©Sub zodia iubirii

5fc3627f5cf0ae872268ca8a4a73252d

Uneori, din sufletul meu ies himerele acelea cu noi. Himerele pe care eu le țin încătușate și amorțite, Mohamad. Care mă țin departe de tine, de noi. Și mă ucid. Tot mai mult și mai adânc de fiecare dată. Aleargă nebune la tine de fiecare dată. Nu le pot opri. Le-aș urma. Știi cum le-aș urma iubitul meu? Ca o nebună! Aș vrea să am puterea aceea de a sta în fața ta și a-ți spune că te iubesc, soarele meu. La fel cum te-am iubit mereu. Aș vrea să te pot salva. Să mă pot salva. Aș vrea să cad în genunchi și să îți cer iertare. Dar nu pot. Iubirea este aceea care mă ține legată de locul unde sunt. Iar dacă am să alerg către tine, ucid tot ce a fost frumos între noi. Dar mi-e dor. Mi-e dor de noi ori de câte ori inspir și expir. Mi-e dor de vocea ta, de zâmbetul tău. Nu plânge iubire! Viața asta toată îmi este un pumnal. Nu îl răsuci și tu mai mult. Mi-e dor să te văd râzând larg și senin. Să te știu fericit. Ce viața avem și noi, dragostea mea. Exilați de toate și de tot. Dar tu trăiește, Mohamad! Cât tu trăiești, pot să duc crucile vieții oriunde și oricât. Pentru că ești! Și când lumile dorm, eu îți sunt. Noapte de noapte, sufletul meu adoarme lângă tine. Când tu nu vei fi, am să rup lanțurile și am să te găsesc. Atunci, nu va fi nimic pământesc să mă mai oprească. Vom fi împreună!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

97124846d269aaf330fb1a24812622ca

Am plecat într-o vineri. Era zi de rugăciune pentru tine. Te rugai lui Allah când plecarea mea te-a îngenuncheat până la Dumnezeul meu. Ce zi goală ti-a rămas ţie această zi de vineri. O înghiți sărată, trăgând din țigară. Nu te mai rogi demult. Nu vinerea. Conduci însă ca un nebun pe străzi. Şi plângi. Bărbații nu plâng, obişnuiai să spui. Ai învățat între timp, că adevăraţilor bărbați nu le este ruşine să admită că suferă. Astăzi e vineri. Pe drumul acela plin de nisip unde ne-am cunoscut, s-a făcut o şosea. Numai locul unde ne-am iubit nu îl stie nimeni. Acolo obişnuieşti tu să îngenunchezi, să mă chemi si să mă strigi. Inima mea te aude. De fiecare dată, moare si mai mult. Azi, am stat mai mult ca de obicei la perfuzie. S-ar putea să nu te mai văd niciodată, Mohamad, iar inima mea, nu poate accepta acest gând. Asa că, moare. Medicii mi-au spus că nu boala, ci iubirea, mă va ucide. Dar nu au leac să te facă să treci. Nu ai cum. Tu nu treci cu nimeni si cu nimic. Nu mai ridica furtuni în deșert, ya habibi…pentru că în mijlocul lor, sunt eu. Azi, mi-am amintit ochii tăi negri, râsetul plin, bărbătesc, părul cârlionţat si mâna ta frumoasă trecând peste ochii mei. Va fi lună plină, iar eu te voi aştepta la marginea luminii! Nu mă căuta unde nu sunt. Închide ochii iubitule si ascultă-ţi inima. Acolo sunt eu. Mă auzi? Tu mi-ai spus ! Aminteşte-ţi si găsește-mă! Vezi floarea aceea din deşert? A rezistat! La tot si toate!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

46275270_2452305331451448_349510763372609536_n

Sub umbra nopții, trec năluci de gânduri…

Înaintez prin mine ca şi un soldat ce-şi poartă rănile. Sângerez de moarte, dar mai ales de viaţă. Viaţa fără tine. Şi încerc. Mă străduiesc să stau ţintuit pe partea mea de lume, departe de tine, dar uneori, îmi cresc aripi din gânduri şi ajung la tine. Vindecă-mă! Numai tu ai puterea! –

(©Sub zodia iubirii, Mohamad speech – Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

70489169_2988256541189655_6738843098043908096_n

(Inima are memoria ei
E bine că nu ascultă de noi și ne trăiește
Pe rând, deodată, separat, împreună
Și ne aduce mereu de oriunde ne-am fi)

– Iubito!? Vrei să bați pentru mine?

