Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

Ca să înțelegi dorul de țară, trebuie să pleci un pic. Sau un pic mai mult. Și atunci, îți amintești mirosuri care erau amorțite în tine. Realizezi că până și teii României sunt patrimoniu sufletesc. Și brânza de oaie și de vacă pe care tanti Vasilica o frământă și o aduce în piață, ca tu să poți mânca sănătos. Și fânul proaspăt cosit și cozonacii pe care îi face uneori Geta de te inundă miresmele și din capătul străzii. Nu știu ce pune în ei, dar eu cozonaci mai buni ca ai ei, nu am mâncat numa la buna. Și înțelegi că și vorbele romînești sunt patrimoniu și îți lipsesc și sudalmele alea românești întortocheate pe care le auzi uneori și pe stradă. Și zâmbești în colțul gurii la năduful cu care au fost spuse. Și stejarul din fața ferestrei mele în care au casă atâtea păsări și cântă ciorcâlia, mierla. Nici nu știam că mierlele vin în oraș, dar ce bine că vin. Și pițigoii năstrușnici, verzulii și galbeni ca o lămâie coaptă numai pe jumătate, care îți umple casa de triluri. Și câinii care latră uneori în nopți ca o cehmare de dincolo de noi, de departe, departe, din locul unde strămoșii lor au trăit. În pace bună cu ai noștri.

Ca să înțelegi și mai bine, îți amintești de bunici și străbunici. cei care au dus greul pământului ăstuia, ca să avem noi un loc pe care să îl numim acasă și să avem unde ne întoarce dacă alte țări ne hăituiesc. Ca să avem unde naște prunci, unde îi da la școală. Să avem o viață mai bună.

Îmi amintesc de străbunica. A avut 7 prunci și numai o fată a rămas, dar ea nu s-a plâns. A trecut mai departe, a arat pământul, a fugit cu fata în brațe din fața obuzelor și-a înmormântat omul și a continuat viața când războiul a trecut. A înhămat boii la plug, a ridicat casă și a dat fata în facultate.

Îmi amintesc de buna mea și sora ei, rămase orfane de mamă prea timpuri la nici 4 ani, umblând pe ogoare desculțe în rochii lungi de cânepă, arând și cosind. La faptul că le-a prins și pe ele războiul și au trecut mai multe de câte ne închipuim, dar când vasile i-a zis să meargă cu el în maerica, nu a mers. A spus clar și apăsat: am un om, am două fete și o țară! Nu merg eu nicăieri! Și nu a mers la viațăa mai bună. A stat și a ridicat țara și bătătura!

Îmi amintesc de bunul Mitru, Sfântul meu, care a fost cel ami bătut de soartă…luat cu arcanul, apoi prins sub tranțee, paralizat, degerat, dus în lagăr la ruși în Siberia, care și-a mâncat bocancii felie cu felie să nu moară de foame. Și mă gândesc că nu s-a plâns niciodată ce greu este și ce țară săracă avem. Pentru că el înțelegea țara mai mult decât oricine și a luptat pentru ea. S-a dat pe sine țării și idealurilor sale. pentru că i-a gustat țărâna în tranșee și i-a băut lacrimile de pe ochii camarazilor săi stinși sau lăsați fără mâini și picioare. A iubit-o cu patos și a rostit-o și înainte de a se duce!

Îmi amintesc de celălalt bunic care la 4 ani a rămas orfan, pus pe drumul cel mare cu o staiță pe umăr, care a devenit băiat de muncă într-o casă și a dormit în staul cu vacile și oile, care a ajuns să termine o școală, să aibă o meserie și când a prins locul pe nava care duceau aomenii către America, a urcat la bord, apoi s-a dat jos. A spus că el nu poate să plece. Ce ar găsi acolo din ceea ce lasă aici!

Îmi amintesc de ororile făcute de unguri, austrieci asupra romînilor din transilvania, cum i-au ucis, cum au violat, cum au tras în țeapă pe garduri mame cu prunci în pântec, imagini care nu mă mai părăsesc! Și ei nu s-au plâns. Și-au șters cu dosul palmei amintirile, durerile, coșmarele și au muncit să ne dea o țară!!!

Îmi amintesc de nanele mele din sat care se trezeau cu noaptea în cap să lucre holdele și să dea de mâncare la animale și galițe, să crească pruncii, să îi dea la școli.

