod egal şi nediscriminatoriu.

Cristina Chiriac

Mă întrebaţi cum reuşesc? Întrebaţi-vă de ce nu reuşesc mai multe femei şi veţi înţelege că e nevoie de multă perseverenţă şi voinţă, să nu te laşi intimidat şi ispitit mai ales de activităţile neconstructive. Dacă nu muncesc, prefer să-mi petrec timpul alături de fiii mei, ceea ce e tot un fel de muncă, dar una în care muncesc pentru viitor. Al lor şi al celor care vor fi alături de ei. E o „investiţie” plăcută şi aducătoare de calde satisfacţii, plină de responsabilitate. Acolo nu am voie să greşesc, pentru că dacă în afaceri, erorile se pot corecta, când e vorba de copii şi viitorul lor, trebuie să fie ca la un desen în creion, fără radieră. Cu ei nu avem voie să greşim. Şi atunci sunt de două ori mai interesată să fac totul cât mai bine, pentru ca mai târziu să regret doar trecerea timpului.

Și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, faptul că este peste tot parcă, Cristina Chiriac a prezentat IA românească, tradițiile și obiceiurile noastre ca Ambasador, peste tot în lume. Din Dubai, până în Anglia și America, toată lumea a aflat cât de frumoasă este România îmbrăcată în IA sa, în portul său tradițional alături de folclorul care ne reprezintă ca națiune.

Pe lângă antreprenoriat, Cristina Chiriac s-a implicat și în proiecte de caritate, cum ar fi „Ajută-i să respire!” – campanie organizată pentru copiii bolnavi de tuberculoză.

Antreprenoriatul feminin în România, între a fi sau a nu fi?

Cristina Chirac ne spune că putem vorbi despre antreprenoriatul feminin în România, de vreme ce există Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin, o iniţiativă ce coagulează grupuri locale şi regionale din diverse arii de business.

În tot ceea ce face, ea pledează mereu frumos pentru femeile din România, având încredere în capacitatea acestora de a ieși din tipare, de a se evidenția și iată, de a genera afaceri de succes.

Cristina Chiriac

La noi încă persistă mentalităţi prăfuite, dar acestea încep să rămână ca insule conservatoare într-o lume în permanentă transformare şi actualizare. Să nu uităm că abia au trecut 100 de ani de când avem prima femeie inginer şi 73 de la prima femeie ministru. Nu sunt o feministă, dar cred în puterea femeilor de a-şi croi drumul aşa cum ştiu şi pot ele mai bine, pe măsura înţelepciunii, a voinţei, a puterii lor, a visurilor lor. Femeile pot să construiască viitorul alături de bărbaţi şi trebuie tratate nediscriminatoriu, ca demne luptătoare, care ştiu să fie şi mame şi antreprenoare, să se preocupe şi de educaţia copiilor şi de destinele celor ce aleg să muncească alături de ele.

Proiectul „Flori de ie”, zestre de autenticitate care a cucerit premii, podiumuri, festivaluri, mentalități și inimi

Flori de ie este proiectul de suflet al Cristinei Chiriac, matricea din care s-a născut festivalul RomânIA Autentică şi cel care a făcut din aceasta o mare susținătoare a antreprenoriatului în mediul rural.

A început mai întâi să colecţioneze costume populare, poate din nevoia de a se reconecta la trecut, la Muscelul sufletului său, la pământ, la valorile acestui popor. Cum nu este egoistă, s-a gândit că şi alţii s-ar putea bucura de aceste splendide exemple de virtuozitate artistică şi meşteşugărească.

Ştiam că acasă femeile au rămas în afara unor surse constante de venit, odată cu transformările peisajului economic al României. Ele aveau talentul şi îndemânarea de a coase, eu ştiam ce, cum şi unde să desfac produsele, eu aveam costumele vechi de peste o sută de ani, ele capacitatea de a prelua modelele, de a le da o nouă viaţă. De aici şi până la a contamina alte câteva creatoare cu imaginaţie a fost un pas, iar azi produsele noastre străbat cu mândrie mapamondul.

Premiile nu sunt importante în sine, ne spune Cristina Chiriac, dacă nu au venit ca rezultat al muncii şi efortului individual şi de grup. Altfel nu sunt mai mult decât obiecte de pe care se poate cel mult şterge praful, în rest fiind goale de conţinut.

Diploma fără acoperire în talentul şi efortul personal nu foloseşte decât orgoliului celui care deja s-a declarat înfrânt şi neputincios. Dar premiile sunt o confirmare uşor vanitoasă că nu ai muncit în zadar. Într-un fel, faptul că astăzi stăm de vorbă, e o formă de premiere, ce nu ar fi avut loc dacă munca mea nu ar fi avut şi rezultate.

A te reinventa este poate cel mai greu și necesar lucru

„Fiecare viaţă e construită din greşeli şi învăţături, din aşteptare şi dezvoltare, exersând răbdarea şi fiind perseverenţi”. – Billy Graham

Cristina Chiriac ne întărește și mai mult credința că este impetuos necesar să iubim ceea ce facem, spunând că nimic din ceea ce facem fără satisfacţii sufleteşti nu are sorţi de izbândă, cel puţin nu pe termen lung. În cel mai nefericit caz, construim fără să iubim, luând mereu câte ceva din noi.

Eu am ales să fac ceea ce îmi place şi îmi bucură deopotrivă inima şi ochiul, odată cu realizarea din punct de vedere financiar a demersurilor. Am învăţat să îmi ating obiectivele, dar să renunţ atunci când nu mă mai regăseam în valorile unui proiect. Să ştii să te reinventezi e poate cel mai greu şi mai necesar.

Cristina Chiriac

Ca un om modest și frumos, care știe respecta valorile interioare și intelectuale ale fiecăruia, Cristina nu se consideră neapărat în măsură să dea sfaturi. Prin CONAF, însă, femeile antreprenor pot să le ceară, sunt sprijinite, iar un astfel de cadru este cel potrivit schimbului de idei, de experienţe.

În rest, în viaţă fiecare ascultă propria sa chemare, urmează tradiţia părinţilor, alege în funcţie de modă sau negativ, refuzând ceea ce ştie sigur că nu ar vrea să facă. Reuşita ţine de mulţi factori, fie că vorbim de performanţa în sine ori de câştigul financiar, dar fără perseverenţă, ea nu este posibilă. Şi mai e ceva: atunci când ai în vedere interesul unor grupuri mai mari, când te implici şi dincolo de propriul interes, parcă se aliniază alte energii, care te propulsează spre victorie. „Unde-s doi puterea creşte” şi realitatea o dovedeşte mereu, atunci când egoisul face loc speranţei şi generozităţii.

Nu a luat niciodată în considerare că ar putea să locuiască în altă parte decât în România. Educația sau spiritul insuflat de către părinții săi pot să fie motivul sau faptul că iubește acest pământ..