– Atâta timp cât mă vei purta și mult după ce nu vom mai fi! Mă simți? Ce gust am?

– Ești însuși gustul! Sângele! Viața! E ca atunci când am sărutat sânul tău și am devenit însuși sărutul!

– Și mă vei săruta toată?

– Da! Vei fi precum rozarul și nu mă voi grăbi deloc să îmi fac rugăciunile sufletului!

– Te voi purta pe piele iubite! Pielea mea își va aminti mereu mângâierile și sărutările tale! Va deveni însuși rugăciunea! Iubite…în lipsa ta, pot să-mi sărut căușul palmei?

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

c75351c77c4f00901df2fe22fdd1819f

Am hotărât să scriu despre noi, iubirea mea. Dar nu un roman. Asta nu este o carte oricât de mult ar părea a fi. Este o confesiune. O urmă clară a faptului că noi doi am existat, am fost reali și ne-am iubit dumnezeiește de mult. Și orice aș face, nu treci cu nimic! Și cu nimeni! Mă bântui. Astfel că, am hotărât să îmi exorcizez sentimentele. A mele. A tale. Ale noastre. Pe noi, de noi! M-am gândit că poate așa, va exista o șansă să lăsăm totul să treacă. Să îngropăm în cuvinte, ceea ce noi nu am fost în stare niciodată să trăim până la capăt și am abandonat. Este ca și cum aș privi din afara mea în interiorul meu. Un priveghi sufletesc. Poate după ce vom vedea scris negru pe alb cum am murit noi doi, o să înțelegem să trăim ce ne-a mai rămas. Te voi scrie așa cum ești, așa cum am fost, apăsat, liber, în genunchi, alergând! Te voi iubi, te voi alunga, te voi ucide și te voi învia! Te voi iubi din nou! Voi retrăi, voi răsuci pumnalul până la capăt, iar apoi, voi aștepta să dispărem ca o furtună în deșert, Mohamad! Nu mai sunt urme. Nisipul este la fel, ca și când, nimeni nu a trecut vreodată pe acolo. Furtunile șterg totul de pe suprafața pământului!

„- Și din noi? Cum poate să șteargă o furtună ceva ce ți-e scris direct în sânge? În ADN? Ceva ce te bântuie, dar te alcătuiește pe interior? Te susține tuturor zilelor ce vor fi să fie și fără de care nu ai putea face un pas?! Spune-mi tu, Sora Lunii, cum șterg furtunile iubirea născută de Dumnezeu? Nu există furtună atât de puternică!”

Am să o nasc eu! O furtună care spală sângele, gândurile, inima și naște iasomii! Apoi, vom trăi! Fiecare în colțul lui de lume și de viață. Doar că, eu trebuie să fac aceste însemnări ale existenței noastre. Ca să pot trăi! Trebuie să înțeleg că există viață și după iubire! După unica și marea iubire din viața mea!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

