Liniștea dintre gânduri și un poem de Katleen O’Meara

Uneori, în gândurile noastre este atât de liniște. Deși, ele se agită între tâmplele sufletului nostru căutând ferestre să țâșnească libere afară. Dar acum, pare că și ele sunt în carantină. Și fiecare facem ceva să ne uităm temerile. Unii citim, alții ne jucăm, unii fac prăjituri, alții dansează, cântă, iar unii, recităm poezii. Să uităm cât de mult s-a schimbat lumea noastră. Nimic nu mai pare la fel. Toate cărările s-au schimbat. Ne e teamă că nu vom mai găsi semnele de cale. Să nu le fi șters schimbarea. Ne legăm de amintiri și ne bucurăm să găsim o fotografie îngălbenită, o pereche de role, cufărul din pod, bicicleta și căluțul pe care îl împingeam în curte, o carte, scrisoarea bunicii, hăinuțele copiilor noștri de când erau mici, fotografia de la nunta noastră, pe mama lângă noi. Sunt tot ce avem din lumea pe care o cunoaștem. Și lăsăm și noi semne de cale. Aruncăm sticluțe, răvașe de gânduri, de temeri, de speranțe, în oceanul timpului. Cândva, poate vor lumina altora zile întunecate ca acestea pe care le trăim noi acum. Așteptăm să apună acest soare al lumii noastre și să răsară altul nou. Nu știm cum va fi, dar sperăm să fie frumos. De atâta liniște, îmi aud inima îngenunchind și rugându-se! – Ramona Sandrina Ilie

Faceți ca viața să fie remarcabilă…

Cumva, credem că suntem nemuritori. Că la noi, nu are cum să apară răul. Adevărul este că suntem de-o fragilitate extraordinară! Ne frângem atât de ușor și uneori, atât de repede! Mulți, au pierdut lupta cu acest criminal nemilos. Mulți au câștigat. Mulți nici nu știm că deja ne locuiește. Mulți vom avea norocul să nu îl întâlnim niciodată. Dar dacă îl întâlniți, fiți umani! Faceți în așa fel, încât acest criminal să pară mic, nesemnficativ, iar viața să fie remarcabilă!
 
Am plâns…

Pentru moartea Alexandrei  nu avem scuze! Toți ROMÂNII suntem complici cu acest monstru din Caracal care timp de 20 de ani a ucis!

Victimele-și-călăul-Cazul-criminalului-în-serie-din-Caracal-620x264

În urmă cu un an, am scris asta:

– Cum învinge iubirea?
– Ținându-se de suflet și privind în aceeiași direcție!

***

Exact așa se salvează și spiritul, conștiința și sufletul unei națiuni: privind în aceeiași direcție!

Am tăcut, deoarece este atât de multă moarte și durere în aer, încât nici nu mai știu ce ar fi de spus.

Am tăcut deoarece a trebuit să mă reculeg, să reguli și legi  uit adânc în ochii copilei mele ca să pot înțelege că omenirea asta mai are șanse, iar dacă nu mai are, este dedatoria mea morală, umană, spirituală să cred în ele, să lupt ca ele să existe din nou!

Sigur, ca om, nu pot să nu mă gândesc că dacă aș fi în locul lui Dumnezeu, aș potopi de pe acum această lume, deoarece am ajuns ca și civilizație umană într-o groapă a nepăsării, a dezumanizării, a desuflețirii și lipsei aproape totale de empatie! Dar, tocmai de aia, oamenii nu pot fi Dumnezei! Pentru că oamenii sunt ființe instinctuale, înainte de a fi cerebrale! O fi având și Darwin dreptate, că altfel nu înțeleg animalul și bestia care stă ascunsă în specia umană!

Nu există scuze sau cuvinte care să poată fi rostite când un copil de 15 ani a murit agonizând, fără să aibă o lumânare la cap, un chip prietenos sau familiar aproape, fără să vadă pe cineva că îi sare în ajutor într-un fel sau altul! A murit singură, violate, bătută, agresată cu bestialitate de un crimnal în serie, care timp de 20 de ani a violat, bătut și topit femei în acid! Care a pus în gropi, în fântână, în valize și în rău osemintele acestora, să li se piardă urma! Nici grădina, nici curtea, nici fântâna nu au mai fost suficiente se pare, să ascundă cadavrele ciopârțite! Ba mai mult, se presupune că ar fi ucis și un copil de 8 ani, al cărui trup este în fântână!

Pentru moartea Alexandrei  nu avem scuze! Nici unul! Toți ROMÂNII suntem complici cu acest monstru din Caracal care timp de 20 de ani a ucis! Și nu doar femei! NU! A ucis viața propriei familii! Și-a bătut și agresat soția și copiii! A fost agresiv cu vecinii și toți oamenii cu care a venit în contact! A agresat o tânără pentru care a primit interdicție de a pleca în Italia! Și cu toate acestea, societatea a tăcut! A ales să trăiscă în preajma lui! A ales să îl lase să îi agreseze în continuare! Să îi scuipe, să îi insulte, să îi amenințe!

Nu suntem complici? Ba suntem! Și înainte de a tot arăta cu degetul către stat, poliție, educație, țară, ar trebui să vă asumați fiecare eșecul acestei țări și societăți, deoarece fiecare suntem responsabili și trebuie să ne asumăm că am devenit cu acceptul nostru o societate neimplicată, care nu ia atitudine absolut deloc, care s-a obișnuit ca alții să le facă, să le dea, să le construiască și care, mai mult decât orice altă societate să obișnuit să judece, să eticheteze, să arate cu degetul! NU! Înainte de a spune că România și statul sunt de cacao, trebuie să vă asumați că sunteți parte din această cacao!

Toate acestea sunt posibile, deoarece trim într-o societate în care familia s-a îndepărtat foarte mult de ceea ce trebuie să fie, școala nu mai este școală, educatorii, învățătorii, profesorii nu mai sunt ce trebuie să fie, medicina, medicii, psihologii, psihiatrii, nu mai sunt ce trebuie să fie, poliția și polițiștii, jandarmii, nu mai sunt ce trebuie să fie!

De ce? Pentru că ni se pare și în 2019 normal ca o femeie să fie bătută, ca un copil să fie agresat, ca un popă dement să ne spună că violurile sunt ceva normal și că dacă femeia e însărcinată înseamnă că a consimțit!

Pentru că trăim într-o lume departe de educație și cultură, manelizată și prostituată intelectual și mediatic!

Pentru că nici media nu ne mai prezintă nimic educativ, nu prezintă proiecte și informații utile, necesare, care să modifice benefic societatea ci, ne prezintă doar emisiuni în care vedem manelari, femei dezbrăcate, chiar prezentatoarele de emisiuni și televiziuni sunt mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, alese după genul Zăvoranca – cu cât mai multe apariții în Playboy, cu atât mai bine – nu cu cât mai multe cunoștințe, cultură, etc Emisiunile sunt de genul: Mă mărită mama, O mărit pe mama soacră, “Schimb de mame”, “Iubire interzisă”, “Să te prezint părinţilor”, emisiuni care nu au nimic educativ în ele, care nu sunt culturale, care prezintă doar concepte idioate, false, iubiri interzise, scandaluri între soacră și noră, copii și părinți, siropuri infidel!