Câtă vreme am ceva de spus, de făcut bine şi eficient aici, câtă vreme am ce să arăt lumii, cred că aceasta e direcţia potrivită pentru mine. Când nu voi mai avea ce arăta lumii poate că voi lăsa lumea să-mi arate ce vrea ea.

Cuvânt de încheiere

Este pentru prima dată când sunt încurcată și nu știu ce să spun, deoarece simt că nu aș putea cuprinde în înțelesul cuvintelor mesajul pe care simt să îl dau mai departe.

Cu siguranță, Cristina Chiriac este un exemplu nu doar pentru antreprenoriatul feminin, dar pentru lumea de succes a afacerilor din România. Este un om care a clădit frumos, constant, care nu s-a abătut de la drumul său și a crezut în viziunea ei, dar și în forța tradițiilor românești.

Ca să clădești ceva la acest nivel este nevoie de o anumită sclipire cu care te naști. Este nevoie să ai acel ceva pe care să știi că îl ai, să îl dezvolți și să îl dai cumva mai departe tuturor celor cu care ai venit în contact de-a lungul vieții.

Nu știu cum a reușit Cristina Chiriac tot ce a realizat până acum. Nu cred într-o rețetă a succesului. Nu știu nici cum poate să se implice atât de mult în atât de multe activități și totuși să fie o mamă extraordinară, apropiată de copiii săi cu care face omlete din când în când, se plimbă prin parcuri, mănâncă înghețată. Da, Cristina Chiriac este un om ca oricare altul! Și totuși, veți spune! Ei vedeți dumneavostră, exact acest totuși este cel care face diferența între un om care perseverează, crede în faptul că nu există limite, ba chiar le mută cu puterea voinței mai departe. Aviz celor care găsesc mereu scuze pentru banalul vieții de care nu se pot desprinde!

Parcul Sultan Hussein (Grădinile El Shalalat)

This slideshow requires JavaScript.

Acest set de mici grădini, cunoscute pentru prima dată sub numele de Grădinile municipale, au fost construite în jurul ruinelor zidurilor estice ale Alexandriei situate în spatele Spitalului Regal (acum cunoscut sub numele de spitalul El Miri) din El Shatbi.

Aceste Grădini au fost proiectate de inginerul francez ‘Monfront’, care a arătat un mare geniu în abordarea și proiectarea cu abilitate a zonei. Grădinile au devenit unul dintre cele mai unice spații verzi din districtul El Shatbi. Pentru a face totul și mai spectaculos, el a întrerupt o ramură a canalului El Mahmoudia, pe care a transformat-o într-un iaz artificial pentru păsări sălbatice precum rațe și lebede.

Grădinile El Shalalat includ ruinele zidurilor arabe ale Alexandriei, care au fost proiectate fiind ztât ziduri deschise cât și ziduri ascunse interior. Acestea înconjoară orașul înspre portul estic (astăzi Piața El Mansheya). Alte repere includ El Nabih Cistern; adică „Cisternele Alexandriei” care au fost declarate proprietăți ale statului până la sfârșitul secolului al XIX-lea, acestea revenind ulterior patrimoniului inițial.

Grădina a fost cândva casa statuii de bronz a politicianului alexandrianului-armean Nubar Pacha, înainte ca aceasta să fie mutată la Sayed Darwish Theatre (Opera din Alexandria), situată în strada Fouad, până astăzi.

Grădinile de astăzi sunt situate pe strada Sultan Hussein, numită după Sultan Hussein Kamel (1853-1917), fiul lui Khedive Ismail.

Grădinile vă așteaptă să le vizitați în orice moment din zi sau seară, fiind o oază de liniște și frumos în mijlocul orașului. Culori, copaci exotici, iazuri, ruine și liniște…asta înseamnă Grădinile Shalalat!

Switch Crew reprezintă România la Campionatul Mondial din SUA!

66368926_2252541488202574_2886934298902921216_n

Switch Crew reprezintă România la Campionatul Mondial din SUA. Sâmbătă vor pleca spre Campionatul Mondial din Phoenix!

Despre Renata Veszi și Switch Crew, am scris în luna Martie 2019 un reportaj pe care țin să îl reamintesc cu această ocazie specială!

Felicitări copii! Felicitari Renata Veszi!

***

Renata Veszi este Judge from Romania la diferite concursuri şi… învaţă şi gustul amar al dezamăgirilor

În timp ce nu este coregraf, Renata Veszi este mamă. Se bucură de fiul său Lucas de care este deosebit de mândră şi împreună cu care iubeşte să îşi petreacă orice minut din timpul său liber. Lucas este de departe oaza ei de linişte şi cel mai mare premiu pe care l-ar fi putut câştiga ca om şi femeie în această viaţă.

Încă iubeşte să citească, să asculte muzică în căşti în timp ce face treburile casnice, dacă timpul i le permite. La fel ca în copilărie, Renata face plimbări lungi cu bicicleta, timp în care îşi permite să viseze cu ochii larg deschişi şi să se simtă liberă.

Pe lângă aceste pasiuni, Renata a lucrat mult la desăvârşirea sa ca profesionist. În 2014, în Elveţia, îşi dă primul examen de Arbitru în cadrul Federaţiei Hip Hop Internaţional USA şi obţine calificarea de Arbitru Internaţional.

Renata Veszi

În 2015 îşi continuă studiile ca arbitru şi îşi dă examenul de cel mai înalt grad în San Diego, Statele Unite, devenind astfel Elite Judge Hip Hop Internaţional.

2016 însă este anul când, pe lângă nașterea lui Lucas sau câștigarea Campionatului Național de Hip Hop, are şi cele mai mari dezamăgiri în oameni. După nici o lună de la câștigarea titlului, trupa Switch Varsity se destramă, lăsând un gust amar în sufletul Renatei.

Coregrafa învață astfel cea mai grea lecție din viața sa. Aceea a faptului că loialitatea uneori are scopuri şi că există pe lume oameni pe care, deşi îi creşti alături de tine, pot să te trădeze şi să îţi întoarcă spatele fără niciun pic de remuşcare.

Recompensa a venit din partea celorlalte două trupe Switch, care au continuat să câștige numeroase competiții.

Eu am reînvăţat să cred din nou în forţele proprii, să mă resetez cumva şi să îmi amintesc că eu am creat trupa şi tot eu pot să o recreez din nou, ori de câte ori va fi nevoie.

Renata Veszi

Ca jurat, Renata călătoreşte foarte mult în ţară şi în străinătate. Ceea ce o bucură şi o uimeşte în acelaşi timp este dragostea şi preţuirea pe care i-o oferă în mod constant copiii de la diferite cluburi de dans. Este recunoscătoare că poate suşţine seminarii de dans şi workshop-uri, unde îşi poate împărtăşi atât experienţa, cât şi iubirea şi pasiunea faţă de artă şi dans.