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare Florica Paduraru care îmi încălzea sufletul când intram în calsă. Și uneori mîinile. Și alteori îmi ștergea lacrimile.

De Mama și Tata! De Frați! Și înțeleg că dacă mă leapăd de țara mea, dacă o necinstesc și dacă o înjur, pe ei îi necinstesc și îi înjur! De Mama mea mă leapăd! Și cum aș putea????

Și mă uit la noi toți…stăm în ziua de azi pe facebook, avem acces la toate gadgeturile din lume, putem călători unde vrem, putem ieși în stradă, avem târguri de Crăciun, avem bâlciuri, avem restaurante, cafenele, nu trebuie să tragem la plug, nici să ne trezim cu noaptea în cap, joburile noastre nu sunt nici pe departe la fel de grele și avem Aroganța să ne plângem. Să viorbim în statistici. Să fim depesați. Să nu ne mai placă nimic. Să scuipăm pe tot ce este românesc și să râdem de Patrioți!

Ca vreascurile suntem! Ca vreascurile! Cum ne atinge ceva un pic, ne frângem și chelălăim ca și cîinii loviți. Dar și așa, nu înțelegem că de noi depinde să fie țara asta ce ne-am dori, așa cum de străbunii noștri a depins să fie cea și-au dorit pentru noi!

Nu avem de mers în războaie, că nu suntem în stare nici să învingem propriile bătălii cu noi, dar măcar putem fi Romîni, putem lua atitudine, putem găsi soluții și putem pune umărul mi mult să avem o Românie a noastră! Nu ca afară! Nu îmi palce nimic din ce e afară să fie în țara mea! ca la noi, dar mai bun, mai de calitate și mai frumos!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Și când ești plecat și vin iernile, iar tu nu mai știi cum este să cadă un fulg de zăpadă, să auzi viforul, să faci un om de zăpadă, înțelegi că niciodată nu vei fi acasă! Acasă e locul acela unde ai ierni și colinde, veri și cireșe și pupeze și Ozane, primăveri cu magnolii în Piața Unirii, toamne frumoase ca ochii copilei mele! Acasă e locul acela cu străzi plombate și desfundate, cu câini și mâțe comunitare, cu multe cărți scrise în limba ta, cu tanti Nuți și nena Vasile, locul unde poți ieși în șlpai să cumperi pită caldă, pe care jumate să o mănânci până acasă. Locul unde poți saluta pe toată lumea și toată lumea te salută pe tine. Unde deși pe unii îi enervează, femeile mai în vârstă vin și îi leagă copilului tău căciulița, îl țucă pe obraji și îți dau sfaturi. Mie îmi place. Nu mă enervează. Mă simt acasă, iar ei sunt altfel de familie.

Acasă e locul ăla unde nu ți-e dor de zăpadă…Știți voi cum e să îți fie dor de zăpadă? Habar nu aveți..

***

Şi când ţi se face dor de mirosul de cozonaci, de iarbă, de vânt, de zăpadă, atunci, înţelegi despre România, mai multe decât orice manual de istorie te va învăţa! Vei înţelege că ea este parte din tine şi tu din ea. Că poate fi plecarea lungă, dar tu, cu fiecare an îi vei purta şi mai mult dorul şi te vei lupta pentru ea de oriunde ai fi şi vei spera mereu, că într-o zi, îţi vei da jos sandalele şi vei putea să simţi din nou pământul ţării sub tălpi, iarba, vântul, iar iarna, mama, tata, fraţii, prietenii, vor colinda la uşa casei tale, aducându-L pe Hristos! Vei împodobi bradul cu miresme de cetină românească, vei auzi câinii lătrând în bătătură, oamenii salutându-se pe stradă şi vei înţelege, vei crede în sfârșit, că eşti cu adevărat din nou…ACASĂ! 

Asta am făcut eu, Rai din simplitatea vieții mele

This slideshow requires JavaScript.