961baee6065eca3d8466c7d86eac91d9

Oamenii sunt asemeni pământului, Mohamad, iar eu am înțeles asta de abia acum, când privesc cum se prăvălesc peste tine bulgării aceia fini, care închid în ei poarta mea spre lume, viață și mine.Oamenii sunt alcătuiți din mai multe straturi, sensuri, trăiri și de cele mai multe ori, duc vieți paralele, ca și când, Universul ar încerca să le mai dea șanse să poată culege în suflet măcar o parte a unei particule care să îi poată întregi. Cunoaștem la ei doar pojghița fină de la suprafață. Cea cu care intrăm în contact și pe care, de cele mai multe ori, în superficialitatea noastră, nu ne dăm voie să o pătrundem. Uneori din egoism, alte ori din teamă și în cazul nostru, din prea multă iubire și datorie. Mă uit la femeia aceea străină ție cu care ai împărțit mai bine de 20 de ani. Stă acolo din datorie. Ți-a fost alături de nevoie. Sau din obligație. V-au legat oamenii, tradițiile și mentalitățile. V-au înfierat pe fiecare. Pe mine, m-a scos viața în calea ta, să te iubesc. Nici măcar nu m-a întrebat dacă asta vreau. Nu mi-a pus indicatoare care să mă ferească de tot ce trăiesc acum și am trăit. Nici să mă alunge. Dar acum, ce ne diferențiază? Sau ce ne-a diferențiat vreodată? Rostul ei a fost să îți deschidă ochii. Al meu să îți deschid sufletul. Am existat în viața ta pentru a te ajuta să trăiești poate cea mai esențială parte din ea: pe tine. Te-am ajutat să percepi alegerile, să suferi, să zbori, să rupi lanțuri, să lupți, să ajungi cumva la tine în tot desișul acesta cu oameni. Am existat în viața ta ca să te redau pe tine ție și pe tine mie. Iar eu am rămas aici, plină doar de tine și fără mine. Sub pământul acela, m-ai luat cu tine pentru o eternitate. M-ai îngropat de vie! Vor crește din dorurile mele flori de iasomie albă și plângătoare, soarele meu, iar din povestea noastră, va țâșni către cer o pasăre sângerie. M-am despicat deja de durere de mii de ori de când te-am lăsat să pleci. Știu cum este să mori deja. Știu cum este să te priveghezi. Știu cum este să nu mai fii. Și totuși aveam un far care lumina în întunericul morții mele. Ochii tăi. Erau acolo, undeva și luminau, iar sufletul meu se ghida după lumina lor. Acum însă, am înțeles că nu am să îți mai pot vedea ochii niciodată. Sub pământul acela mi-au îngropat ochii care îmi luminau existența. Sunt două feluri de a muri, Mohamad. Ca tine și ca mine. Oare cum să urlu ca să îmbunez zeii să deschidă mormintele și să elibereze sufletele? Cum să eliberez din mine moartea aceasta adâncă pe care nu o pot nici măcar expira de teamă să nu pierd vreo amintire cu noi? Eu acuma, farul meu…ce am să fac? Cum am să trăiesc eu fără tine? Și au început bocetele. Și rugăciunile. O parte din mine s escurge în pământ, iar alta se ridică la lumină. Cu puțin noroc, poate ne întâlnim curând, iubirea mea! Au înflorit noptițele, iar eu le-am ucis pe toate.

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

c311a02f1845887cb9bcce0781df4750

Uneori, mergând de-a lungul coastei mării, unde nisipul doarme încălzit, iar eu îl răscolesc copilăroasă cu vârful picioarelor, mă întreb unde am dispărut noi doi. Părem un fir aproape transparent de fum, dragostea mea. Ca și cum nici nu am fi fost. Dacă nu te-aș regăsi mereu în inima mea, aș jura că am fost o iluzie despre fericirea perfectă. Îți amintești, cum ai luat marea și mi-ai pus-o la picioare? Cum ai luat luna, stelele și mi le-ai pus în păr și în privire? Spuneai că sunt „Sora lunii” și ochii mei strălucesc în străfundul apelor din sufletul tău! Că sunt nordul, sudul și toate punctele cardinale ale vieții tale. Îți amintești cum ai luat iubirea aia sălbatică, cum ai îmblânzit-o și cum ai așezat-o cuminte în inima mea? Ca un pur sânge arab liber și totuși al meu pentru totdeauna. Îmi amintesc cum alergam râzând și cum luam micul dejun împreună vorbind despre toate. Cum ne vedeam copiii mari, la casele lor, iar noi îmbătrânind împreună și dansând până la 90 de ani pe malul mării. Mă țineai în brațe și îți cufundai chipul în părul meu și spuneai că vrei să mă inspiri în tine. Să mă duci peste tot unde ești tu! Că ți-e dor de mine, cu mine în brațe! Ai luat toate planurile și visurile pământului și mi le-ai dăruit. Le-ai împlinit pe toate. Apoi, ai plecat! Mi-ai luat tot ce aveam. Nu mi-ai lăsat nimic. Nici măcar un semn de cale, de suflet, de speranță! M-ai îngropat de vie, la mijlocul vieții, iar eu trebuie să trăiesc așa, Mohamad! Goală, vie și departe de tot ce este firesc și lumesc. Nu mai curge prin venele mele nici un pic de sânge. Doar disperări de-a valma! Nu mai respir aer! Doar tristeți! Nu mai am vise, doar dorința de a nu mă mai trezi! Nu mai văd! Doar scrutez mii de depărtări, sperând că vei găsi din nou drumul spre casa ta. Cea pe care ai ridicat-o în mine! Eu te aștept, iubirea mea mare! Nu știu să fac altceva…