În 2018, a fost invitată să Jurizeze Campionatul Mondial de Hip Hop din Statele Unite, Phoenix. Am întrebat-o cum a fost când a ajuns acolo şi a fost numită: Judge from Romania. Cu delicateţea şi frumuseţea ei caracteristică, Renata a zâmbit şi a spus:

Când au spus Veszi Renata, Judge from Romania, am simţit că sunt acolo unde trebuie, că toţi anii aceştia de dans, de dăruire şi loialitate, sunt acolo cu mine. Fiecare persoană care m-a susţinut, care m-a ajutat să mă formez, era acolo, în inima şi emoţiile mele. Am fost mândră de mine şi de ţara mea! Eu, Renata, fata aia visătoare, pe care trebuie să o claxonezi în timp ce merge pe bicicletă la sală să pregătească suflete de copii pentru a fi campioni, eu, mama care îşi lasă cea mai de preţ comoară a sa acasă pentru a-şi trăi visul American, eu copila care se juca în curtea bunicii cu păpuşi de porumb, mă ridic de la masa juraţilor de elită şi mă aplaudă o sală polivalentă întreagă cu peste 5.000 de dansatori şi peste 10.000 de susţinători şi spectatori din întreaga lume. Eu, Renata, care nu se teme de nimic, care este asemeni unei leoaice, asemeni unei luptătoare care ştie că poate înfrunta orice, mi s-au înmuiat picioarele de atâta emoţie în acel moment. Poate atunci mi-am dat seama cu adevărat de tot ce am construit, de tot ce sunt, ce reprezint, dar şi de ceea ce înseamnă să fii copleşit de fericire, de emoţii naturale, fireşti ale unei recunoaşteri internaţionale!

Cuvânt de încheiere

Pe Renata Veszi am cunoscut-o pe când dansa în prima ei trupă de dans. Ea nu are de unde să ştie. Nici eu nu am ştiut până la acest interviu că este ea.

Fiind orădeancă şi pe vremea liceului participând şi eu la competiţii sportive şi de dans, am auzit despre Renata vorbindu-se în şoaptă, ca despre o muză, ca despre o vedetă venită parcă dintr-o altă Galaxie, să ne aducă nu doar o putere de reprezentare artistică desăvârşită pe scenă, dar o eleganţă şi o forţă scenică care avea capacitatea de a transmite, a atinge şi a rămâne.

Am regăsit-o pe Renata ca şi coregraf al trupei Switch Wannabe,  trupă din care fac parte două fetiţe pe care eu le cunosc şi le admir din tot sufletul. Una din ea este Sara, fetiţa prietenei mele Anca. Atunci, am început să urmăresc şi mai îndeaproape activitatea Renatei.

Nu cred că am cunoscut până la ea coregraf mai dedicat, mai loial şi mai implicat. Este de departe sufletul şi spiritul trupei Switch Crew, a copiilor, părinţilor şi oamenilor care vin în contact cu ea. Renata Veszi are capacitatea de a „se lua”. Este transmisibilă în cel mai frumos şi profund mod posibil!

Renata Veszi nu iubeşte doar dansul şi, deşi pare un om extraordinar de cerebral şi perfecţionist, rămâne o femeie delicată, sensibilă, frumoasă până în profunzimea sa de om. Nu este impenetrabilă. Nu! Este extraordinar de umană, iubind copiii, viaţa şi frumosul!

Îţi doresc să cucereşti şi mai multe scene ale lumii, Renata! Să nu mai cunoşti gustul sărat al lipsei de loialitate, ci doar bucuria şi recunoştinţa unor copii şi părinţi care să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce le eşti tu lor ca om, coregraf şi prieten!

(Puteți citi tot reportajul și articolul pe pagina Elita României, Aici! Ne vedem acolo 🙂 ! )

– Alo! Aici copiii României! – Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

112

 

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră! Pentru că ne amintește că toți am fost acolo când ea a suferit, când a fost violată, când a fost bătută, când a fost ucisă!

Dincă acționa, iar noi stăteam toți în jur, ca la un parastas macabru în care ea încă trăia, agoniza, iar noi așteptam să moară! Pasivi!

A trebuit să moară ea, ca să înviem noi!

Să ne revoltăm! Să punem mâna pe cuvinte, să ucidem cu ele în dreapta și în stânga, să presupunem, să demitem, să tăiem și să spânzurăm!

Degeaba! Da, degeaba înviem dacă spiritul ne este tot acolo în mormintele comunismului sau poate chiar mai departe în alte vremuri. Degeaba ne revoltăm, dacă nu ne asumăm!

Degeaba spunem: Poliția este vinovată! Sistemul este vinovat! Corupția este vinovată! Incompetența! Politica!

Unde este liantul care le ține, care le ajută să existe, care le susține prin impozite, taxe, cel căruia aceste instrumente îi servesc? Românul! Românii! Unde sunt în această ecuație? Eu, tu, el, ea, voi, noi!?

Să înțeleg că noi nu suntem vinovați? Că și noi suntem tot parte din același sistem unde se caută mereu țapi ispășitori și se dă vina doar pe alții?

Dar noi, unde am fost în cei 30 de ani după lovitura de stat? Nu noi populăm România? Noi nu vedem corupția? Nu am luat-o la cunoștință? Nici incompetența? Nici insolența crasă? Noi nu am văzut când dădeau alocații mai mari deținuților decât copiilor? Când fabricau legi? Când ei stăteau în palate și noi în locuințe mici pentru care plătim însă impozite mari și stăm acolo înglodați în rate, griji, probleme? Când ei ucideau pe treceri de pietoni, iar apoi, fără nici o penalizare, mustrare, urcau în parlament și votau sau îi lăsau pe colegii să voteze în locul lor? Când copiii lor furau miliarde și nu erau taxați, iar băbuțele care vând pătrunjel sunt luate pe sus, înjosite și tratate ca ultimii infractori?

Când bunicilor, părinților, vecinilor, românilor noștri amărâți le dădeau pensii de subzistență, iar lor își dădeau pensii peste pensii?

Ba le-am văzut, dar am fost complici în acest haos în care am preferat mereu să stăm cuminți, pasivi, să nu ne implicăm, să nu ne revoltăm, să îi lăsăm să distrugă tot ce a ținut de patrimoniul țării, economie, educație, resurse naturale, păduri, sănătate.

Ce mare lucru? Că doar nu de la noi furau, nu? Ba exact de la noi furau și de la viitorul copiilor noștri!

Și ce am făcut noi Românii? Am fost 30 de ani operatorii ăia de la 112! Am spus copiilor noștri și viitorului lor: Nu mai țineți linia ocupată!

– Alo! Aici copiii României!

