M-am căutat mult timp

10421607_923445217670808_7447261817092193628_n

M-am căutat mult timp și nu m-am găsit. Nu m-am regăsit. Purtam în mine o străină care nu îmi semăna la nimic. I-am permis să mă coboare în cele mai negre adâncuri și să îmi curgă pe obraji cele mai amare lacrimi. I-am permis să îmi rupă inima și să iubească fără speranță. Într-o zi, mi-am dat seama că mi-am fost la îndemână tot timpul. Trebuia doar să înțeleg că între mine și gândurile mele, între mine și trăirile mele, între mine și mine, nu trebuie să fie nimeni decât eu. Atunci, m-am recunoscut în oglinda sufletului meu și dintr-o dată, nu am mai fost singură, tristă și neîmplinită! Mă am pe mine! 

Am învățat că în viață, sunt cicatrici și cicatrici…

077b599f285a7f356a41a8743097f7f2

Așa cum am mai spus, nu sunt întotdeauna puternică. Uneori şi când sunt, doar par. Nu sunt întotdeauna plină de zâmbet. Uneori sunt plină de întrebări. De căderi. Nu sunt o femeie atât de diferită. Poate doar prin oamenii pe care i-am adunat în sufletul meu, prin lecțiile pe care le-am învățat și încercările pe care le-am trecut și m-au modelat în omul care sunt astăzi.

Ceea ce nu m-a ucis, dar m-a rănit profund, m-a făcut și mai puternică. M-a făcut să mă înțeleg, să îmi dăruiesc și să vreau să îmi dăruiesc mai mult. Am învățat că în viață, sunt cicatrici și cicatrici. Mi-e plin sufletul și viața de ele. Unele le-am vindecat, unele au trecut de la sine, unele sângerează încă, iar altele sunt acolo, semn că și eu am fost undeva, cândva, am încercat, dar nu am reușit. Când mă uit la ele, pot să văd rana, dar în același timp, pot să văd lecția și pe mine. Văd că în timp, am învățat să mă ridic, să merg mai departe, să plâng tot mai puțin pentru oamenii mici, să caut mai adânc în mine pentru a găsi soluții, să nu mă compromit, să nu pierd timp plângându-mi de milă, să nu mă complac în situații care nu mă ajută, lângă persoane care nu sunt ceea ce ar trebui să fie. La început, mă simțeam mică deoarece nu am putu să îmi apăr sufletul de răni, dar acum, privindu-le, mă simt mândră că am știut să le duc cu demnitate și să le las să mă transforme frumos, fără să mă schimbe în cineva pe care nu l-aș recunoaște.

Înaintând în vârstă, am învățat să nu mai fiu mereu atentă la nevoile celorlalți, lăsând acest lucru să mă copleșească, ci, am învățat să fiu atentă și la nevoile sufletului meu, la ceea ce îl face fericit, ceea ce îl împlinește! Am început să mă dezbrac, să mă lipsesc de obiceiuri care nu mă caracterizează, care nu mă reprezintă și care nu erau ale mele și să fiu din ce în ce mai pozitivă, mai eu însămi!

Ce vreau să spun este că nu trebuie să vă feriți de cicatrici. Ele sunt despre voi înșivă! Ele vă reprezintă, vă formează, vă duce acolo unde doriți să ajungeți. Nu sunt aripi, dar sunt o altă formă de călătorie către ceea ce vă întregește!

Toți suntem harta propriilor drumuri, exploratori către noi înșine!

Mecanica relaţiilor

42199134_717065421988641_5732526745853100032_n

Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să trăiesc momente de tristeţe, de fericire, de exuberanţă, pe care am simțit nevoia să le împărtășesc cu oamenii. Oamenii din viața reală, oamenii care mă citesc, oamenii din viața virtuală. La urma urmei, lucruile nu se pot separa atât de ușor, deoarece există un fir aproape invizibil care ne aduce împreună.

Recunosc, uneori mă aşteptam la un semn minim de prezenţă a faptului că oamenii sunt reali oriunde ar fi ei!

Așteptarea mea însă a fost în zadar de foarte multe ori, deoarece reacţiile sunt un fel de ghidaje care spun mai multe decât pare, iar surprizele nu vin nici ele când le aştepţi!

După câteva experiențe de genul acesta, am ajuns la concluzia că prietenii se cern și în momentele fericite, nu doar în cele dureroase. Ba chiar mai mult, fericirea îi cerne cel mai bine, deoarece în aceste clipe nu există nici un motiv ca oamenii să se afle lângă tine.