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

p1025080549-5

Era un soare roșu, care ardea parcă nu doar nisipul de sub tălpile noastre, ci pe noi. Nu doar mâinile, chipul, ci sufletul, topindu-l fără nici o putință de a-l vindeca. Mă priveai adâncindu-te în ochii mei ca într-o fântână în care ai fi vrut să te îneci. Te văd și acum cu te plimbai în sus și în jos, lovind din când în când țărmul apei, frângându-ți mâinile și uneori spunând:

– Ya, Allah!

Apoi te-ai oprit și m-ai întrebat de ce este iubirea atât de necruțătoare. Ca o oază amăgitoare care le apare dervișilor în deșert, ducându-i la pierire.

– Pentru că iubirea, Mohamad este cel mai mare dar de la Dumnezeu și așa trebuie să rămână! Pentru că iubirea aparține doar celor care îndrăznesc, care frâng limite și bariere! Nu am nevoie alături de un bărbat slab care să îmi insufle milă, ci un bărbat puternic care să îmi insufle siguranță, încredere! Vreau să știu că nu ești un înfrânt, că iubirea asta nu este un troc, ci este ceva puternic care ne-a întărit nu doar pe noi, ci pe tine! Ca om!

– Nu înțelegi nimic! Nimic! Lumea mea este diferită! Avem reguli, legi! Tu doar ceri! Ceri totul ca și când altora nu li s-ar cuvine nimic!

Apoi te-ai oprit și m-ai privit. Ai realizat ce ai spus. Cât de adânc ai înfipt pumnalul cuvintelor în singura ființă care te iubea cu adevărat. De fapt tu știai că eu înțeleg. Ba chiar știu.

– Arogantule! M-ai încătușat ani de zile în legile și regulile tale de care nu te puteai rupe. Tu, nu eu! Eu puteam oricând, deoarece eu eram liberă. Dar m-am lăsat încătușată ca să îți arat că așa cum eu mă leg de tine, tu te poți dezlega de ceea ce te țintuiește într-o lume de fum! Amăgitoare! Nu ești în stare de nimic, Mohamad! Nici măcar să recunoști când eșuezi! Nu știi să iubești! Tu încătușezi lumea, nu ea pe tine! Tu te legi de alții, nu ei de tine! Într-o zi ai să înțelegi asta, dar eu voi fi departe, iar pentru tine va fi prea târziu pentru toate!

Și au trecut mulți ani de atunci. De sute de ori a apus și răsăsrit soarele peste mare și deșert. De sute de ori am venit și revenit în locul acela care demult parcă nu îmi mai spunea nimic, dar îmi amintea de mine. Nu știu unde ești, nici ce faci. Sunt zeci de ani de când nici nu mă mai întreb. Lângă mine însă, a crescut o fetiță frumoasă. Are ochii și zâmbetul tău. Și părul negru și buclat, lung. Doar tenul îl are de fildeș și fin ca un porțelan. Încrederea o are de la mine și tot ce are nevoie pentru a putea înfrunta viața și a ști că totul îi stă în putință. Nu ai pierdut nimic, Mohamad! Decât o viață de om și fericirea.