Cu asta se ocupă media și televiziunile românești! Aceste realități (false) le prezintă ca mod educativ societății! Asta este cultura cu care le hrănește spiritele, intelectul, creierul, sufletul! Cu certuri, prostie crasă, divorțuri, scandaluri, bătăi, violuri! Așa cresc ei societatea românească! Și ne mai mirăm că din când în când apare câte un psihopat de Caracal?

Nu avem de ce să ne mirăm! Oamenii nu se nasc toți sănătoși, echilibrați și în familii sănătoase! Unii mai au și traume în copilărie! Se mai nasc și bolnavi, iar dacă boala este alimentată constat de informație plină de agresivitate, de o societate care niciodată nu își ridică un semn de întrebare, nu ia atiudine, nu cere un ajutor din partea medicilor psihologi în anumite cazuri, din astfel de oameni se nasc psihopați ca acest Dincă!

Suntem atât de decăzuți, încât nici măcar nu mai vedem clar cerul senin și frumos de deasupra abisului, pentru că majoritatea oamenilor văd numai întunericul, revolta, agresivitatea, violența, crima, sexul și decăderea!

Toate acestea sunt posibile deoarece statele de drept au devenit defapt niște state care ne spală sufletele, conștiințele și creierele! Nu le mai pasă de oameni decât la nivel teoretic și nici acolo! Am ajuns o societate umană ghidată după reguli și legi care nu au nimic de a face cu protecția cetățeanului, societății, mersului bun al democrației, civilizației! Aparent, ele sunt legi care protejează drepturile omului! Dar în esență ele sunt departe de Carta de altădată!

În concluzie, nu stă România mai rău ca alte state, ba chiar suntem pe ultimul loc la violuri, după statisticile mondiale. Problema pornește de la superficialitatea societăților umane, de la permisivitatea legii, de la acordarea a tot felul de drepturi, a umaniza legea. Toate acestea nu au nimic bun. Legea e singura care nu are dreptul să fie permisivă sau umană! Trebuie să fie ad literam și să se aplice!

Drepturile omului trebuiesc protejate de legi clare, nu de legi stipulative! Drepturile omului trebuiesc protejate de legi care nu au nimic de-a face cu UMANIZAREA ci ele trebuiesc să penalizeze comportamente deviante, violențe, abuzuri, violuri, crime! Ele nu trebuiesc să fie sensibile, să fie umane! NU! Nu e de competența legii să fie permisivă, moale, indulgentă și sensibilă! Competența legii este să fie dură, să fie clară și să se aplice! Și legea trebuie să protejeze majoritatea nu minoritatea! Dar legile care guvernează societatea uamnă de astăzi, protejează minoritatea în detrimentul majorității! Sunt permisive, sensibile, înțelegătoare!

Exemplu clar! Zilele trecute, jandarmii au ucis un pedofil gazându-l (fără voie)! Toată media și internetul a vuit solidarizând cu…PEDOFILUL!!! Că drepturile omului! Pe bune??? Păi aveți ce meritați atunci! Pedofili, violatori și criminali liberi pe stradă și soți violenți în case care să vă dea exact ce meritați la toți și cu care vă purtați cu mănuși ca nu cumva să sufere sau vai Doamne, să moară! Ce mănuși? Dar fata aia de 12 ani pe care pedofilul ăla o pipăise în văzul oamenilor exact și fix înainte ca janfarmii să tăbărască pe el…aia nu a suferit??? Călăilor!!! IATĂ! Datorită faptului că vouă vă pasă de bătăuși, agresori, pedofili, apar bestii ca Dincă din Caracal! Unde vă sunt acum mănușile și solidaritatea?

Trebuie să fim permisivi cu bătrânii care vând pătrunjel, ouă și flori să supraviețuiască, nu cu violatori, pedofili și violența în familie! Ăia castrați și închisoare pe viață, excluși și marginalizați de societate!

Și…am ajuns aici! Unde? Unde peste tot în lume femeile și copiii sunt cei care suferă cel mai mult! Unde lăsăm copiii să fie exportați pentru organe sub protecția adopțiilor false! Unde lăsăm ca un copil să aibă alocația mai mică decât un deținut! Unde permitem ca statul să ne dea lecții despre cum să ne educăm, să ne creștem copiii, iar ei nici măcar nu sunt în stare să ne protejeze, să ne ofere un cadru minim de trai și bun simț! Unde există copii care trăiesc desculți, flămânzi și mor în spitale fără tratamente adecvate! Unde ne trimitem copilul la școală, iar el nu mai ajunge acasă, deoarece nu avem nici un organ competent care să îl apere – nici vecini, nici trecători, nici societate! Trăim într-o societate fără conștiință și fără suflet! Dacă noi ca oameni nu sărim când vedem un copil lovit, agresat, luat cu forța, dacă noi ca societate nu spargem ușa când auzim de la vecinul un copil urlând și țipând înspăimântat…ce așteptări să avem de la un polițist? Ăla e plătit să ne apere, dar la noi ca oameni s-ar presupune că facem asta din solidaritate, din empatie, implicare!!!

Deci nu! Nu sunt de acord să ridic piatra numai la autorități! Toți suntem complici, dragi români! Că ne place au ba! Și nu! Nu este România mai anormală ca alte state! Sunt altele chiar mai rău ca România. În Anglia, fetele beau cot la cot sau chiar mai bine decât bărbații, își fac nevoile în mijlocul șoselei și parcărilor! În Italia, tinerii stau pe trotuare cu injecția în venă! În germania violurile sunt la modă! În statele scandinave se fură copiii din casă de sub ochii părinților de către stat! Și tot acolo, s-a legalizat de curând căsătoria cu animale! SUA e numărul 1 la crimele în serie și psihopați! Și aș putea continua cu lista, dar fiecare care locuiți într-o țară sau alta vă știți problemele! Că le băgați sub preș. E altă mâncare de pește. Ele însă, tot vor fi!

Ce este de făcut? De acceptat că am eșuat ca societate umană. Că suntem într-un punct foarte critic! Că avem mari probleme! Că trebuie să re-evaluăm legile statale! Că trebuie să nu acceptăm ideea că drepturile omului trebuie să fie drepturi pentru orice animal gen: terorist, criminal, violator, pedofil! NU! Că trebuie să ne facem o Mea Culpa fiecare, să ne asumăm și să încercăm să fim mai solidari, mai implicați, mai activi! Să nu mai acceptăm orice ne vinde media! Să avem pretenții! Să cerem mai mult! Să ne gândim la copiii noștri! Să cerem o legea a educației 100% schimbată, adaptată și care să ne învețe copiii să supraviețuiască, nu doar să tocească!