– Cine, mă? Hai închideți! Nu mai țineți linia ocupată!

Așa văd eu de aici din durerea mea lucidă situația. Sistemul trebuie resetat, dar trebuie să începem cu noi, cu fiecare în parte și trebuie să o facem responsabili pentru prezentul acesta și viitorul în care copiii noștri vor popula acest spațiu!

Trebuie să decidem: ei sau copiii noștri?!

La Alexandra nu am reacționat. Am privit-o toți pasivi cum se chinuie, agonizează și moare. Nu i-am fost nimic în viață. Doar după moarte. Lumânări de priveghi!

Măcar la toți ceilalți copii ai noștri care încă trăiesc, care încă speră, care încă au aripi,  haideți să nu ne mai uităm fără să facem ceva, în timp ce acest Stat de Drept Dincă, ne sechestrează visele, ne violează drepturile și ne ucide viitorul!

***

Orice pagină ai deschide, oriunde te-ai întoarce, Alexandra te bântuie! Și este dreptul ei și crucea noastră!

– Alo?! Aici Alexandra!
– Bună, Alexandra! Aici este România!

Maria Holtzhauser, omul care s-a reinventat din propria cenușă și dăruiește altora speranță și șanse

Maria Holtzhauser

După doi ani extraordinari de grei, în care a luptat cu cel mai mare criminal în serie al secolului și anume cancerul, Maria Holtzhauser a primit o a doua șansă la viață. A trecut prin tratamente chinuitoare, iar fiicele ei au salvat-o: cu banii trimiși de ele, Maria a reușit să cumpere ceea ce statul trebuia să-i dea gratis. Ca să își arate recunoștința față de această șansă, Maria Holtzhauser a decis să ajute oamenii, devenind un înger păzitor pentru cei năpăstuiți.

 

Maria Holtzhauser a înțeles că atunci când lupți cu această boală, cancerul, duci de fapt mai multe bătălii și ai nevoie nu doar de credință, voință și șansă, ci și de oameni. Iar asta, deoarece sistemul de sănătate te umilește prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic ţi le acoperă doar teoretic!

Astfel, Maria și Sorin Holtzhauser au decis să își transforme garsoniera într-un depozit al speranței, al șanselor, al umanului, fără să simtă nicio clipă că ar face un sacrificiu.

Maria Holtzhauser cea de acum este un om care s-a reinventat din propria-i cenușă, aidoma Păsării Phoenix. La Maria, totul se împarte între: Înainte și După.

Maria Holtzhauser, omul care a depășit pe rând condiția umană, socială și boala

S-a născut într-un sat din județul Suceava, la câțiva km de Mălinii lui Nicolae Labiș. A venit pe lume din flori (preferă să spună așa, decât dintr-un păcat). În buletinul său (modelul vechi) în dreptul tatălui era o linie, iar în acte se scria fiica lui Natural, ceea ce îi dădea un disconfort teribil. Pe parcurs s-a gândit că așa începe traiectoria vieții unui prunc special.

Cea care m-a născut (și care a ascuns o vreme sarcina), avea doar 16 ani și s-a dovedit a nu fi pregătită să devină mamă așa că după ce m-am întremat un pic (am avut doar 900 de g la naștere), m-au „adoptat” bunicii. Eram foarte săraci, locuiam într-un bordei fără electricitate și cu lut pe jos. Dormeam pe pat cu saltea din paie iar vara, în fân. La 3 ani, am ajuns la orfelinat. Știu bine ziua aceea și nu cred că mi-o va șterge nimeni din minte, vreodată. A fost primul meu coșmar. Am plâns zile în șir. Nu mâncam și nu pricepeam cum de bunicul (cu el aveam o relație specială), a putut să mă dea. Mai târziu aveam să aflu cum au stat de fapt lucrurile, dar trauma deja exista.

Perioada de acomodare a durat cam un an. Apoi, Maria Holtzhauser s-a resemnat și a acceptat ideea că a fost abandonată. Devenise copilul „statului”, doar un număr într-un dosar.

În clasa a doua, o profesoară din același sat cu ea a chemat-o la catedră și i-a spus că pentru a se salva, pentru a nu mai ajunge în sărăcia cruntă de-acasă, trebuia să învețe. Pentru Maria, acela a fost momentul decisiv, care i-a schimbat radical traiectoria în viață.

Pe lângă lecții, a descoperit cititul. Compunea poezii, mergea la cenaclu literar… Încet, încet, se desprindea de turmă și prindea încredere în ea.

Toată această experiență a ajutat-o să devină cea care este astăzi, când nicio situație grea de viață nu îi mai este străină.

Maria Holtzhauser

În ciuda a tot ce i-a fost dat să întâmpine, a avut și un mare noroc. A primit a doua șansă la viață. A luptat cu un cancer aflat în stadiu avansat, inoperabil și a învins.

Nimeni nu credea că voi reuși, doar eu! Am avut și binecuvântarea să am ca soț un suflet pereche. Dacă m-a durut pe mine, la fel a suferit și el, am luptat, a pus și el umărul, am mers inimă lângă inimă, de mână. Nu mi-a dat drumul niciodată. Nici când agonizam, nici când eram furioasă sau mă abandonasem, că a fost și asta. Am avut o perioadă în care nu mai vroiam să fiu. Mă durea fiecare oscior. Dar mai tare mă durea sufletul de cum se chinuie familia cu mine. Niciodată n-am acceptat că aș putea fi o povară pentru cineva.

De dragul lor însă, Maria a scos toate armele. Se ruga mereu, necontenit în gând, promițându-i Domnului că, dacă îi mai dă timp și șansă, nu îl va dezamăgi și va fi un far pentru semenii săi.

Și i-a dat! Sunt opt ani de-atunci și Maria speră să-i mai dea, ca să se poată bucura de această șansă, de familie și de voluntariat! Voluntariatul a venit firesc. Ca o bucurie pentru ea. O dovadă de normalitate.

Cancerul – o boală socială

Cel mai greu tip de cancer este acela pe care societatea și sistemul ne obligă cumva să îl ducem singuri! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un ucigaș în serie care trece peste tot ce apucă în calea sa: NU!

Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Societatea începe să se cangreneze emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz. Cel unde, ne ducem luptele în tăcere și singurătate, pierzând de cele mai multe ori, chiar dreptul la șansă.

Societatea ne ucide de multe ori speranţa şi încrederea cu prejudecăți. Oamenii uită să ne fie aproape, deși noi cerem ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru cei de lângă noi.

A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Sorin și Maria Holtzhauser se ghidează după deviza „De profesie OM”

Maria Holtzhauser a înțeles foarte bine mesajul. Asociația „Maria Holtzhauser” a devenit sensul lor de a trăi frumos, de a sădi culoarea în suflete și în locuri unde puțini alții ajung. La cei năpăstuiți și bătuți de soartă.