– Mama! Haide să alergăm în mare!

O privesc cum zâmbește liniștită și senină. Fericită! Cum încearcă marea cu vârful degetelor și lovește nisipul țărmului din când în când. Fără să vreau, îi iau chipul în mîini, îi sărut fruntea, ochii și îi spun:

– Înțeleg totul! Dar nu te pot lega de mine, când tu nu te vrei dezlegat de lumea ta!
– Mama?
– Gata, iubita mea! O clipă am avut viziuni. Năluci ale trecutului care m-au bântuit atâta mar de vreme. Acum însă, putem alerga în mare. Au plecat. Sunt în sfârșit liberă!

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)

©Sub zodia iubirii

d80396893ad4eba8f958d90c08e1fb56

Uneori, sufletul meu nu mai poate să articuleze nici un cuvânt. Nici o emoție. Stă doar în genunchi și respiră. Nu poate să plângă. Nu poate să râdă. Nu poate să danseze. Nu poate să se roage. Doar stă și simte. În acele clipe de tăcere, când stă cu aripile închise în el, sufletul meu simte cel mai mult. Cel mai liber. Cel mai frumos. Și iubește. Cel mai curat. Cel mai necondiționat. Este o colivie cu fluturi care zboară să își lase din când în când praful de pe aripi pașilor demult pășiți. Urmelor demult neumblate. Sufletelor demult plecate înspre alte suflete, alte alegeri, alte colivii cu fluturi. Atunci mi-e cel mai dor de mâinile care m-au împins către ceea ce sunt azi. De ochii care m-au sfâșiat. De buzele ce m-au mințit. De inimile ce s-au închis asemeni unor ferestre în urma lor. Sau a mea. Și îmi trimit sufletul să adune pașii și să le sărute urmele. Să mă adune frumos în femeia care îmi sunt. Să îți pot fi.

Îmi trimit sufletul să sărute rănile care sângerează deschis fără vindecare parcă. În unele ești și tu. Acelea ne-au făcut atât de puternici. Ne-au legat. Nu le voi închide. Ele mi te-au adus și mi te-au lăsat!Au fost suflete care m-au iubit prea mult. Sau prea puțin. Suflete care au plecat. Sau m-au lăsat plecată. Pe toate le iubesc în zborul fluturilor mei, dar pe tine te ador. Că îmi ești cel mai sălbatic,dar în același timp cel mai lin zbor. Cu tine nu umblu. Nu ating pământul. Cu tine zbor frumos și când rămânem într-o aripă. Uneori doar, în clipe ca acestea, îmi dau seama că suferința m-a dus către tine, fericirea care nu mi-o poate lua nimeni. Omul care după ce l-am iubit în clipele cele mai greu de iubit, l-am iubit apoi pur și simplu, iremediabil, până la capătul capătului și mult după aceea.

Mohamad, mi-au revenit cuvintele. Și aripile s-au deschis larg. Magia e din nou pe aripi. Iar sufletul, dragostea mea, sufletul e la locul lui. Dragostea mea, lumina mea, seninul meu…ce dimineață îmi e viața cu tine! Și liniște.

Ochii lui erau ca o oglindă în care fericirea ei alerga desculță și firesc. O putea vedea. Clar, ca lumina zilei. Și zâmbetul. În zâmbetul lui, ea se putea găsi. Când i-l sorbea, era toată acolo. În mâinile lui. Pe chip. Când îl privea nu vedea nimic, decât pe ea. Și știa că ea nu era niciodată în altă parte decât acolo. cel mai mult acolo. Se cuibări în brațele lui și îi luă mâna. O sărută. Iar el îi sărută creștetul. Zâmbi. Și o mângâia. Ca pe un copil. Și o săruta. Iar dincolo de fereastră lumea se opri. Ea se topea. În el. De dragul lui. Pur și simplu se topea.