Și așteptând reacții, am ajuns la concluzia că oamenii au nevoie de un timp. O perioadă de “graţie” când vei putea să îţi faci o idee despre ceea ce sunt sau ceea ce vor ei să devină pentru tine: prieteni, duşmani, trecători, neutri, parteneri pentru scurt timp sau pentru o viaţă.

Oamenii trebuiesc lăsaţi să se manifeste şi să se desfăşoare atâta timp cât este nevoie şi se cere, deoarece, după o vreme, dacă intenţiile lor nu sunt cele mai bune, vor obosi. Vor obosi să se prefacă, să te caute, să te sune, să îţi lase o vorbă. Categoric ei fac asta nu din cauza lipsei de timp, distanţei sau altor probleme care i-ar putea ţine pe loc ci, din cauza faptului că acolo undeva, nu rezonează cu ceea ce eşti tu sau ceea ce s-au aşteptat ei să găsească în persoana ta!

Indiferent că vorbim despre simpli trecători, cunoştinţe, prieteni, iubiţi, ar trebui să înţelegem că nu cerne sita ce cerne ziua, luna sau anul! Nu trebuie să ne chinuim să îi separăm, să îi cernem de noi, ci, trebuie să îi lăsăm să plece şi să înţelegem că sunt drumuri care pur şi simplu nu au cum să se străbată împreună!

Cumva, în această călătorie, căutăm tot timpul compania oamenilor. A cuiva anume, împreună cu care să împărţim din ceea ce suntem, din experienţe, din emoţii, să ieşim la o limonadă, o cafea, la o plajă, dar adevărul este că nu ar mai trebui să căutăm în alţii ci în noi. La urma urmei, totul şi toţi pleacă şi doar de noi depinde dacă suntem pregătiţi să acceptăm acest lucru sau nu!

Spuneam odată, că eu nu mi-am impus limite cu oameni şi aş adăuga acum că nici nu m-am impus între limitele lor! Am ştiut să fiu, cum am ştiut să mă retrag. Le doresc drum bun şi viaţă frumoasă tuturor celor care la un moment dau au simţit să călătorească alături de mine prin viaţă! Am învăţat lecţii, am trăit împreună clipe şi posibil să fie timpul să ne despărţim deoarece nu mai avem ce să învăţăm sau să ne dăruim unii altora!

Nu vă opresc, nu mă rog, vă petrec pe unii cu gândul, pe unii cu inima, pe unii cu scrisul, dar nu vă opresc niciodată şi nici din drum nu vă întorc! Fiecare este liber să îţi aleagă calea şi să îşi asume alegerea. Dar odată plecaţi sunteţi buni plecaţi!

Eu sunt de toate, pentru oricine o cere: erou, prieten, ascultător, scară, oportunitate, necondiţionare, dar niciodată nu voi accepta să fiu o opţiune! Nu sunt oficiu poştal, gară sau cancelarie unde să îmi bateţi uşa sufletului ori de câte ori simţiţi voi nevoia să intraţi sau să ieşiţi din viaţa mea dintr-un motiv sau altul!

O relaţie de prietenie, iubire, colegialitate, umană are loc între două persoane mature, care pot accepta că nu întotdeauna au aceleaşi opinii, că nu întotdeauna manifestă pentru aceleaşi idealuri, care pot accepta că diferenţele le dă unicitate şi acceptând, nu vor folosi complemente circumstanţiale să rămână sau să plece!

Lucrurile durabile se construiesc de oameni simpli, care înţeleg profunzimea unei legături, fără să o tot înnoade ori de câte ori, lor li se pare că ar fi cazul să o rupă din când în când!

Prefer singurătatea unei călătorii frumoase şi excepţionale, decât o călătorie alături de oameni care vor să fie în altă parte!

Nu te mai abandona. Nu există orfelinate pentru inimi!

culori

Sunt zile și zile. Dimineți și dimineți. Uneori, viața dă buzna în noi cu tot ce înseamnă ea, deoarece trebuie să ne trezească. Acela este momentul! Nu mâine, nu ieri, nu altă dată. Atunci, acum! Trebuie să ne dea un semn de alarmă că este timpul să sfârșim hibernarea noastră, să facem ceva, să găsim calea și soluțiile eficiente pentru a avea o viață dacă nu de succes, măcar fericită!