Tot ceea ce face, este din iubire pură, spunând că acest lucru nu doar contează, ci este chiar secretul reușitei.

Dacă nu-ți place ce faci, nu-ți iese. Când cineva bifează un gest de binefacere nu doar eu simt ci și cel spre care se îndreaptă acțiunea. Câțiva ani am fost un grup de inițiativă, Maria și Rețeaua Binelui. Am crescut și dorindu-ne să ajutăm și mai mult, am făcut asociația. Membri fondatori suntem eu și soțul meu iar de sprijinit o fac cei care ne știu și cred în noi. Am dovedit întâi, apoi am cerut.

Nu există categorii anume pe care să le sprijine asociația, marele regret al celor doi soți fiind că nu pot ajuta pe toată lumea. Au pornit de la câteva familii nevoiașe și un copil special, autist, iar acum au cinci județe unde se implică în proiecte sociale dar și educative, încercând să diminueze rata absenteismului și a abandonului școlar.

Nici bătrânii nu le sunt străini. Au preluat un azil din județul Giurgiu, care de la 17 are acum 48 de beneficiari și l-au transformat în doi ani într-o casă adevărată.

Au și multe satisfacții, dar și preocuparea de a le asigura cele necesare. De la suplimente de hrană, la medicamente, consumabile, scutece, detergenți, fiecare caz marcându-i într-o oarecare măsură, multe momente ajungând să fie de neuitat în lupta lor pentru a ajuta și a fi acolo, pentru oameni.

O mamă care primise 2 cozonaci, mi-a dat unul înapoi să-l dau alteia la fel de amărâtă. Mă copleșesc cele care aduc după un timp hainele primite, călcate și spălate, gata să fie dăruite altcuiva. Oamenii de la țară care ne dau flori de câmp, fructe din livezile lor, ouă proaspete. Sau ne sună așa pur și simplu. Mulți ne spun că se roagă pentru noi. Ce ne impresionează teribil este că o parte dintre cei pe care-i ajutăm, aleg să întoarcă Binele primit.

Maria Holtzhauser simte iubirea oamenilor în fiecare zi. Se bucură de ea dar asta o și obligă și își dorește să nu dezamăgească vreodată. O doare fiecare neputință și are un nod în gât de câte ori refuză vreun caz, deoarece nu dorește să preia cauze cărora nu le-ar putea face față. Își cunoaște limitele și vrea să ajute cât poate, dar cu susținere pe termen lung, pentru asociație fiind foarte important acest aspect.

Proiectele noastre se derulează până la capăt. Noi nu ajutăm doar de Paște și de Crăciun. E o muncă continuă care nu se termină niciodată. La noi nu e cu program. Suntem voluntari non-stop. Nu o dată suntem solicitați noaptea sau dimineața devreme. Și de regulă dacă ziua umblăm, adunăm, împărțim, facem zeci de drumuri, avem activitate specifică, noaptea scriem. Zeci de mail-uri încep cu Bună Noapte. Dacă nu scrii, nu-ți bate nimeni la ușă să-ți dea ceva. Sponsorii nu sunt pe o listă de așteptare. Îi câștigi prin seriozitate și transparență. Voluntarii la fel, că suntem o echipă. Fără ei, n-aș putea atât. Și nici așa de mult sau așa bine. Fiecare are rolul lui. Suntem ca într-o mare familie.

Maria Holtzauser: „Sunt extrem de atașată de oameni și locuri”

Numele doamnei Maria Holtzhauser (care este de fapt singura moștenire de la bunicul său) o pune deseori în situația de a răspunde la întrebarea de ce a ales nu a plecat în Germania?! „Cred că eu sunt extrem de atașată de oameni dar și de locuri.”, ne spune doamna Maria.

Când are drum în satul natal pentru campanii sau proiecte educative, trăiește mari emoții, deși nu prea mai are rude de sânge. O copleșesc toate: iarba, pădurea și chiar colbul de pe ulițe. Cer și stele ca acolo, nu-s nicăieri, pentru Maria Holtzhauser. Îi place să mănânce cartofi pe plită, mămăligă cu lapte și bureți.

Câteodată, oamenii dragi îi culeg zmeură, fragi și îi fac sirop de brad. Așa, a dor de casă. Nu vine niciodată fără ceva primit în dar și fără măcar vreun om nou apărut în suflet.

Și cimitirul din sat e special, pe un deal cu o alee străjuită de brazi.

Merg de fiecare dată la mormânt și spun: „Tată, vreau să fii mândru de mine.” Și plâng. Mult. Eliberator.

Când se întoarce la București, doamna Maria este un alt om, având bateriile încărcate la maxim.

E o chimie, e în mine. În august anul trecut, am inițiat o acțiune de căutare a colegelor de la cămin și împreună cu acestea, ne-am întors la orfelinat, după 40 de ani. Altfel simțeam că nu-s completă. E o chestie și de asumare. Aici m-am născut și mi-ar fi greu să dispar.

Îi place să trăiască simplu și crede că nimic nu este întâmplător

Sursa de energie a Mariei Holtzhauser, paradoxal, este neputința și deznădejdea pe care o vede la cei care se încred în ei. Este exemplul pe care-l dau celor mai tineri. Iubirea și colaborarea soțului său. Bucuria și mândria celor dragi. Recunoștința care li se arată din ce în ce mai des. Toate astea îi arată că sunt pe drumul cel bun și îi dă forța de a merge mai departe.

Îmi place să trăiesc simplu. Să-mi bucur soțul cu o partidă de pescuit sau să mergem la teatru sau concert. Și poate cea mai mare bucurie e să ne petrecem timpul cu nepoții și fiicele. Nimic nu e întâmplător. Fiecare experiență de viață vine la pachet cu o lecție. De tine depinde dacă o înveți, treci clasa sau la primul examen, rămâi corigent.

Maria Holtzhauser ne mai spune că cel mai important în viață este să faci ce simți că ți se potrivește și ce-ți place. Dar ca să fii sigur de asta, trebuie să încerci. Să faci orice ți se ivește. Nu strică să experimentezi măcar.

Viața are nevoie și de sfaturi, de jaloane. E important și cât de deschis ești să le accepți și să le pui în practică. Reușesc toți cei ce-și doresc mult. Ceilalți, nu se străduiesc suficient sau nu au încredere deplină în ei.

Cuvânt de încheiere

Astăzi, am abordat viața și reportajul, altfel. Am scris despre lucruri pe care oamenii nu doresc să le vadă. Poate din teamă, poate din neputință, poate din ignoranță! Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali și egoiști, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe!

Spunea cineva despre asociația „Maria Holtzhauser” că este echivalentul unui minister! Eu cred că este mult mai mult. Echivalentul unui sistem funcțional care găsește mereu soluțiile fiabile și resursele necesare pentru a acoperi cazuri, pentru care guvernele și ministerele nu au niciodată sume alocate.

