Oriunde mergi sa lasi o bucata din tine…

10846356_1027073937307935_8658409067788643467_n

Oriunde mergi, sa lasi o bucata din tine. Sa nu te temi de locuri neumblate. Transforma-le in drumuri noi, frumoase si luminoase. Nu te teme sa umbli pe ape. Oamenii acum umbla pe alte planete. Pe Luna. Pasii nu ii facem mereu cu piciorul. Uneori umblam nepamantean. Cu gandul. Cu sufletul. Cu amintirea. Cu previziunea. Oriunde te va purta viata, nu judeca. Nu tot ce nu este asemeni tie iti este dusman sau inferior. Cauta sa intelegi. De multe ori, in cele mai sarace case, poti gasi cele mai bogate inimi, iar sub gunoaie, vei gasi genii care zac.

Nu privi catre haina unui om, catre talpile goale si murdare. Priveste la zambetul lui. La ochi. Si da-i voie sa te plimbe pe drumurile lui. In pantofii lui. Pe stradutele care l-au alcatuit. Dupa ce ii vei gusta lacrimile, caderile, bucuriile, vei intelege o parte din alegerile lui. De tine va depinde insa daca tot ce ai descoperit va fi suficient pentru a nu arata cu degetul, pentru a imbratisa si a te completa!

Nu lasa religia sa te indeparteze de oamenii care se roaga altui Dumnezeu. Nu exista alt Dumnezeu. EL este unul! Doar ca noi oamenii, in diversitatea noastra il intelegem diferit. Ii dam alt nume. Alte nuante. Religia adevarata este intelegerea si bunatatea, compasiunea si iubirea. Transforma religia in iubire, in poduri, in zambet, in solidaritate si nu in ziduri, ura si dispret. Invata mereu sa iubesti oamenii pentru ce sunt, nu pentru ce ti-ai dori tu sa gasesti in ei!

Diversitatea ne-a facut frumosi si ne-a daruit unicitate. Daca nu am fi diferiti, daca nu am vorbi diferit, daca nu ne-am comporta diferit, daca nu am avea culori, mirosuri, traditii, culturi diferite, am fi la fel. Ar fi ca si cand as trai mereu acelasi si acelasi deja-vu! M-as regasi mereu in oricine si orice. Cum as evolua? Cum as putea sa inteleg profunzimea vietii asa? Nu vreau sa ma vad pe mine cand ma uit la alti oameni. Vreau doar sa ma pot regasi. Nu total. O parte! Vreau sa pot invata despre mine prin ei. Sa ma pot completa. Sa fiu fericita ca in celalalt sunt mai mult decat am sperat ca pot fi! Sunt altfel! Sunt diferita!

Oriunde mergeti, fiti buni si blanzi. Umanitatea din noi este cea care ne da libertate, care ne ajuta sa nu ne fie teama sa ne aflam printre oameni. In orice tara. In oricare cotlon de oras. Bunatatea leaga. Aroganta are mereu consecinte. Cand intinzi mana si zambesti, mereu cineva ti-o va prinde, se va agata de ea sau va lega. Oamenii nu se simt amenintati de zambete. De maini intinse din drag de oameni. Nu se vor teme. Nu te vor rani. Decat daca ai in ea un bici. Un foc. Un bisturiu cu care tu il desconsideri, il tai si il diseci pentru a-l putea intelege. Ca pe un cobai. Nu taia in carne si suflet unde nu poti ajunge. Priveste. Studiaza. Eu am invatat ca daca stau cu un om la o ceasca de ceai, pot invata despre el intr-o ora despre traditiile, obiceiurile si religia sa, mai mult decat daca as studia o carte de istorie intr-un an.

Oriunde mergi, lasa semne de carte in sufletele, mintea si viata oamenilor pe langa care ai trecut, cu care ai vorbit, cu care ai trait, cu care ai impartit o parte din aceasta calatorie numita viata!

(© De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate!