Alexandra a murit singură, dar haideți să fim fiecare dintre noi lumînarea care s-a aprins la căpătăiul ei!

Să fim lumina! Să fim schimbarea! Să fim speranța! Să nu mai lăsăm încă un copil ca și cei din 89 și de la Colectiv să moară în zadar!

Faceți ceva, pentru numele lui Dumnezeu, dragi Români: TREZIȚI-VĂ!!!

 

Maria Holtzhauser, omul care s-a reinventat din propria cenușă și dăruiește altora speranță și șanse

Maria Holtzhauser

După doi ani extraordinari de grei, în care a luptat cu cel mai mare criminal în serie al secolului și anume cancerul, Maria Holtzhauser a primit o a doua șansă la viață. A trecut prin tratamente chinuitoare, iar fiicele ei au salvat-o: cu banii trimiși de ele, Maria a reușit să cumpere ceea ce statul trebuia să-i dea gratis. Ca să își arate recunoștința față de această șansă, Maria Holtzhauser a decis să ajute oamenii, devenind un înger păzitor pentru cei năpăstuiți.

 

Maria Holtzhauser a înțeles că atunci când lupți cu această boală, cancerul, duci de fapt mai multe bătălii și ai nevoie nu doar de credință, voință și șansă, ci și de oameni. Iar asta, deoarece sistemul de sănătate te umilește prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic ţi le acoperă doar teoretic!

Astfel, Maria și Sorin Holtzhauser au decis să își transforme garsoniera într-un depozit al speranței, al șanselor, al umanului, fără să simtă nicio clipă că ar face un sacrificiu.

Maria Holtzhauser cea de acum este un om care s-a reinventat din propria-i cenușă, aidoma Păsării Phoenix. La Maria, totul se împarte între: Înainte și După.

Maria Holtzhauser, omul care a depășit pe rând condiția umană, socială și boala

S-a născut într-un sat din județul Suceava, la câțiva km de Mălinii lui Nicolae Labiș. A venit pe lume din flori (preferă să spună așa, decât dintr-un păcat). În buletinul său (modelul vechi) în dreptul tatălui era o linie, iar în acte se scria fiica lui Natural, ceea ce îi dădea un disconfort teribil. Pe parcurs s-a gândit că așa începe traiectoria vieții unui prunc special.

Cea care m-a născut (și care a ascuns o vreme sarcina), avea doar 16 ani și s-a dovedit a nu fi pregătită să devină mamă așa că după ce m-am întremat un pic (am avut doar 900 de g la naștere), m-au „adoptat” bunicii. Eram foarte săraci, locuiam într-un bordei fără electricitate și cu lut pe jos. Dormeam pe pat cu saltea din paie iar vara, în fân. La 3 ani, am ajuns la orfelinat. Știu bine ziua aceea și nu cred că mi-o va șterge nimeni din minte, vreodată. A fost primul meu coșmar. Am plâns zile în șir. Nu mâncam și nu pricepeam cum de bunicul (cu el aveam o relație specială), a putut să mă dea. Mai târziu aveam să aflu cum au stat de fapt lucrurile, dar trauma deja exista.

Perioada de acomodare a durat cam un an. Apoi, Maria Holtzhauser s-a resemnat și a acceptat ideea că a fost abandonată. Devenise copilul „statului”, doar un număr într-un dosar.

În clasa a doua, o profesoară din același sat cu ea a chemat-o la catedră și i-a spus că pentru a se salva, pentru a nu mai ajunge în sărăcia cruntă de-acasă, trebuia să învețe. Pentru Maria, acela a fost momentul decisiv, care i-a schimbat radical traiectoria în viață.

Pe lângă lecții, a descoperit cititul. Compunea poezii, mergea la cenaclu literar… Încet, încet, se desprindea de turmă și prindea încredere în ea.

Toată această experiență a ajutat-o să devină cea care este astăzi, când nicio situație grea de viață nu îi mai este străină.

Maria Holtzhauser

În ciuda a tot ce i-a fost dat să întâmpine, a avut și un mare noroc. A primit a doua șansă la viață. A luptat cu un cancer aflat în stadiu avansat, inoperabil și a învins.

Nimeni nu credea că voi reuși, doar eu! Am avut și binecuvântarea să am ca soț un suflet pereche. Dacă m-a durut pe mine, la fel a suferit și el, am luptat, a pus și el umărul, am mers inimă lângă inimă, de mână. Nu mi-a dat drumul niciodată. Nici când agonizam, nici când eram furioasă sau mă abandonasem, că a fost și asta. Am avut o perioadă în care nu mai vroiam să fiu. Mă durea fiecare oscior. Dar mai tare mă durea sufletul de cum se chinuie familia cu mine. Niciodată n-am acceptat că aș putea fi o povară pentru cineva.

De dragul lor însă, Maria a scos toate armele. Se ruga mereu, necontenit în gând, promițându-i Domnului că, dacă îi mai dă timp și șansă, nu îl va dezamăgi și va fi un far pentru semenii săi.

Și i-a dat! Sunt opt ani de-atunci și Maria speră să-i mai dea, ca să se poată bucura de această șansă, de familie și de voluntariat! Voluntariatul a venit firesc. Ca o bucurie pentru ea. O dovadă de normalitate.

Cancerul – o boală socială

Cel mai greu tip de cancer este acela pe care societatea și sistemul ne obligă cumva să îl ducem singuri! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un ucigaș în serie care trece peste tot ce apucă în calea sa: NU!

Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Societatea începe să se cangreneze emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz. Cel unde, ne ducem luptele în tăcere și singurătate, pierzând de cele mai multe ori, chiar dreptul la șansă.

Societatea ne ucide de multe ori speranţa şi încrederea cu prejudecăți. Oamenii uită să ne fie aproape, deși noi cerem ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru cei de lângă noi.

A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Sorin și Maria Holtzhauser se ghidează după deviza „De profesie OM”

Maria Holtzhauser a înțeles foarte bine mesajul. Asociația „Maria Holtzhauser” a devenit sensul lor de a trăi frumos, de a sădi culoarea în suflete și în locuri unde puțini alții ajung. La cei năpăstuiți și bătuți de soartă.

Tot ceea ce face, este din iubire pură, spunând că acest lucru nu doar contează, ci este chiar secretul reușitei.

Dacă nu-ți place ce faci, nu-ți iese. Când cineva bifează un gest de binefacere nu doar eu simt ci și cel spre care se îndreaptă acțiunea. Câțiva ani am fost un grup de inițiativă, Maria și Rețeaua Binelui. Am crescut și dorindu-ne să ajutăm și mai mult, am făcut asociația. Membri fondatori suntem eu și soțul meu iar de sprijinit o fac cei care ne știu și cred în noi. Am dovedit întâi, apoi am cerut.