Maria și Sorin Holtzhauser sunt exemplul cel mai frumos al faptului că oamenii se unesc și se iau la bine și la rău împreună, la bine și la boală împreună! Sunt poate cea mai frumoasă dovadă de iubire, loialitate și frumusețe umană. De empatie și bunătate!

Ei nu și-au rămas doar lor, dar au decis să își multiplice iubirea semenilor lor, să fie acolo și atunci când trebuie, alături de cine este nevoie. La bine și la rău, la boală și la greu. Și sunt! Și rămân, ajută și sunt constanți în tot ceea ce fac.

Pentru cei care doriți să fiți Oameni Îngeri:

Asociatia „Maria Holtzhauser”
CIF: 39896535/20-09-2018
Sos. Colentina nr 3B, Bloc. 33B Ap. 21
Bucuresti, Sector 2
email: asociatiamariaholtzhauser@gmail.com

Cont IBAN: RO47BRDE426SV94483764260
Ag. Bucur Obor, Sos Colentina 2
SWIFT: BRDEROBU

 

 

Paul Cojocaru, promotorul Terapiei 3C dedicată persoanelor cu autism

Paul Cojocaru
Paul Cojocaru a absolvit facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa. Este antrenor de arte marţiale, stilul Qwan Ki Do. Practică această artă marţială de aproape 30 ani, având centura neagră 3 dang. Paul este căsătorit şi are doi băieţi. În autism a ajuns în urmă cu 13 ani, dintr-o pură întâmplare şi din dorinţa de a ajuta. Paul lucrează cu copiii cu TSA, fiind în prezent directorul Festivalului Mondial de Autism şi organizând workshopuri în întreaga lume, prin intermediul cărora prezintă avantajele terapiei 3C.

Despre Paul Constantin Cojocaru am aflat de la Bogdan Breană, deloc întâmplător. De mult timp, îmi doream să îi iau lui Bogdan un interviu legat de proiectul de care se ocupă, şi anume Terapia 3C Focşani.

Mi-a vorbit în schimb despre mentorul său, Paul Cojocaru, descriindu-l ca fiind un om de mare valoare umană, părintele Terapiei 3C în România.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Cunoscându-l pe Bogdan, am fost foarte curioasă să aflu cât mai multe detalii despre Paul Cojocaru şi proiectul 3C. Aşteptările mele însă au fost depăşite. Nu aş fi crezut că există oameni care pot transforma o întâmplare într-un proiect de o asemenea anvergură.

„Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” – N. Iorga

Cum a luat naştere proiectul 3C România, cum s-a apropiat un antrenor de arte marțiale de copiii şi familiile care întâmpină problema autismului sunt doar câteva din aspectele pe care le vom afla în cele ce vor urma.

Acum 13 ani, predam artele marţiale, ca şi disciplină opţională, într-o grădiniţă privată. Acolo, am întâlnit trei copii cu autism pe care niciun alt profesor de opţionale nu-i primea la oră. Mi s-a părut nedrept şi am decis că vor face arte marţiale. Evident că la prima oră n-am reuşit nimic, dar mi-a venit ideea de a-i primi împreună cu părinţii. Am cerut părinţilor să-i ajute să execute mişcările pe care toată clasa le făcea şi aşa a început totul. Între timp lucrurile au evoluat. Ceea ce a fost o simplă oră de sport, la început, a devenit o terapie recunoscută şi premiată pe plan internaţional.

Deficienţele psihomotorii ale persoanelor cu autism se traduc prin incapacitatea de a dispune conştient şi voluntar de propriul potenţial de mişcare. Această incapacitate are drept consecinţă lipsa unor structuri de gândire emoţionale, motrice şi raţionale. Adică, datorită tulburării de propriocepţie şi a celei senzoriale, persoana cu autism nu se poate raporta unui context şi nu-l poate raporta pe acesta la sine.

Terapia 3C are o abordare nouă pentru recuperarea acestor deficienţe, prin aceea că stimulează coordonările construind gândirea motrică şi inteligenţa motrică, pe un suport vizual codat. Rezultatul final al terapiei este dobândirea unui comportament psihomotor autonom şi adaptativ.

Cu alte cuvinte, cu ajutorul acestei terapii, copilul va învăţa să meargă corect, să alerge, să manevreze obiecte, să meargă în echilibru pe o bârnă, să schimbe voluntar direcţia mersului, utilitatea mişcărilor şi valoarea lor practică.

Totodată va deprinde încrederea în sine, dorinţa de a experimenta lucruri, activităţi noi având în final bucuria şi satisfacţia de a reuşi.

Va putea utiliza şi proiecta aceste abilităţi dobândite în viaţa de zi cu zi, devenind astfel psihomotric independent, transformându-se într-un copil parţial asistat sau neasistat. O realizare deosebită pentru un copil cu TSA.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Terapia 3C este este brevetată la OSIM. Momentan este implementată în România și Ucraina, fiind premiată de trei ori la Festivalul Internațional de Autism. Anul acesta va fi introdusă în alte 5 state.

Ce este Autismul şi ANCA WORLD Autism Festival

Autismul este poate una dintre cele mai controversate „probleme” ale secolului, societăţii şi medicinii. Deşi iniţial considerat o boală, autismul este de fapt o tulburare de comportament. Din acest motiv, diagnosticul nu are cum să fie aflat în urma unor investigaţii clinice.

Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic.

Paul Constantin Cojocaru părintele Terapiei 3C

Autismul implică toate palierele de dezvoltare – cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină. Practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.

ANCA WORLD Autism Festival este un festival mondial conceput pentru persoanele cu această boală. Este pus în scenă chiar de persoane cu autism, fondatorii provenind din Vancouver, Canada.

Acum 7 ani o prietenă a aplicat la acest festival, pentru mine. După ce au văzut ceea ce făceam la acea vreme cu copiii cu autism, m-au premiat cu premiul „Community Mentor”. În cadrul acestui festival sunt premiate persoane cu autism şi specialişti din sfera autismului, de pe tot mapamondul. De asemenea, tot în cadrul acestui festival au loc workshopuri ţinute de persoane cu autism şi specialişti care pot proba cu rezultate, soluţiile pe care le au.

Paul Constantin Cojocaru şi echipa sa au investit timp, suflet şi toată experienţa lor, acumulată de-a lungul vremii ca profesionişti în acest proiect şi în copii. Am aflat că tot ceea ce face Paul, nu face pentru bani.

A adunat în jurul său oameni structuraţi după pasiunea şi altruismul său. Paul Cojocaru spune că dacă se va câştiga financiar din ceea ce face, este bine, dar dacă nu, acest fapt nu îl va opri. Pentru el, cel mai important este să însumeze cât mai multe experienţe pozitive, să aibă cât mai mulţi copii reabilitaţi, care devin independenţi motric.