Viaţa este despre viaţă, înainte de toate! Viaţa este despre a trăi, despre umanitate şi iubire! Nu ştiu când şi ce anume ne transformă pe parcursul drumului, dar categoric acest ceva este împotriva firii umane. Poate durerea, poate pierderea cuiva drag, poate viaţa grea, poate o rupere, sărăcia, dar indiferent ce ar fi, trebuie să înţelegem că drumul ne aparţine în totalitate. La fel şi deciziile pe care luăm de-a lungul lui! Putem să ne oprim oricând, să privim în urmă, în faţă, lângă noi şi mai ales înlăuntrul nostru. Apoi, putem devia drumul către ceea ce este corect! Iar corect este ceea ce parcurgem cu inima şi sufletul, cu credinţa şi bunătatea!
 
Fiţi buni şi umani în orice situaţie, deoarece răi e cel mai uşor să fim!

Scrisoare către Moşul…

24300908_1988859021129417_8900839603732248706_n

Draga Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele. Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni, căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajut-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima, cu compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare. Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Noapte bună, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici

Pavați drumul către Rai și Dumnezeu cu iubire…

010e80fc83271dae73d413663854ba21

Toată lumea se întreabă dacă există Rai, dacă există Dumnezeu sau îngeri. Eu știu că există! Nu mă întreb niciodată acest lucru. E la fel de natural ca și cum aș respira. Ori de câte ori îmi strâng fetița în brațe și mă uit în ochii ei, văd Raiul și îl simt pe Dumnezeu! Mă cuprinde o căldură, o liniște și o iubire fără seamăn și atunci știu. Știu că așa are Dumnezeu grijă de oameni, de suflete, de viață și de lume. Ne trimite prin noi, îngerii Lui. Toți suntem îngeri! Îngeriicuiva. Toți avem ceva sfânt în noi. Când mă uit la cer, la soare, la flori, la păsări, la animale și la viața din jur, la natură, știu cum arată Raiul, semnele Lui și frumusețea absolută. Cred însă că noi așteptăm ceva deosebit, care să se remarce, să fie altceva de ceea ce vedem zilnic. De ce ar fi? Minunea stă în legea firii și a lucrurilor mărunte! Iubiți și dăruiți! Lumea asta are nevoie de iubire. De multă iubire. Nu vă întrebați despre Rai și Dumnezeu, nu le căutați. Știți despre ele că sunt iubire, adevăr, bunătate! Fiți voi înșivă Raiul cuiva și al vieții. Nașteți-le voi în preajma voastră și faceți din voi Rai!

Pavați drumul către Rai și Dumnezeu cu iubire…

Gânduri amare

2e3d34d7dfc5ef849436223b0f9d8ac6

M-a întrebat cineva de ce nu mai scriu despre soţul meu. Despre cum evoluează boala lui. Dacă s-au strâns banii. De ce nu mă mai zbat.

Nu mai scriu, este drept, dar din iarnă, toată viaţa mea e o zbatere. Ca și cum aș avea aripi și aș vrea cumva să mi le fac și mai lungi și mai mari, să pot acoperi lumea cu ele, să găsesc leacul final și siguranța lui, departe de tot ce greu și rău.

Mă zbat, da, chiar dacă nu arăt. Zâmbesc. Mă joc cu fetele. Mai ies în oraş. Când el e bine. Am fost toţi la plajă chiar. Şi i-a fost bine. A intrat chiar în mare puțin. A luat o gruă de porumb. O gură de înghețață. Toate au fost bune. Până la chimio. Chimio am decis să le facem acasă. El e acasă. Şi e mai bine. Moralul ajută. Li fetele. Și Anubis chiar care stă nedezlipit de el, iar când doarme, îl miroase lângă nas să vadă dacă respiră. Iar eu plâng. I-aș da toată sănătatea mea fără să clipesc. Dar nu îmi stă în putință. Și atunci mă rog.

Ca să treacă chimio mai uşor, îi spun că azi schimbăm meniul, de la supa de pui, la ciorbă de perişoare. Râde. E aşa linişte când râde. Linişte cu soare. Nu e bine, nu e rău. Operaţiile le-am făcut doar două. După reluarea de două ori a primei, operaţia a fost un succes. Vedem. A spus la un moment dat: “Dacă nu o să te mai pot vedea pe tine şi pe fete, mai bine mor. E mai rău decât cancerul!”. Îl cred. Dar vedem, mulţumesc lui Dumnezeu.