Nu există categorii anume pe care să le sprijine asociația, marele regret al celor doi soți fiind că nu pot ajuta pe toată lumea. Au pornit de la câteva familii nevoiașe și un copil special, autist, iar acum au cinci județe unde se implică în proiecte sociale dar și educative, încercând să diminueze rata absenteismului și a abandonului școlar.

Nici bătrânii nu le sunt străini. Au preluat un azil din județul Giurgiu, care de la 17 are acum 48 de beneficiari și l-au transformat în doi ani într-o casă adevărată.

Au și multe satisfacții, dar și preocuparea de a le asigura cele necesare. De la suplimente de hrană, la medicamente, consumabile, scutece, detergenți, fiecare caz marcându-i într-o oarecare măsură, multe momente ajungând să fie de neuitat în lupta lor pentru a ajuta și a fi acolo, pentru oameni.

O mamă care primise 2 cozonaci, mi-a dat unul înapoi să-l dau alteia la fel de amărâtă. Mă copleșesc cele care aduc după un timp hainele primite, călcate și spălate, gata să fie dăruite altcuiva. Oamenii de la țară care ne dau flori de câmp, fructe din livezile lor, ouă proaspete. Sau ne sună așa pur și simplu. Mulți ne spun că se roagă pentru noi. Ce ne impresionează teribil este că o parte dintre cei pe care-i ajutăm, aleg să întoarcă Binele primit.

Maria Holtzhauser simte iubirea oamenilor în fiecare zi. Se bucură de ea dar asta o și obligă și își dorește să nu dezamăgească vreodată. O doare fiecare neputință și are un nod în gât de câte ori refuză vreun caz, deoarece nu dorește să preia cauze cărora nu le-ar putea face față. Își cunoaște limitele și vrea să ajute cât poate, dar cu susținere pe termen lung, pentru asociație fiind foarte important acest aspect.

Proiectele noastre se derulează până la capăt. Noi nu ajutăm doar de Paște și de Crăciun. E o muncă continuă care nu se termină niciodată. La noi nu e cu program. Suntem voluntari non-stop. Nu o dată suntem solicitați noaptea sau dimineața devreme. Și de regulă dacă ziua umblăm, adunăm, împărțim, facem zeci de drumuri, avem activitate specifică, noaptea scriem. Zeci de mail-uri încep cu Bună Noapte. Dacă nu scrii, nu-ți bate nimeni la ușă să-ți dea ceva. Sponsorii nu sunt pe o listă de așteptare. Îi câștigi prin seriozitate și transparență. Voluntarii la fel, că suntem o echipă. Fără ei, n-aș putea atât. Și nici așa de mult sau așa bine. Fiecare are rolul lui. Suntem ca într-o mare familie.

Maria Holtzauser: „Sunt extrem de atașată de oameni și locuri”

Numele doamnei Maria Holtzhauser (care este de fapt singura moștenire de la bunicul său) o pune deseori în situația de a răspunde la întrebarea de ce a ales nu a plecat în Germania?! „Cred că eu sunt extrem de atașată de oameni dar și de locuri.”, ne spune doamna Maria.

Când are drum în satul natal pentru campanii sau proiecte educative, trăiește mari emoții, deși nu prea mai are rude de sânge. O copleșesc toate: iarba, pădurea și chiar colbul de pe ulițe. Cer și stele ca acolo, nu-s nicăieri, pentru Maria Holtzhauser. Îi place să mănânce cartofi pe plită, mămăligă cu lapte și bureți.

Câteodată, oamenii dragi îi culeg zmeură, fragi și îi fac sirop de brad. Așa, a dor de casă. Nu vine niciodată fără ceva primit în dar și fără măcar vreun om nou apărut în suflet.

Și cimitirul din sat e special, pe un deal cu o alee străjuită de brazi.

Merg de fiecare dată la mormânt și spun: „Tată, vreau să fii mândru de mine.” Și plâng. Mult. Eliberator.

Când se întoarce la București, doamna Maria este un alt om, având bateriile încărcate la maxim.

E o chimie, e în mine. În august anul trecut, am inițiat o acțiune de căutare a colegelor de la cămin și împreună cu acestea, ne-am întors la orfelinat, după 40 de ani. Altfel simțeam că nu-s completă. E o chestie și de asumare. Aici m-am născut și mi-ar fi greu să dispar.

Îi place să trăiască simplu și crede că nimic nu este întâmplător

Sursa de energie a Mariei Holtzhauser, paradoxal, este neputința și deznădejdea pe care o vede la cei care se încred în ei. Este exemplul pe care-l dau celor mai tineri. Iubirea și colaborarea soțului său. Bucuria și mândria celor dragi. Recunoștința care li se arată din ce în ce mai des. Toate astea îi arată că sunt pe drumul cel bun și îi dă forța de a merge mai departe.

Îmi place să trăiesc simplu. Să-mi bucur soțul cu o partidă de pescuit sau să mergem la teatru sau concert. Și poate cea mai mare bucurie e să ne petrecem timpul cu nepoții și fiicele. Nimic nu e întâmplător. Fiecare experiență de viață vine la pachet cu o lecție. De tine depinde dacă o înveți, treci clasa sau la primul examen, rămâi corigent.

Maria Holtzhauser ne mai spune că cel mai important în viață este să faci ce simți că ți se potrivește și ce-ți place. Dar ca să fii sigur de asta, trebuie să încerci. Să faci orice ți se ivește. Nu strică să experimentezi măcar.

Viața are nevoie și de sfaturi, de jaloane. E important și cât de deschis ești să le accepți și să le pui în practică. Reușesc toți cei ce-și doresc mult. Ceilalți, nu se străduiesc suficient sau nu au încredere deplină în ei.

Cuvânt de încheiere

Astăzi, am abordat viața și reportajul, altfel. Am scris despre lucruri pe care oamenii nu doresc să le vadă. Poate din teamă, poate din neputință, poate din ignoranță! Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali și egoiști, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe!

Spunea cineva despre asociația „Maria Holtzhauser” că este echivalentul unui minister! Eu cred că este mult mai mult. Echivalentul unui sistem funcțional care găsește mereu soluțiile fiabile și resursele necesare pentru a acoperi cazuri, pentru care guvernele și ministerele nu au niciodată sume alocate.

Maria și Sorin Holtzhauser sunt exemplul cel mai frumos al faptului că oamenii se unesc și se iau la bine și la rău împreună, la bine și la boală împreună! Sunt poate cea mai frumoasă dovadă de iubire, loialitate și frumusețe umană. De empatie și bunătate!

Ei nu și-au rămas doar lor, dar au decis să își multiplice iubirea semenilor lor, să fie acolo și atunci când trebuie, alături de cine este nevoie. La bine și la rău, la boală și la greu. Și sunt! Și rămân, ajută și sunt constanți în tot ceea ce fac.