Chiar dacă e o muncă de-a dreptul colosală, Paul Constantin Cojocaru o îmbrăţişează cu toată dedicarea şi implicarea.

Paul Constantin Cojocaru crede că este important să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi pe care să îl dezvolţi ajutându-i pe cei din jur

Într-o societate în care fiecare am devenit cumva egoişti, preferând să stăm captivi în propria lume şi confort, sunt oameni care nu îşi vizualizează viaţa decât existând pentru cei din jurul lor. Un astfel de om este şi Paul Cojocaru, care chiar şi în clipele sale de relaxare a făcut din Terapia 3C un mod de a fi.

Sigur că se bucură, ca orice om, de momentele petrecute cu familia și prietenii. Însă noțiunea de timp liber a cam dispărut demult din viața lui. Este până la urmă un practicant de arte marțiale, pentru care disciplina rămâne principala virtute, chiar și în momentele în care stă ceva mai departe de profesia lui.

Paul Cojocaru

Să vezi un copil care nu ştia sub nici o formă că are un corp, că vine într-o zi şi-ţi spune pe nume, apoi ajunge să practice, atât cât poate, un sport, sunt momente care îţi dau energie cât pentru 10 vieţi. La fel, bucuria unui părinte care are din nou un copil funcţional, e o sursă de energie. Cred cu tărie că energia pozitivă vine doar din faptele bune pe care le facem. Aceasta este o sursă de energie care nu are sfârşit. Ceea ce se întâmplă acasă este oaza mea şi rămâne doar pentru mine.

Mentorii săi sunt maeştrii şi cărţile pe care le citeşte. Maestrul fondator al stilului, Pham Xuan Tong şi directorul tehnic al FRQKD, domnul Covaci Ovidiu, sunt modelele sale de viaţă şi mentorii săi în acelaşi timp. Ambii au o influenţă deosebită şi pozitivă în lumea artelor marţiale şi, cu toate acestea, sunt oameni de o modestie la care Paul ne spune că el încă nu reuşeşte să ajungă.

Paul Cojocaru: „Închideţi urechile şi pentru laude şi pentru critici. Primele te pot face să crezi că ai ajuns la capăt de drum, iar celelalte te pot face să renunţi la el”

Cea mai importantă lecţie de viaţă pentru Paul se traduce printr-o maximă asiatică: „Ajută înainte să ţi se ceară ajutorul şi pleacă înainte să ţi se mulţumescă.”

Au fost şi momente dificile, ca în orice parcurs, dar au trecut. Ele m-au maturizat şi m-au forţat să mă perfecţionez. Cred că este foarte important să-ţi găseşti menirea. Să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi să dezvolţi acel lucru în aşa fel încât să poţi ajuta şi pe cei din jurul tău. Eşecul ţine, de cele mai multe ori, de incapacitatea, sau refuzul, de a ieşi din starea de confort. Nu cred că există măcar un om care să fi ajuns la un nivel mediu spre înalt fără să facă sacrificii. Şi asta pe termen mediu şi lung.

Pentru mine, România este o stare de a fi, iar a fi Român este ceva care face parte din mine şi din codul meu genetic. Mi-am dorit să ştiu dacă pentru Paul Cojocaru, a fi Român reprezintă o bucurie şi o provocare în acelaşi timp.

În Constanţa am avut şansa de a întâlni copiii cu autism şi de a perfecţiona Terapia 3C. Sunt o fire extrem de încăpăţânată şi nu renunţ decât când efectiv nu mai e nici o ieşire. Din fericire folosesc această încăpăţânare într-un mod pozitiv. Şi tot din fericire, pentru copiii cu autism, am întrezărit foarte multe „ieşiri”. Am arătat lumii întregi că aceşti copii au o şansă. Depinde de noi cum îi ajutăm să o fructifice.  Aş fi putut oriunde în lume, nu doar în Constanţa. Am oferte de a forma terapeuţi în toată lumea. În scurt timp le voi realiza. Este important că sunt român şi că am un „Acasă”.

Cuvânt de încheiere

Am luat destul de multe interviuri în cei peste 12 ani de jurnalism, dar Paul Constantin Cojocaru este cu siguranță unul dintre favoriții mei. A avut capacitatea emoţională şi umană de a transforma o întâmplare într-o terapie revoluţionară, menită să redea şanse, independenţă şi normalitate unor copii pe care mulţi îi uită sau îi pun într-un con de umbră.

Mi-aş dori ca lumea să dea mai mulţi Paul Cojocaru, deoarece aşa aş avea senzaţia şi bucuria de a trăi într-o lume cu şanse reale. Într-o lume mai bună şi a faptelor bune, unde copiii şi oamenii marginalizaţi, dar nu numai, ar avea perspective şi înţelegere din partea societăţii.

Citind şi documentându-mă despre Paul, luându-i acest interviu, am avut cumva senzaţia că trăiesc într-o lume paralelă, o lume în care există persoane care ştiu să ducă bătălii tăcute, care pot schimba o întreagă lume.

În acest caz, Paul Cojocaru a schimbat lumea tăcută de dincolo de autism, a intrat în profunzimea acestei dureroase probleme şi a găsit soluţii. A redat unor copii, părinţilor, medicinii, dar şi societăţii, speranţa că Autismul poate fi învins prin implicare, iubire, dăruire şi atiudine!

Pentru mai multe detalii sau informaţii despre ceea ce înseamnă Terapia 3C, despre progresele sau noutăţile legate de acest proiect, puteţi accesa paginile:

Terapia 3C Sport Autism Consulting

Terapia 3C – Constientizare, Coordonare, Concentrare – Paul Cojocaru

Pagina de Youtube Terapia 3C

 

Tiluri de ştiri şi Realităţi din interior.

În România au murit anul trecut 1.951 de oameni în accident rutier. Asta nu înseamnă că oamenii nu vor mai conduce! 🙂 Pentru o ţară cu 19 milioane de oameni, 1.951 este o cifră alarmantă. Şi nu vorbim de atacuri teroriste şi nici de o ţară aflată pe Fâşia Gaza, cu 1,010,408 km2 întindere şi peste 100 milioane de locuitori! 🙂

ADEVĂRUL? În Egipt NU A MURIT DIN 1997 nici măcar un singur TURIST în atac terorist!!!!