Se spune că fiecare vedem ceea ce purtăm în suflet, iar frumosul locuiește în sufletul celui care privește. Și cred că este cumva de datoria fiecăruia dintre noi să vedem frumosul din locuri și oameni, să îl scoatem la iveală și să îl promovăm, deoarece urâtul, îl poate vedea toată lumea! Nu e greu să localizezi urâtul, să pui degetul pe rană și să faci locurile și oamenii să sângereze! Este cel mai ușor și e la îndemâna oricui! Greu este să ai capacitatea de a sparge pojghița de la suprafața locurilor cenușii și să le vezi sclipirea. Să te bucuri de lucruile simple pe lângă care trecem mulți în goana zilelor. Am descoperit multe clădiri vechi, care țipau a uitare și tristețe. Stejari seculari și castani umbroși. Și soarele, care strecurat printre ramurile copacilor și a florilor, este cel mai frumos în Adjud. Și pe cer când merge să doarmă. Țârâitul lăcustelor și al greierilor, lătratul îndepărtat al câinilor , vântul adiind printre ramurile copacilor din curte, glasul cristalin al fetei mele, au dat aripi tutror gândurilor și visurilor mele de mamă și om.

Sigur că toți ne dorim mai bine și ne-ar bucura să vedem schimbări în bine, dar trebuie să înțelegem că înainte de a judeca și a arunca piatra, trebuie să înțelegem că vina este cumva colectivă. Mai mult a noastră a cetățenilor, decât a administrațiilor. Schimbarea începe când înțelegi că ai dreptul de a lua la rost, de a verifica bugetul, de a cere răspunsuri și de a participa direct la schimbarea orașului unde trăiești. Implicarea și atitudinea schimbă, nu lipsa de participare. Degeaba ne revoltăm dacă nu ieșim din spațiul de confort și cerem excplicații și spunem: „Așa nu!”, dacă nu ne implicăm.

Și, acolo unde unii văd doar plictiseală, mizerie și delăsare, eu am descoperit căsuțe pline de culoare, inundate de flori, arhitecturi frumoase. Am descoperit străzi curate, oameni blânzi, frumoși și calzi. În căsuța mea simplă, cu garduri verzi, vie, flori și umbrar, am găsit liniștea și frumosul. Într-un oraș pe care alții îl renegă, eu am găsit cămin, familie și prieteni. Pe mama Geta și mamaia Maria, pe nea Ștefan și nea Radu de pe Costache Negri care mereu mă strigau să îmi dea roșii, castraveți și alune. Flori uneori, deoarece acolo unde Dumnezeu dăruiște din belșug, darul trebuie dat mai departe. Am găsit o Bibliotecă vie, frumoasă, în care am lansat carte, am avut evenimente împreună cu mulți copii, scriitori, preoți, prieteni. L-am întâlnit pe domnul Ion Croitoru. Fericită întâlnire. În parcul unde unii văd doar ciori, eu vedeam ochii fericiți ai gâzulicei mele, alergam cu ea pe alei, ne dădeam în leagăne, stăteam ore în șir pe bancă spunând povești și mâncând înghețată. Noi ne luam înghețată Polar de la Penny 🙂 . Și pufarine.

Este o vorbă: „Fă Rai din ce ai!”, iar eu asta am făcut. Am făcut Rai din simplitatea vieții mele și m-am bucurat de fiecare întâlnire, om, întâmplare și loc! 

O mică incurisune în istoria Adjudului…

Când am pășit prima dată în Vrancea, de pe plaiuri orădene, în Adjud am ajuns. Adjudul acela mic, boem, plin de castani, tei și brazi, de oameni frumoși, prietenoși și buni!

În Adjudul în care mulți se întreabă ce să facă, uitând că pot începe cu ei înșiși câte ceva, uitând că Adjudul nu este atât de mort pe cât pare și nici atât de gol precum îl văd alții. Un oraș înseamnă mult mai mult decât clădirile sau politicul. Înseamnă oamenii lui și el însuși! Mă întreb câți știu istoria orașului în care s-au născut, câți au habar de cât de vechi sunt unele case din Adjud și ce istorii cuprind în și între pereții lor.

Eu nu m-am întrebat ce să fac. Am luat Adjudul la pas, i-am citit istoria și m-am bucurat să fiu pe meleaguri care au fost un spaţiu de locuire neîntreruptă, încă din Neolitic!

Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea.