Pentru cei care doriți să fiți Oameni Îngeri:

Asociatia „Maria Holtzhauser”
CIF: 39896535/20-09-2018
Sos. Colentina nr 3B, Bloc. 33B Ap. 21
Bucuresti, Sector 2
email: asociatiamariaholtzhauser@gmail.com

Cont IBAN: RO47BRDE426SV94483764260
Ag. Bucur Obor, Sos Colentina 2
SWIFT: BRDEROBU

 

 

Paul Cojocaru, promotorul Terapiei 3C dedicată persoanelor cu autism

Paul Cojocaru
Paul Cojocaru a absolvit facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa. Este antrenor de arte marţiale, stilul Qwan Ki Do. Practică această artă marţială de aproape 30 ani, având centura neagră 3 dang. Paul este căsătorit şi are doi băieţi. În autism a ajuns în urmă cu 13 ani, dintr-o pură întâmplare şi din dorinţa de a ajuta. Paul lucrează cu copiii cu TSA, fiind în prezent directorul Festivalului Mondial de Autism şi organizând workshopuri în întreaga lume, prin intermediul cărora prezintă avantajele terapiei 3C.

Despre Paul Constantin Cojocaru am aflat de la Bogdan Breană, deloc întâmplător. De mult timp, îmi doream să îi iau lui Bogdan un interviu legat de proiectul de care se ocupă, şi anume Terapia 3C Focşani.

Mi-a vorbit în schimb despre mentorul său, Paul Cojocaru, descriindu-l ca fiind un om de mare valoare umană, părintele Terapiei 3C în România.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Cunoscându-l pe Bogdan, am fost foarte curioasă să aflu cât mai multe detalii despre Paul Cojocaru şi proiectul 3C. Aşteptările mele însă au fost depăşite. Nu aş fi crezut că există oameni care pot transforma o întâmplare într-un proiect de o asemenea anvergură.

„Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” – N. Iorga

Cum a luat naştere proiectul 3C România, cum s-a apropiat un antrenor de arte marțiale de copiii şi familiile care întâmpină problema autismului sunt doar câteva din aspectele pe care le vom afla în cele ce vor urma.

Acum 13 ani, predam artele marţiale, ca şi disciplină opţională, într-o grădiniţă privată. Acolo, am întâlnit trei copii cu autism pe care niciun alt profesor de opţionale nu-i primea la oră. Mi s-a părut nedrept şi am decis că vor face arte marţiale. Evident că la prima oră n-am reuşit nimic, dar mi-a venit ideea de a-i primi împreună cu părinţii. Am cerut părinţilor să-i ajute să execute mişcările pe care toată clasa le făcea şi aşa a început totul. Între timp lucrurile au evoluat. Ceea ce a fost o simplă oră de sport, la început, a devenit o terapie recunoscută şi premiată pe plan internaţional.

Deficienţele psihomotorii ale persoanelor cu autism se traduc prin incapacitatea de a dispune conştient şi voluntar de propriul potenţial de mişcare. Această incapacitate are drept consecinţă lipsa unor structuri de gândire emoţionale, motrice şi raţionale. Adică, datorită tulburării de propriocepţie şi a celei senzoriale, persoana cu autism nu se poate raporta unui context şi nu-l poate raporta pe acesta la sine.

Terapia 3C are o abordare nouă pentru recuperarea acestor deficienţe, prin aceea că stimulează coordonările construind gândirea motrică şi inteligenţa motrică, pe un suport vizual codat. Rezultatul final al terapiei este dobândirea unui comportament psihomotor autonom şi adaptativ.

Cu alte cuvinte, cu ajutorul acestei terapii, copilul va învăţa să meargă corect, să alerge, să manevreze obiecte, să meargă în echilibru pe o bârnă, să schimbe voluntar direcţia mersului, utilitatea mişcărilor şi valoarea lor practică.

Totodată va deprinde încrederea în sine, dorinţa de a experimenta lucruri, activităţi noi având în final bucuria şi satisfacţia de a reuşi.

Va putea utiliza şi proiecta aceste abilităţi dobândite în viaţa de zi cu zi, devenind astfel psihomotric independent, transformându-se într-un copil parţial asistat sau neasistat. O realizare deosebită pentru un copil cu TSA.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Terapia 3C este este brevetată la OSIM. Momentan este implementată în România și Ucraina, fiind premiată de trei ori la Festivalul Internațional de Autism. Anul acesta va fi introdusă în alte 5 state.

Ce este Autismul şi ANCA WORLD Autism Festival

Autismul este poate una dintre cele mai controversate „probleme” ale secolului, societăţii şi medicinii. Deşi iniţial considerat o boală, autismul este de fapt o tulburare de comportament. Din acest motiv, diagnosticul nu are cum să fie aflat în urma unor investigaţii clinice.

Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic.

Paul Constantin Cojocaru părintele Terapiei 3C

Autismul implică toate palierele de dezvoltare – cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină. Practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.

ANCA WORLD Autism Festival este un festival mondial conceput pentru persoanele cu această boală. Este pus în scenă chiar de persoane cu autism, fondatorii provenind din Vancouver, Canada.

Acum 7 ani o prietenă a aplicat la acest festival, pentru mine. După ce au văzut ceea ce făceam la acea vreme cu copiii cu autism, m-au premiat cu premiul „Community Mentor”. În cadrul acestui festival sunt premiate persoane cu autism şi specialişti din sfera autismului, de pe tot mapamondul. De asemenea, tot în cadrul acestui festival au loc workshopuri ţinute de persoane cu autism şi specialişti care pot proba cu rezultate, soluţiile pe care le au.

Paul Constantin Cojocaru şi echipa sa au investit timp, suflet şi toată experienţa lor, acumulată de-a lungul vremii ca profesionişti în acest proiect şi în copii. Am aflat că tot ceea ce face Paul, nu face pentru bani.

A adunat în jurul său oameni structuraţi după pasiunea şi altruismul său. Paul Cojocaru spune că dacă se va câştiga financiar din ceea ce face, este bine, dar dacă nu, acest fapt nu îl va opri. Pentru el, cel mai important este să însumeze cât mai multe experienţe pozitive, să aibă cât mai mulţi copii reabilitaţi, care devin independenţi motric.

Chiar dacă e o muncă de-a dreptul colosală, Paul Constantin Cojocaru o îmbrăţişează cu toată dedicarea şi implicarea.

Paul Constantin Cojocaru crede că este important să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi pe care să îl dezvolţi ajutându-i pe cei din jur

Într-o societate în care fiecare am devenit cumva egoişti, preferând să stăm captivi în propria lume şi confort, sunt oameni care nu îşi vizualizează viaţa decât existând pentru cei din jurul lor. Un astfel de om este şi Paul Cojocaru, care chiar şi în clipele sale de relaxare a făcut din Terapia 3C un mod de a fi.

Sigur că se bucură, ca orice om, de momentele petrecute cu familia și prietenii. Însă noțiunea de timp liber a cam dispărut demult din viața lui. Este până la urmă un practicant de arte marțiale, pentru care disciplina rămâne principala virtute, chiar și în momentele în care stă ceva mai departe de profesia lui.