În 2011, în Egipt a avut loc o Revoluţie. S-a numit Primăvara Arabă. S-a schimbat atunci un regim totalitarist cu unul care s-ar fi presupus a fi democratic şi anume cu regimul Morsi – cel ridicat în slăvi de occident că a fost ales democratic, dar pe care majoritatea egiptenilor îl urăsc şi îl desconsideră din motive evidente şi reale. A băgat ţara în datorii ca să ridice salariile celor din administraţiile publice, să suţină Frăţia Musulmană, declarată de curând organizaţie teroristă şi a ţinut ţara în beznă, ne tăia curentul electric de câte 6 ori pe zi, nu aveam butelii, magazinele erau goale, au existat cele mai multe violuri, crime şi atacuri asupra femeilor. Femeilor li se promisese libertatea alegerii, drept la muncă şi totul a fost un mare praf în ochi. Când Morsi a fost înlăturat de la putere împreună cu Frăţia de populaţie şi armată, egiptenii i-au cerut lui Sisi să preia puterea. El a acceptat, dar tot prin alegeri democratice.

Frăţia Musulmană a jurat să se răzbune pe Sisi, pe armată, pe guvern, poliţie şi egipteni deoarece nu au acceptat islamul extremist şi legea Sharia în stat. Egiptenii nu au cum să accepte aşa ceva, deoarece ei nu practică un islam extremist ci unul moderat către foarte moderat. Exemplu, acest an a fost dată lege ca de cea mai mare sărbătoare a lor Ramadanul să nu se ţină predicile cu difuzoare deoarece se vor închide moscheele!!! Sărbători religioase naţionale în stat sunt de ani de zile Crăciunul, Paştele Ortodox pe lângă cele ale lor! Ei ţin Crăciunul.

Revenind la această Frăţie, mulţi ani, statele unite nu i-a văzut ca şi terorişti, iar asta, deoarece aceştia când au fugit din ţară după ce Sisi a preluat puterea, s-au refugiat în Anglia, Franţa, Qatar şi State! Sisi a fost în vizită în aceste state şi au avut loc discuţii. La început nu l-au crezut, iar apoi au realizat că este adevărat. la urma urmei venea cu date probatorii şi statistici de securitate internă. Ca urmare, statele unite va repatria şi va penaliza toţi mebrii acestei organizaţii. Franţa de asemenea. Anglia…NU! Drept răspuns, Egiptul a pus anumite condiţii şi interdicţii pentru turiştii şi rezidenţii englezi, iar englezi au început noaptea vrăjitoarelor în presă. Noi jurnaliştii ştim că cea mai mincinoasă presă o au englezii, iar presa românească care se respectă, nu scrie niciodată o ştire din flux până o verifică, dacă e din Anglia sau Rusia!

Pentru ca să nu mai fi indus în eroare, în Egipt NU A MURIT DIN 1997 nici un turist în atac terorist!!!! Statisticile morţilor din Egipt în atacuri teroriste sunt exclusive pentru egipteni şi cifrele acelea se datorează în 2017 la 3 atacuri teroriste. Unul într-o Biserică, iar altul într-o moschee. Au murit mai mulţi musulmani în urma atacului terorist decât creştini!!! Soţul meu este egiptean creştin. În Sinaiul de Nord, în 2017 au murit 305 musulmani într-un atac terorist în moscheea Al-Rawda! Creştini au murit în Minya 28 în Mănăstirea Sf. Samuel şi alţi 45 în urma unei explozii în Catedrala Sf Marcu din Alexandria. Precizez că ieşisem din Catedrală cu 15 minute înainte 🙂 şi asta nu mă împiedică să merg doar acolo la slujbă!

Minya este o zonă în care există conflicte constante şi nu doar de ordin terorist ci religios. Acolo, creştinii (care au fost primii în zonă, fiind una din cele mai vechi zone creştine) au mereu conflicte cu musulmanii. Fiecare îşi protejează princpiile sale. Să fiu mai concretă este un fel de zona Covasna-Tg. Mureş de la noi, zonele în care există mereu conflicte interetnice. Sigur că aici au altă amploare, deoarece vorbim de creştini care înainte au suferit foarte multe atrocităţi, marginalizări, etc Ei simt să îşi apere drepturile şi principiile religioase mult mai profund decât alţi creştini din alte regiuni ale lumii. Ei nu se tem să moară pentru crezul lor! Şi nici să îl apere!

Cine sunt atunci teroriştii? Sunt cei care susţin Frăţia Musulmană şi exista în interiorul ţării. Mai bine spus, existau! După ce Sisi a găsit zonele de conflict şi firul terorist, a ucis capetele lor în Sinai şi a distrus câteva cuiburi teroriste, reuşind astfel să asigure securitate aproape absolută atât în interior cât şi la fâşie. Dacă vi se pare uşor să se securizeze o ţară cu peste 1 milion de km pătraţi şi graniţe cu ţări teroriste, să ştiţi că nu este. Nu se poate atenua în câţiva ani ce alţii au distrus în zeci de ani. De asta egiptenii şi noi rezidenţii îl iubim pe Sisi şi nu dorim ca el să părăsească puterea şi îl alegem mereu democratic evident, deoarece el ne asigură atât reformarea ţării cât şi securitatea ei! De când este el terorismul a scăzut către ZERO, avem 4 din cele mai mari proiecte ale lumii finalizate, locuri de muncă, reforme în sănătate, educaţie, religie, construcţii de case pentru populaţia săracă, etc

Şi totuşi, raportat la 100 de milioane şi 3 atacuri şi 378 de oameni este o cifră mică pentru o ţară cu risc terorist! Nimeni nu ascunde după deget faptul că Egiptul se confruntă cu aşa ceva, dar realitatea este că nici un singur tursit nu a murit şi nu a fost ucis în aceste atacuri teroriste.

Teroriştii vizează EXCLUSIV guvernul, egiptenii şi preşedintele! 

Cele 2 cazuri de atentate la microbuzele cu turişti, categoric NU SUNT acţiuni teroriste. Dacă erau, ambele autocare erau spulberate şi toţi erau morţi. Teroriştii nu dau greş când nu există securitate :), iar dacă ar dori să culeagă lauri ar ataca autocare cu turişti occidentali, americanei, etc

Dacă aveţi dubii, înseamnă că sunteţi naivi!

Cu siguranţă se va descoperi şi se va găsi curând şi cine a avut iniţiativa de a distruge faţa turismului în Egipt şi mai mult ca sigur că este vorba de o iniţiativă particulară şi nu organizată! Credeţi-mă că nu orice molotov sau incendiară aruncată într-un autocar este atentat! Vă spun eu, care am trăit unul şi ştiu cum arată!

Nu am nimic împotriva transmiterii unor ştiri, dar nu îmi place când ele nu sunt filtrate şi când se dramatizează mai mult decât este cazul! Vorbim totuşi de o ţară arabă, care are conflicte teroriste şi interne cu fosta putere şi în care astfel de cazuri sunt la ordinea zilei.

O zi frumoasă!

#EchipaDeElita: Ramona Sandrina Ilie și cuvintele ei care pătrund în sufletul oamenilor!

Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg! 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.