Nu mai scriu însă, deoarece am înțeles că cel mai bun ajutor e să te ajuţi singur. Nu era o sumă mare 5000$, dar au trebuit şase luni să se strângă 3000$, iar cineva mi-a închis aripile şi speranţa când a spus că mai bine donează pentru câini şi pisici, că ei sunt mai umani. Știu că sunt și și eu iubesc viața sub toate formele ei. Până și furnicile le scot din casă fără să le omor. Dar viața umană, trebuie să aibă prioritate. Zic eu. Pentru că oamenii au familii. Copii. Când pleacă unul e ca și cum ni s-ar rupe o aripă, un deget de la mână, o jumătate de inimă. Ca și cum, cineva ne-ar frânge viața ireversibil și iremediabil. Iar copiii…lor nu poți să le spui pur și simplu că de mâine tati nu mai este. Sau mami. Dar să îi ferească Domnul pe cei rătăciți de astfel de dureri.

Soţul meu nu este perfect. categoric. Dacă ar fi fost, nici nu eram interesată. Este minunat în imperfecțiunea lui care face diferența! Nu are facebook, nu se pricepe la net, nici la operare computer, crede în Hristos până în ultima celulă și uneori e chiar fanatic, nu îi plac costumele, cravatele, câteodată nu își încheie pantofii și bagă șireturile pe lângă, ascultă la tv aproape la maxim și când e meci, nu aivoie nici să respiri. Dar este un tată perfect. Când se mănâncă pește, le ia peștele fetelor și al meu și scoate toate oasele. Să nu cumva să ne înecăm. Uneori, ne dă de la el din mână să mâncăm. Ne cumpără ciocolată și înghețată. Nu e bai dacă ne îngrășăm. El spune că suntem perfecte. E un om ca pâinea caldă. Este uman şi frumos la suflet.

A fost dureros să citesc acele cuvinte. Mai dureros decât atunci când mi-a spus medicul sentinţa: “Soţul dumneavoastra are cancer!”. Aceste cuvinte rănesc de moarte destine!

De atunci, muncesc contracte și colaborări peste colaborări, să adun suma singură. Pentru toate ratele, chiria, necesitățile. Nu e uşor. Mă tem. Mă tem uneori şi să îmi închipui. Dar cred că iubirea poate face minuni! Și asta îmi deschide din nou aripile. Și zâmbetul.

Poate că mi-am făcut din nou curaj să scriu, deoarece m-a coplești vestea despre colegul meu de presă, Tiberiu Condrea care a plecat atât, atât de tânăr să scire articole în Cer!

Adevărul este că animăluțele ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem…

Oare câți dintre noi nu ne-am dorit un cățel sau o pisică în copilărie? Și chiar și după ce creștem oameni mari ^_^ ! Câți nu simțim compasiune privindu-i printre oameni, pierduți, căutând mereu ceva?! Toți știm că locul lor nu e acolo. Nici o pisică și nici un cățel nu merită să trăiască singur, naufragiați printre suflete și mai singure, abandonați sau exilați din locul care odată le-a fost cămin. Uităm tot mai des să fim buni. Ne revoltăm pe ei fără nici o noimă. Îi judecăm pentru că sunt purtători de boli, pentru că sunt murdari, pentru că ne latră sau ne mușcă, pentru că ne sâsâie sau ne zgârâie. O fac de teamă! Teama de a mai iubi și a se mai lăsa iubiți. Indiferent cum sunt ei, noi suntem mai bolnavi ca ei. Noi suferim de boli mult mai grave. De lipsa iubirii. De lipsa compasiunii. De lipsa înțelegerii. Suntem deficitari în tot și toate.

Mulți dintre noi iubim sau am iubit suflețelele cu blăniță de la distanță. De parcă ar fi fost o boală care se poate lua. Unii am fost speriați de cei care ne-au învățat că un animăluț înseamnă boală și microbi, păr inhalat. Alții, am fost speriați de responsabilitate.

Adevărul este că aceste suflețele nu cer mult, dar oferă înmiit. Ei trebuiesc doar iubiți, dar au capacitatea uluitoare de a vindeca. Ei ne vindecă de boli de care nici nu știam că le avem. Ne vindecă prin iubire constantă și loialitate!