(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina )

©Sub zodia iubirii

7d955d4573bb61082de3413c4f7671da

Sufletul meu scrutează toate zările asemeni unui ogar care aleargă peste tot deşertul şi pământul să îţi adulmece urmele, să se oprească pe unde ai fost şi am fost ca două năluci bolnave de iubire. Caută în amintiri şi despică gânduri din gândurile tale, din vorbele tale spuse uneori la nervi, la disperare, la neputinţă. Aş creşte două braţe din dorurile astea, dragostea mea şi aş îmbrăţişa toate vorbele şi durerile tale. Mi-e dor, am nevoie, din când în când, să vorbim, să te aud, să te respir ca pe gura mea de oxigen cu care simt că pot trăi. Mi-e dor Mohamad, mi-e dor chiar să ne certăm! Să ne spunem vorbe grele, să mă scuturi prinzându-mă pe după de umeri şi să îmi spui că sunt o egoistă! E o tăcere groasă ca o pâcliţă între noi sufletul meu! Mă tem de ea. Mă tem deoarece nu te mai pot găsi dincolo de ea, iar tu m-ai lăsat să plec ca un laş! Te urăsc! Urăsc bărbaţii ca tine care lasă societatea, familia, oamenii să le traseze linia pe care trebuie să păşească, să meargă, iar ei nu fac nimic. Un câine de pază pe care oricine îl poate dresa şi îi pune botniţa, iar el stă fără ca măcar să se revolte. I-ai lăsat să îţi pună lanţuri, Mohamad! Ţie! Ce credeai? Că mă vei aduce înapoi cu rugăciunile tale către Allah? Cu urletele tale de lup din nopţile reci şi singure precum un pumnal în care chiar şi bărbaţii puternici cad în genunchi? Ca o rană eşti. Ca o rană suntem. Ne învârtim în ea şi nu mai trece. Cu nimeni şi nimic. Te caut în mine. Adânc! Sap în mine cu unghiile mai ales când simt melancolia scorojind pereții inimii până la sufocare. Mi-e atât de dor! Aş trage marea asta de un colţ şi aş seca-o cu dorul meu ca să ajung la tine. Spuneai că pe tine cel mai fericit te face să mă ştii pe mine ferictă alături de tine. Spuneai că eu sunt casa ta! Îmi spuneai că va fi bine, în timp ce mă luai pe după umeri şi mă ascundeai în mijlocul braţelor tale. Mohamad! Mohamad, noi nu mai avem casă. Suntem goi. Suntem ai nimănui! Eu nu mai am unde să mă întorc acasă de când tu m-ai lăsat să locuiesc în casa altcuiva. De când tu ai ales să te întorci în casa aia demult părăsită unde doar copiii erau ai tăi, lacrimile cu care ţi-ai zidit tăcerile şi lanţurile. Noi doi suntem pierduţi. Nici deşertul parcă nu mai este la fel de adânc ca să ne înghită! Când mă gândesc la tine, privirea mea sfredeleşte parcă lemnul amintirilor dulci, în care oamenii trecutului nostru se mișcă prinși unii de ceilalți ca nişte gâze în pânza unui păianjen. Nu știu despre destin nimic, în afara faptului că suntem asemeni unor gondole pe care curentul vieții ne dirijează înspre tărâmuri necunoscut e, iar undeva acolo, în lumina atingerii, a scurtcircuitului, când sufletele noastre se ating, putem vedea următoarea destinație. Ce va trebui să cunoaștem stă scris într-o carte pe care putem, uneori, doar împreună să o răsfoim sau să o deschidem. De aceea te caut, de aceea te vreau, dea aceea nu pot să îmi scriu viaţa asta departe de tine. Când sunt cu tine perdeaua de fum se ridică, neînţelesurile lumii se dizolvă în lumina ochilor tăi, iar eu încep să înțeleg sensuri. Sensul. Eu te iubesc! Te iubesc demult! Te iubesc de undeva, de unde numai sufletul poate să întoarcă înapoi ecoul acestei iubirii. Lasă un semn iubitule. Un semn că nu eşti foarte departe înaintea mea ca eu să nu te mai pot găsi.

(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)