Paul Cojocaru

Să vezi un copil care nu ştia sub nici o formă că are un corp, că vine într-o zi şi-ţi spune pe nume, apoi ajunge să practice, atât cât poate, un sport, sunt momente care îţi dau energie cât pentru 10 vieţi. La fel, bucuria unui părinte care are din nou un copil funcţional, e o sursă de energie. Cred cu tărie că energia pozitivă vine doar din faptele bune pe care le facem. Aceasta este o sursă de energie care nu are sfârşit. Ceea ce se întâmplă acasă este oaza mea şi rămâne doar pentru mine.

Mentorii săi sunt maeştrii şi cărţile pe care le citeşte. Maestrul fondator al stilului, Pham Xuan Tong şi directorul tehnic al FRQKD, domnul Covaci Ovidiu, sunt modelele sale de viaţă şi mentorii săi în acelaşi timp. Ambii au o influenţă deosebită şi pozitivă în lumea artelor marţiale şi, cu toate acestea, sunt oameni de o modestie la care Paul ne spune că el încă nu reuşeşte să ajungă.

Paul Cojocaru: „Închideţi urechile şi pentru laude şi pentru critici. Primele te pot face să crezi că ai ajuns la capăt de drum, iar celelalte te pot face să renunţi la el”

Cea mai importantă lecţie de viaţă pentru Paul se traduce printr-o maximă asiatică: „Ajută înainte să ţi se ceară ajutorul şi pleacă înainte să ţi se mulţumescă.”

Au fost şi momente dificile, ca în orice parcurs, dar au trecut. Ele m-au maturizat şi m-au forţat să mă perfecţionez. Cred că este foarte important să-ţi găseşti menirea. Să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi să dezvolţi acel lucru în aşa fel încât să poţi ajuta şi pe cei din jurul tău. Eşecul ţine, de cele mai multe ori, de incapacitatea, sau refuzul, de a ieşi din starea de confort. Nu cred că există măcar un om care să fi ajuns la un nivel mediu spre înalt fără să facă sacrificii. Şi asta pe termen mediu şi lung.

Pentru mine, România este o stare de a fi, iar a fi Român este ceva care face parte din mine şi din codul meu genetic. Mi-am dorit să ştiu dacă pentru Paul Cojocaru, a fi Român reprezintă o bucurie şi o provocare în acelaşi timp.

În Constanţa am avut şansa de a întâlni copiii cu autism şi de a perfecţiona Terapia 3C. Sunt o fire extrem de încăpăţânată şi nu renunţ decât când efectiv nu mai e nici o ieşire. Din fericire folosesc această încăpăţânare într-un mod pozitiv. Şi tot din fericire, pentru copiii cu autism, am întrezărit foarte multe „ieşiri”. Am arătat lumii întregi că aceşti copii au o şansă. Depinde de noi cum îi ajutăm să o fructifice.  Aş fi putut oriunde în lume, nu doar în Constanţa. Am oferte de a forma terapeuţi în toată lumea. În scurt timp le voi realiza. Este important că sunt român şi că am un „Acasă”.

Cuvânt de încheiere

Am luat destul de multe interviuri în cei peste 12 ani de jurnalism, dar Paul Constantin Cojocaru este cu siguranță unul dintre favoriții mei. A avut capacitatea emoţională şi umană de a transforma o întâmplare într-o terapie revoluţionară, menită să redea şanse, independenţă şi normalitate unor copii pe care mulţi îi uită sau îi pun într-un con de umbră.

Mi-aş dori ca lumea să dea mai mulţi Paul Cojocaru, deoarece aşa aş avea senzaţia şi bucuria de a trăi într-o lume cu şanse reale. Într-o lume mai bună şi a faptelor bune, unde copiii şi oamenii marginalizaţi, dar nu numai, ar avea perspective şi înţelegere din partea societăţii.

Citind şi documentându-mă despre Paul, luându-i acest interviu, am avut cumva senzaţia că trăiesc într-o lume paralelă, o lume în care există persoane care ştiu să ducă bătălii tăcute, care pot schimba o întreagă lume.

În acest caz, Paul Cojocaru a schimbat lumea tăcută de dincolo de autism, a intrat în profunzimea acestei dureroase probleme şi a găsit soluţii. A redat unor copii, părinţilor, medicinii, dar şi societăţii, speranţa că Autismul poate fi învins prin implicare, iubire, dăruire şi atiudine!

Pentru mai multe detalii sau informaţii despre ceea ce înseamnă Terapia 3C, despre progresele sau noutăţile legate de acest proiect, puteţi accesa paginile:

Terapia 3C Sport Autism Consulting

Terapia 3C – Constientizare, Coordonare, Concentrare – Paul Cojocaru

Pagina de Youtube Terapia 3C

 

Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i!

M-a întrebat zilele acestea cineva dacă eu sunt musulmană. Dacă soţul meu este musulman.

Am zâmbit, deşi în sufletul meu a fost aşa, un fuior de amar. Recunosc însă, că şi eu, deşi niciodată expus, am avut în sufletul meu câteva prejudecăţi despre musulmani, înainte de a ajunge în Egipt. Mulţumesc Domnului că m-am vindecat de ignoranţă!

Trăind printre ei, am mai spus, eu văd omul înaintea a orice altceva. Văd chipul său, zâmbetul, tristetea. Văd în ei aceleaşi trăiri sau emoţii pe care şi eu le am uneori. Le împărtăşim, trăind în aceleaşi locuri. Ne zbatem în aceeiaşi societate, ne lovim de aceleaşi probleme sociale, economice.

La religie mă opresc când le aud rugăciunile. De 5 ori pe zi. Şi vă spun sincer, e ca şi cum s-ar opri timpul în loc. Sunt frumoase. Vă garantez eu, că dacă nu aţi şti, nici nu aţi remarca faptul că sunt rugăciuni care au loc în moschee şi nu în Biserică. La urma urmei, tot aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm. Allah înseamnă Dumnezeu în arabă.

Nu sunt musulmană, dar nici nu împart lumea pe religie şi culoare. Nici pe etnie. Eu am alte ocale. Ocaua mea este omenie şi umanitatea, bunătatea şi iubirea. Religia mea este Iubirea şi Credinţa firească, aia din adâncul sufletului nostru care pe toţi deopotrivă, musulmani sau creştini, când ne doare sau ne bucură ceva, ne face să spunem: “Doamne!!!”.

Am învăţat de la oamenii soarelui să tac, să meditez înainte de a lăsa porumbelul să zboare. Am învăţat să nu judec, să nu etichetez, să învăţ să privesc dincolo de limite, de cele văzute sau aparente.

Cumva, creştin printre musulmani fiind, am învăţat mai multe despre a fi om. Am primit lecţia unei alte valori. Valoarea omului, dincolo de tot şi toate! Omul. Nu haina, nu încălţarea, nu veşmântul, nu basmaua, nu hijabul, nu universităţile, nu casele de cărămidă luxoase. Omul, care există individual de ceea ce are. Omul prin ceea ce este şi reprezintă!