Nu este un oraș mare, dar este un orășel cu mult potențial, în care se poate face turism istoric, rural (în zonele care aparțin de el) și nu doar. Lunca Siretului, barajul Siretului, Balta, Lunca Trotușului, Dealurile de la Pădureni, barajul Siret-Bărăgan toate sunt zone de mare interes turistic care ar putea fi dezvoltate pentru a aduce bani la buget. O investiție responsabilă în agricultură și sprijinul micilor producători ar fi alt pas care ar putea ajuta adjudenii să prospere și să redevină ceea ce au fost cândva.

Chiar și așa, „Cine a băut apă din Trotuș, nu mai pleacă de aici!”. Așa mi s-a spus și așa a fost în cazul meu. Oriunde merg și orice fac, Vrancea este mereu în sufletul meu, ca un altfel de cămin și acasă. Cel pe care eu l-am ales!

Cunoscut nod feroviar în vremurile de demult, Adjudul a fost un orășel târg, care s-a dezvoltat treptat în jurul acestei ocupații: de ceferist! În Adjud, mai toți lucrau la gară sau aveau relații cu gara. De aceea, gara, în acest spațiu este un element deosebit de important și care se leagă cumva de oraș și ceea ce a devenit el. Fiecare avem în familie măcar un ceferist! Eu am avut 3! A rămas unul…

Înainte, Doamnele cochete și elegante, rafinate, care își croiau hainele la cele mai iscusite croitorese, se plimbau la braț cu Domnii lor pe Strada Mare. Acela era locul de Promenadă în alte vremuri. O stradă care era presărată de case evreiești, eleganță, dale pietruite, melodii ale epoci și boem. Bunica Florica îmi povestea cum își punea pe ea cea mai frumoasă rochie, câte o pălăriuță, îl lua pe bunicul la braț și mergeau să servească o cafea, o bere și să socializeze. Toți vecinii mai în vârstă de pe strada Negri îmi povesteau ce cochetă era bunica Florica și ce frumoase erau timourile acelea. Au mai rămas câțiva boemi. Majoritatea pe strada Cuza și străduțele din jur, iar cei mai tineri, care pe unde.

Bătând străduțele și străzile Adjudului la pas, am găsit locuri de care m-am îndrăgostit iremediabil. Curți frumoase, pline de flori, de liliac, gutui, ghiocei, brazi și oameni buni ca pâine caldă și deși oraș mic, am regăsit în Adjud educație de performanță! Olimpici la matematică, informatică, dar și sport, tinerii adjudeni sunt o generație remarcabilă, iar profesorii din Adjud, nu sunt cu nimic mai prejos de alți profesori din țară.

Am locuit și eu într-un apartament la parter pe drumul gării. Auzeam mereu păsările cântând dimineața, iar când ploua se simțeamiros de munte, acesta nefiind foarte departe. De altfel se și vede. Am mai locuit și pe Costache Negri, o stardă frumoasă, veche și plină de istorie. Acolo, am vorbit cu mulți aomeni mai în vârstă, care aveau amintiri atât de frumoase despre vremurile când Adjudul era doar un târg, iar lumea era mai bună!

Adjudul va rămâne mereu orașul meu de suflet deoarece acolo s-a născut fiica mea, acolo am cunoscut una din cele mai minunate mame, mamaie, am închegat prietenii și am trăit timpuri frumoase și dragi!

(La pas de suflet, prin Vrancea, Ramona Sandrina)

***

Situat în nord – estul judeţului, în Câmpia Siretului Inferior, la confluenţa Trotuşului cu Siretul, a fost şi este un important nod al căilor de comunicaţie dintre provinciile româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fapt care i-a influenţat şi determinat evoluţia sa istorică, socială şi economică.

Ca spaţiu de locuire neîntreruptă, Adjudul a fost identificat prin descoperirile arheologice care acoperă evoluţia societăţii umane din Epoca neolitică până la atestarea sa documentară de la mijlocul secolului al XV-lea. Primele săpături în această zonă au fost făcute în anul 1930, în localitatea Domneşti – Sat, punctul ,,Cetăţuie” (situat pe albia Siretului) de către Emil Coliu. Vasul antropomorf cucutenian a fost una dintre noile descoperiri, la acea vreme, în domeniul ceramicii pictate din Moldova de Jos, publicată în ,,Milcovia” anului 1933.