Cândva, de ziua fetiței mele, am adoptat două suflete. Un cățel și o pisică. Pisica nu mai este. Acesta este singurul lor defect. Că ne părăsesc înainte de vreme uneori. Din păcate, pe Bruno nu am reușit să îl aducem în Egipt. Dar i-am găsit o casă, cu grădină mare și îl sunăm constant. Uneori îl vedem pe video. Și îi vorbim. Câtă bucurie pe el. Zâmbește larg și dă din codița lui tăiată de niște oameni care au socotit că sunt deasupra a tot și toate. Latră și ne povestește câte în lună și stele. Uneori, doar se uită lung. Și știu! Că simte ce simțim și noi. Un dor lung, sfâșietor și rece, asemeni unei lame de cuțit care ne răscolește. Oftează! Asta doare cel mai tare. Și uneori visăm că ne întoarcem acasă, că avem și noi o casă, cu grădină și curte, iar Bruno va fi acolo și vom crește și îmbătrâni împreună. Așa cum ne-am promis.

Când am adoptat aceste două suflete, am făcut-o deoarece nu aș fi avut cum să îi spun altfel fetei mele să iubească și să respecte viața sub toate formele ei, decât făcându-i cunoștință cu responsabilitatea, prietenia și iubirea unui astfel de exemplu!

Nu poți să înveți copilul să iubească animalele arătându-i animăluțele comunitare, copiii abandonați sau bătrânii singuri. Trebuie să cunoască de aproape toate aceste aspecte și forme de iubire. Să se confrunte cu ele și să ajungă să le iubească, să le îngrijească, să simtă caritabilitatea și să le protejeze!

Cea mai ușoară formă de iubire este cea văzută, dar cea mai înălțătoare formă a ei este când te implici și o simți!

Pentru că suntem iubite și deoarece ne-a simțit dorul de acasă, soțul meu a vrut să ne aline tristețea. Cum a simțit el cu sufletul ăla al lui frumos și luminos. Și, într-o zi de noiembrie, a venit acasă cu un pufulete gri care nu știa nici să miorlăie, nici să mănânce ^_^. Era micuț de încăpea în palmă când Augusta și eu l-am primit cadou. Avea cei mai frumoși ochi albaștri, un corp mic cât o nucă și un cap mare cât un alien ^_^. Era numai blăniță tot. Și lipici! Ca un super glue cu suflet. Nu îi găseam un nume potrivit deloc. Apoi, am spus că fiind un pisoi egiptean, merită un nume de aici. Și i-am spus Anubis. Acum, îmi dau seama că nu e întămplător. Este un motan Maine Coon, deosebit de inteligent, care iubește familia și când are chef, umple casa de râsete. Nici nu știu când a crescut atât de mare. Știu doar că ne este cald în suflet cu el și prin el! Mereu!

Când soțul meu a venit acasă de la spital, deoarece am socotit să facă tratamentul chimio acasă, Anubis s-a așezat lângă el pe pat. L-a lins și a plâns în femul lui pisicesc. S-a băgat sub palma lui Nassif și i-a ridicat-o, apoi s-a alintat ca un copil fericit că tati e acolo. Când Nassi doarme adânc, Anubis sare pe pat și se apropie de nasul și gura lui. Să se convingă că tati respiră. Apoi se întinde lângă el. Și îl privește lung și îndelung. Pe noi sare, doarme pe noi, se joacă, ne mai dă câte o lăbuță, dar pe el niciodată de când este bolnav. Pentru că știe!

Anubis este mai mult decât un motănel. Mai mult decât un animal de companie. De fapt, nici nu îl privim ca pe un animal. El este parte din familie. Un altfel de mebru al familiei noastre, iar noi ne bucurăm că avem acest privilegiu.
Iubiți animăluțele de aproape și nu de la distanță și veți vedea câte se pot schimba în viața voastră…

Gânduri cu oameni buni

oameni-buni

Iubesc oamenii simpli și deschiși. Oamenii care înțeleg să primească la fel de frumos cum dăruiesc. Fără să se întrebe de ce. Doar să se bucure de însemnătatea gestului. Doar să zâmbească și să mulțumească. Să înțeleagă că o lecție nu poate fi socotită învățată fără reversul ei: tot ce dăruiești se întoarce!