Vreau să mai ştiţi că eu nu dau lecţii. În ignoranţa mea încă, nu îmi permit să spun că le ştiu pe toate şi că dau lecţii. Eu împart doar cu voi toţi, lumea pe care eu o descopăr. Lumea în care eu trăiesc şi am ales să îmi întemeiez un cămin, să îmi fac prieteni, să îmi cresc copilele şi să fiu fericită.

Am ataşat nişte fotografii. Cu egipteni. Mix religios, cultural, etnic. Eu nu îmi permit să îi împart, nici să pun degetul. Puneţi voi şi clasificaţi-i dacă reuşiţi în: creştini şi musulmani! Eu nu pot! Eu văd doar copii, tineri, femei, bărbaţi şi oameni frumoşi! Atât!

“Copilărie sub anestezie” sau despre starea vegetativă a românilor

Am privit acest reportaj nu doar revoltată sau plină de tristeţe, dar cumva încremenită în mine. Nu că mi-ar fi străine nişte lucruri care se întâmplă în centrele de plasament, ci pentru că nu pot să înţeleg ca om astfel de decizii. Mai ales că ele sunt luate în numele unor copii. Am ajuns o societate bolnavă. Crudă! fără moralitate! Fără nici un Dumnezeu! Îmi este suficient de clar să înţeleg asta, doar ascultând cu câtă seninătate răspund acei oameni. De parcă le-ar fi dat copiilor bomoboane sau ciocolată, nu medicamente care îi ditrug ca fiinţe pe termen lung.

Dar, ori de câte ori voi vedea astfel de ştiri şi reportaje, am să repet…TOŢI suntem vinovaţi de absolut orice se întâmplă în ţara asta. Nu doar politicienii! Nu doar cei din centrele de plasament! Noi, toţi!

Şi nu doar pentru aceşti copii, ci pentru absolut tot. toţi suntem încremeniţi, toţi suntem revoltaţi, toţi suntem dezgustaţi, toţi distribuim, postăm, comentăm, dar procentul celor care fac ceva este foarte mic.

Schimbarea nu se face de pe scaun la tastatură. E dureros, dar suntem un neam care iubim să vegetăm, să nu luăm atitudine şi care respingem vocile care au ceva bun de spus!

Este şi un citat despre faptul că fiecare naţiune are conducătorii pe care îi merită. este adevărat! Îi merităm deoarece nici în al 12-lea ceas, nu înţelegem că ei sunt acolo deoarece noi i-am delegat să fie acolo şi că puterea schimbării este la noi! Nu înţelegem că avem drepturi, nu doar obligaţii şi că avem un cuvânt de spus în absolut orice. Chiar şi în privinţa acestor copii. Dar, în principiu, oamenilor nu le pasă.

Oamenilor le place în propriul confort şi atât! Nu vor ieşi din zona de confort decât pentru interesul lor!

Oamenii sunt într-adevăr teribili! Monstruoşi!

Oare câte poate strânge un copil la doar câţiva anişori în sufleţelul lui ca să viseze la moarte? Unde greşim oameni buni? Oare chiar nu mai avem gram sau dram de umanitate în noi??? Trist până la Dumnezeu!

A mai spus un copil sirian: Mă voi duce la Dumnezeu şi am să spun cât de răi au devenit oamenii!

A murit. Avea vreo 4 ani… Sper că ne-a spus şi mai sper ca Dumnezeu să nu ne ierte că ucidem copiii!!!

Unii ucid pentru interese materiale şi mondiale, iar alţii prin indiferenţă! Nici unii, nici alţii nu sunt mai puţin vinovaţi!

 

***

copiii-sirieni-770x500

În noul raport ”Rani invizibile“ prezentat de Salvați Copiii sunt descrise cei șase ani de război în Siria, povestiți de copii.

Copii care care au trăit și trăiesc încă o dramă.

5.8 milioane de copii din Siria trăiesc zilnic bombardamente într-o Siria nerecunoscută, complet anihilată. Printre acestea, cel puțin 3 milioane de copii nu știu nimic altceva decât bombardamente și dezastrii, iar consecințele la nivel psihologic sunt devastatoare.

85% din populația siriană trăiește în sărăcie și 4,6 milioane de persoane locuiesc în zone asediate sau greu accesibile.

6,3 milioane de persoane sunt strămutate și 4,9 milioane – inclusiv 2,3 milioane de copii – sunt refugiați în alte țări.

Copiii nu zâmbesc niciodată, au chipurile triste, iar durerea  care o provoacă războiul în inimile lor este inexplicabilă și inacceptabilă. Doi din trei copii spun că au pierdut un membru al familiei, și-au pierdut casele sau au fost răniți cel puțin o dată în timpul bombardamentelor.

”Sunt copii care visează să moară pentru a merge în Rai și, astfel, să aibă un loc unde să mănânce și să rămână la cald Ei trăiesc cu speranța de a fi loviți de lunetiști pentru a ajunge la spital și poate că poate că așa vor scăpa din orașul asediat.

Sunt copii rămași orfani din cauza războiului. care pentru o farfurie de mâncare se alătură grupurilor armate pentru a se alătura grupurilor armate “, afirmă Valerio Neri, directorul general al Salvați Copiii din Italia.

Copiii recrutați de grupurile militare sunt forțați să le gătească și să le curețe punctele de control, înainte de a deveni și soldații lor. O dramă în dramă.

(Preluat din MondoNews24)

La bine și la boală împreună…

cancer

©Nicholas Nixon 

„îndrăgostiți-vă doar dacă sunteți puternici, chiar invincibili, deoarece, uneori se întâmplă să trebuiască, să fii!”

Azi voi aborda viața altfel. Voi scrie despre acele lucruri despre care nu ne place să vorbim. Poate de teamă să nu ni se întâmple şi nouă sau poate din cauză că ne simțim prea mici. Poate din lașitate sau ignoranță. Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali şi ipocriți, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un criminal în serie care ucide tot ce apucă în calea sa: NU! Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Ne cangrenăm emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz.