Cumva, totul se întâmplă ca și atunci când cineva aruncă o cană de apă rece pe fața ta în timp ce tu dormi. În primă fază doar deschizi ochii. Ești bulversat, nu realizezi ce se întâmplă, nici unde să te uiți, nici ce să spui. Ești dezorientat și pierdut! Apoi, după câteva minute, înțelegi că ești acolo. Că viața ta este acolo și ea și așteaptă. Un semn, un semnal mic, o dîră de fum ca la indieni. Orice! Orice, doar să poată să dea din aripi și să continue. Îți vine să plângi, să râzi, să le faci pe amândouă sau să te revolți. Nu e nimic rău sau defect în asta. Fă-o! Urlă, plângi, râde, vorbește cu tine dacă în alții nu ai încredere și spune-ți toate durerile, frustrările, revoltele, dar nu te lăsa! Nu îți da drumul din nou la propria mână. La propria viață. Nu te lăsa pe mâna altora ci ajută-te singur. Este cea mai bună metodă să nu mai ajungi unde ai fost. Să te ridici. Să te crești. Să te educi. Să te modelezi. Tu ești piatra, tu ești sculptura! Tu vei fi ceea ce vrei să fii! Dă-ți doar timp și încredere. Nu te mai abandona. Nu există orfelinate pentru inimi, suflete și vieți! Nimeni nu te ia în grija sa o viață, dar dacă tu ești viu, pot să îți fie alături.

Despre asta este vorba în viață, dragii și dragele mele. Despre limite de tot felul și în toate cele, despre forțarea lor până la frângere, despre cum să le muți, să le schimbi, să le sari uneori, dar musai să le bifezi, despre schimbarea datei problemelor și despre cum să le rezolvi indiferent de ce ar fi, să le muți și să trăiești frumos.

Cum spunea Bob Marley? “Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă toate întrebările!”. Și este super să fie așa. Suntem propria noastră carte în care scriem, ștergem, anulăm, rescriem, scriem în continuare și o dăm celorlalți să o completeze după ce noi nu mai suntem. Se spune că în Egipt există o carte a morții. Ei bine, oamenii sunt prima carte a vieții și anulează absolut orice. Deoarece noi oamenii sunt genetic structurați să depășim orice situații, să știm că putem și să ne regenerăm ori de câte ori se pune problema! Noi oamenii sunt niște păsări Phoenix pe care odată și zeii erau invidioși. Suntem frumoși și doar pentru că azi suntem și mâine ne sunt alții. Că trecem, dar rămânem semn de carte și de viață altor și altor generații. Ca un soare, ca o stea polară după care ei se ghidează în nopțile reci ale vieții lor. Când ei sunt unde ești tu acum. Și așa, îți dai seama că totul este foarte simplu în viață. Că reperele noastre, valorile noastre sunt în noi și lângă noi. Oameni simpli! Oameni care pot greși, care pot îndrepta, care pot mângâia și pot să rămână eroic lângă tine doar pentru că te iubesc, te respectă și te vor fericit/ă! Privește-i doar. Ei nu sunt niște necunoscute ale unei ecuații. Ei sunt însăși ecuația pe care o rezolvi prin iubire.

Uneori, ca să poți așeza soarele înapoi pe cer în viața ta, este nevoie de oameni, de familia ta, de persoana iubită, de copiii tăi, de prietenii cei mai buni! Ei sunt cei care ne vor ajuta ca imposibil sau eroic, să punem soarele la locul lui și să îl menținem acolo! Ei sunt de fapt soarele!

Fiți propriul vostru soare și lăsați-i pe cei iubiți să fie soarele vieții voastre cu tot ce sunt ei!

O zi minunata!

Mă am pe mine! Îmi sunt de ajuns!

10421607_923445217670808_7447261817092193628_n

M-am căutat mult timp și nu m-am găsit. Nu m-am regăsit. Purtam în mine o străină care nu îmi semăna la nimic. I-am permis să mă coboare în cele mai negre adâncuri și să îmi curgă pe obraji cele mai amare lacrimi. I-am permis să îmi rupă inima și să iubească fără speranță. Într-o zi, mi-am dat seama că mi-am fost la îndemână tot timpul. Trebuia doar să înțeleg că între mine și gândurile mele, între mine și trăirile mele, între mine și mine, nu trebuie să fie nimeni decât eu. Atunci, m-am recunoscut în oglinda sufletului meu și dintr-o dată nu am mai fost singură, tristă și neîmplinită! Mă am pe mine! Îmi sunt de ajuns! Cu mine, pot avea și pot păstra și ceea ce iubesc. Pot găsi drumurile mult mai ușor, deoarece le văd mult mai clar. Am realizat că între mine și fericire stăteam numai eu!