Iubesc oamenii care înțeleg să păstreze în inimile lor iubirea și căldura și care, astfel, știu că pot reuși în viață mult mai ușor. Adunând în tine doar amărăciune, gânduri negre și neputințe. Așa vei și sfârși. Tras în jos de propriile pietre de moară. Adunând în inima ta lumină, nu vei face altceva decât să devii farul altor oameni. Și punctul tău de sprijin în propriile căderi.

Iubesc oamenii care știu a zâmbi larg. Oricui, oricând și la orice. Știați că până și copacii iubesc să li se zâmbească? Li se simte fericirea în frunze și adieri. Iubesc oamenii care înțeleg că doar cu o inimă puternică, o minte clară și multă credință se poate înainta în viață fără să existe vreo piedică pe care nu o poți trece.

Iubesc oamenii care înțeleg importanța fiecărui fapt mărunt și care  își pun sufletul în tot ce fac. Ei știu. Știu că pașii mici și lucrurile aparent neimportante cresc inimile mari. Și mai știu ceva. Un lucru după care și eu mă ghidez mereu. Știu că inima este o busolă sofisticată. Ea nu doar că știe unde să ne ducă. Ea simte și bunătatea. Și, mai ales, vede! Vede tot ceea ce noi nu reușim să distingem. Vede alte inimi.

În tot ce faceți, lăsați un strop din voi, multă bunătate, o bătaie de inimă și gândul cel bun. Uneori, oamenii cad în abisuri adânci, iar de acolo numai lumina faptelor noastre bune și iubirea ne pot arăta calea înapoi, către noi.

Străluciți oameni frumoși, oriunde vă veți afla, orice veți face. Doar așa iubirea va găsi calea către voi și voi către ea. Presărând lumină!

WebCultura, Ramona Sandrina

De vorbă cu Egiptul

Niciodată să nu condamni un popor până nu îi mănânci pâinea, până nu îi guști lacrimile și nu îi citești istoria. Până nu îi simți vântul, până nu guști apa sau asprimea locurilor și a vieții de acolo. Iar unora, până nu le simți furtunile și nisipul umplându-ți ochii, răsuflarea, intrându-ți în gură până în inimă. Numai așa, poți inspira adânc în suflet un popor, cu tot ce înseamnă el: bun și rău, sărac și bogat, frumos și trist.

Popor urât în esența lui, nu există. În toate popoarele este o bucată de Dumnezeire! Trebuie doar să știi să o găsești. Iar pe Dumnezeu nu îl putem găsi decât cu inima, cu sufletul, cu credința și cu iubirea! Pe Dumnezeu nu îl găsim în culoarea pielii, nici în haine, nici măcar în religia unui popor. Pe Dumnezeu îl găsim doar în sufletul și credința unui popor! În bunătatea lui. Iar Dumnezeu, este în tot și în toate. Mai ales acolo unde credem că ar fi cel mai puțin!

Să nu condamni un om numai după cum arată și după cum e îmbrăcat, dacă nu îl cunoști! Inima unui popor sau a unui om o poți cunoaște cu adevărat, doar la schimb cu a ta. Ascultând, adâncindu-te în suflete și dăruind încredere, poți învăța adevărul nefardat despre tot și toate! Nimic din ce este valoros nu ai să poți găsi la suprafață, decât acolo, în profunzimile și abisurile sufletului!

Apa cea mai rece și mai cristalină, o găsim în  izvoare și fântâni adânci nu în bălți stătute sau în lacuri! Așa găsim și adevărul și purutatea. În suflete!

Așa este și Egiptul cel scufundat în nisipuri și mări! Așa sunt și beduinii și creștinii lui. Oameni simpli. Frumoși ca pâinea caldă. Cu mâini și uneori cu chipuri aspre, crăpate de soare și vânturi, cu fețe acoperite în văluri de mătase și bumbac, de sub care li se văd ochii adânci, luminoși, calzi, privindu-te parcă din alte vremuri, din alte timpuri. Tu? Un călător între două timpuri, între două lumi, care adună în suflet picături de istorie veche de peste 10.000 de ani, înainte de Hristos!

(© De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Vechii egipteni aveau o credinţă frumoasă despre moarte. Când sufletele lor ajungeau la intrarea în Rai, paznicii le puneau două întrebări, ca să hotărască dacă le permit sau nu intrarea. Acestea sunt: “Ai găsit bucurie în viaţă?” şi “Viaţa ta a dus bucurie altora?”.