***

Cancerul, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață! Despre cum să răzbim împreună, despre cum să nu ne dăm drumul la mână, cum să depășim limite despre care nu știam niciodată că există sau că sunt acolo. Cancerul este boala secolului. Nu are conștiință. Nu are suflet. Nu alege. Nu îl interesează că ești mamă, tată, copil, tânăr, că ești bogat sau sărac, că ai o viață echilibrată. Nu! Te lovește când nici nu te aștepți și atunci, în primele clipe, te doboară. Nu știi cum să reacționezi. Nu știi cum să respiri corect. Mai ales când nu este vorba despre tine, ci despre omul pe care îl iubești. Când este vorba despre omul cu care ai o familie și copii. Dar înveți pe parcurs că această boală poate fi învinsă cu multă implicare și iubire. Înveți că omul de lângă tine e același, doar că uneori este doborât de temeri, de întrebări, de revolte. Iar tu trebuie să îl ridici. Cu blândețe și surâs! Trebuie să înveți că e același chiar dacă a slăbit sau i-a căzut părul, chiar dacă uneori nu se poate ridica singur. Nu este o paria. Este un om bolnav care se vede foarte urât, nefolositor. Trebuie să înveți să îi arați cu iubire că este aceeași persoană de care te-ai îndrăgostit, cu care ai petrecut clipe frumoase și pline de dragoste, că iubirea uneori vindecă și cele mai înverșunate boli. Trebuie să știe că ești acolo mereu… la bine și la boală, deoarece înainte de toate tu îi iubești spiritul, sufletul, inima, iar dacă această boală uneori ne atinge corpurile, nu se poate atinge de nimic din tot ceea ce ne-a legat.

De aici și cartea la care lucrez, „Moartea ar trebui să se teamă de iubire”. Este o carte despre viață și limite. Dar cel mai mult despre iubire. Despre moartea care pândește. Despre cancer. Despre ore în care deși ești obosit, stai treaz și te uiți la cel de lângă tine ca la prima și ultima speranță. Speri să găsești acolo toate soluțiile pentru a nu cumva să îți dea drumul la mână. Este despre copii care îți spun: „Mami, tu poți orice! Nu îl lăsa pe tata să moară!”. Despre orele de chimio când încerci să faci totul mai ușor, spunându-i că azi va servi supă de pui și îl săruți, îi masezi degetele, picioarele, îi cânți ușor la ureche și îi amintești clipe frumoase. Este despre oameni și umanitate. Despre disperare și speranță!

Moartea poate smulge de lângă noi doar ființa iubită, mama, tata, copilul, soțul, soția, fratele, sora, prietena, prietenul, dar niciodată nu îi poate ucide, nu îi poate trece în neuitare! Cine este iubit nu poate să moară deoarece îl ducem în noi, îl trăim în viață și dincolo de ea!

Cel mai greu tip de cancer însă, este cel pe care îl ducem singur sau singuri!

Când societatea îţi ucide speranţa şi încrederea cu prejudecăți, când sistemul de sănătate te apasă prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic, ţi le acoperă doar teoretic!

Când oamenii uită să îți fie aproape, deși tu ceri ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru oamenii de lângă noi. A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

Privesc în jur şi văd tot mai des oameni care se aliniază unor standarde, care empatizează cu LGBT, cu transgenderi, cu mamele care avortează, cu tot felul de valuri progresiste, femei care umblă cu pancarte ale drepturilor femeii, feministe care luptă pentru feminism şi zâmbesc! Nu ironic. Trist! Zâmbesc pentru că suntem o societate de carton, o societate plină de superficialitate, o societate perfidă şi ipocrită! Suntem empatici pentru orice, numai pentru aproapele nostru, nu! Avem de luptat pentru atât de multe idealuri, dar nu luptăm pentru cele care sunt lângă noi, care ne privesc în ochi, care ne arată suferinţa lor reală, palpabilă, adevărată şi cruntă!

Batem mall-urile, restaurantele, ne permitem maşini de lux, case de lux, vacanţe prin Bali, dar nu avem 50Ron să donăm lunar. Doar 10 Ron să donăm unui caz. Nu suma trebuie să fie mare, ci numărul oamenilor care depun! Este oare chiar atât de greu să renunţăm la o pizza, la un pepsi, la un pachet de ţigări şi să îi donăm pentru câteva vieţi? Pentru câteva amărâte de vieţi? Chiar atât de importantă este marca poşetei, a pantofilor, a bijuteriilor sau parfumurilor? Poţi să îţi închipui că sticluţa de parfum de pe raft putea salva o viaţă? Nu poţi! Pentru că eşti de o aroganţă, superficialitate şi lipsă de empatie crasă!

Viața nu are manual de utilizare. Nu are semne de circulație. Nici de viață. Ne trezim undeva pe la mijlocul ei că trebuie să învățăm că imposibilul există. Uneori, devenim eroi și facem din imposibil… posibil! Alteori, nu suntem atât de norocoși și învățăm că imposibilul este mereu imposibil. Că suntem singuri. Că luptăm cu un monstru cu mai multe capete, mai multe brațe, care nu doar că ne-a îmbolnăvit până în sânge persoana iubită, dar ne demoralizează, ne îngenunchează, ne face să disperăm, ne subjugă financiar și uneori ne ucide. Nu doar omul iubit! Și pe noi. Ca persoană. Ca familie. Ne desuflețește și ne lasă goi și înspăimântați. Și totuși, dincolo de toate aceste trăiri, dureri de neimaginat, această boală ne leagă, ne face mai puternici, ne învață lecții despre viață, prietenie, putere și o iubire pe care nu credeam că o putem încerca astfel!

Cancerul, așa cum spuneam, deși este despre moarte, ne dă lecții despre viață, loialitate și iubire!

***

Azi a fost şi despre tine, Miriam! Azi a fost şi despre lupta ta, despre suferinţa ta, despre alergăturile tale, despre strigătul, ţipătul tău după ajutor, nouă! Azi este o zi tristă, deosebit de tristă, deoarece umanitatea ţi-a dat drumul la mână. Te-a învăţat că în viaţă, dar mai ales în cancer, lupţi singură, plângi singură şi mori singură! De unde eşti… iartă-ne, că nu am ştiut să ne lăsăm ipocrizia, egosimul şi carapacea deoparte, pentru a-ţi dărui sprijinul. Puteam să te salvăm, Miriam! Dar am preferat să te lăsăm să mori! Doar pe Catchy, suntem mai bine de 160.000 de suflete. Cele mai multe, femei! Femei care suntem mame, iubite, soţii, prietene, surori! Femei, care oricând putem să îţi reluăm lupta chiar noi însene! Femei, care ar fi trebuit să te înţelegem mai bine ca oricine altcineva! Care ar fi trebuit să te sprijinim, să ţipăm alături de tine, pentru tine şi alte mii de femie ca tine! Femei care pretindem că luptăm pentru feminism, dar care în realitate, nu ştim altceva, decât să ne mâncăm de vii, una pe alta, să ne punem etichete, să ne împărţim pe tabere, să ne insultăm şi să ne uităm menirea firească!!! Dacă nu doar te-am fi citit, dacă nu doar am fi dat like la ce scrii, dacă nu am fi spus: Dumnezeu să te aibă în grijă şi am fi depus 1-3-5-10 Ron, ai fi avut o şansă reală. Dar oamenii nu înţeleg că până la Dumnezeu suntem noi, oamenii! Noi trebuie să fim îngerii păzitori ai semenilor noştri! Dar noi nu am învăţat încă această lecţie…

Iartă-ne Miriam! Drum bun către stele, Înger de lumină!

Catchy, Articol realizat de Ramona Sandrina