Din vechea vatră istorică a Adjudului (Adjudul – Vechi, pe care s-a format Târgul Adjudului) au provenit cele mai multe obiecte arheologice aparţinând, pe rând, Epocii bronzului (Cultura Monteoru), Carpilor (secolele II – III d.chr.) descoperite în punctul ,,La Sondă”, cât şi secolelor XVI – XVIII.

Au fost cercetate locuinţele – bordei de secol XIV şi peste zece morminte aparţinând cimitirului din vechiul Târg al Adjudului, de pe teritoriul Moldovei.

Mărturiile arheologice, aparţinând secolelor VIII – IX şi secolelor XIII – XIV, probează existenţa unei comunităţi umane anterioare formării statului feudal Moldova. Documentar, a fost atestat la 9 aprilie 1433, ca punct de vamă, prin Privilegiul comercial acordat de Iliaş Vodă (1 ianuarie 1432 – septembrie 1433, 4 august 1435 – 8 martie 1436), fiul lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), saşilor din Şapte Scaune ale Transilvaniei, menţionându-se că negustorii şi mărfurile se vor înscrie în Agiud.

Tot ca punct de vamă, este menţionat apoi şi în Tratatul comercial încheiat de Ştefan cel Mare (12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504) cu Polonia, la 3 iulie 1460, tot cu denumirea de Agiud.

Considerat ca târg aparţinând Domniei, încă de la începutul secolului al XVI-lea, Adjudul a fost centrul administrativ al ţinutului cu acelaşi nume. Într-un document din 6 martie 1507, „Ţinutul Adjudului” cuprindea cursul inferior al Trotuşului, împreună cu Valea Siretului, în aval de Răcăciuni şi amonte de Mărăşeşti. Îl întâlnim apoi într-un uric din 17 aprilie 1522 de la Ştefăniţă Vodă (22 aprilie 1517 – 14 ianuarie 1527), într-un document din prima domnie a lui Petru Rareş (20 ianuarie 1527 – 14 septembrie 1538) din 1527 şi în Cronica moldo – polonă, în 1566.

Ţinutul Adjudului este întâlnit în documentele din anii 1615, 1618, 1630 şi 1647, târgul păstrându-şi în mare parte funcţia administrativă. Contopirea definitivă a celor două ţinuturi, cu mutarea reşedinţei la Focşani, a avut loc la începutul domniei lui Dabija Vodă (19 / 29 septembrie 1661 – 11 / 21 septembrie 1665), fapt confirmat de absenţa sa din lista de judeţe din 1684, a lui Miron Costin.

Două sunt momentele istorice petrecute la Adjud în secolele XVII – XVIII: regruparea, la 14 mai 1600, a celor două armate ale lui Mihai Viteazul (15 / 25 octombrie 1593 – 20 / 30 noiembrie 1600), în drumul lor spre Suceava şi Iaşi şi prezenţa târgului în marea confruntare militară din anii 1787 – 1792 dintre armatele ruse şi austriece, pe de o parte, şi armata turcă, pe de alta. Aici, la 14 octombrie 1788, turcii suferă una dintre înfrângerile care aveau să determine sfârşitul războaielor.

Începând cu secolul al XVIII-lea decade treptat, îşi pierde din însemnătate, încât nici Dimitrie Cantemir (18 / 28 martie 1693 – aprilie 1693, 23 noiembrie / 4 decembrie 1710 – 11 / 22 iulie 1711), în „Descrierea Moldovei”, nu-l mai include printre târgurile însemnate ale ţării.

În urma pustiirilor provocate de război şi a deselor revărsări ale Siretului, o parte din locuitorii Adjudului se mută 3 km mai la sud, întemeind Adjudul Nou. Sub denumirea de Adjudul Vechi, târgul se regăseşte şi astăzi ca sat.

Noul târg Adjud s-a întemeiat pe moşia serdăresei Ilinca Canta, printr-o învoială întărită definitiv de hrisovul domnului Moldovei, Mihail Constantin Suţu (septembrie 1819 – februarie 1821), la 15 februarie 1795.

Divergenţele intervenite între târgoveţi şi noul stăpân al moşiei, de la începutul secolului al XIX-lea, Constantin Balş, macină viaţa locuitorilor până la jumătatea secolului când, sub domnia lui Cuza Vodă (5 / 17 ianuarie 1859 – 11 / 23 februarie 1866) şi a noilor legiferări statale, a început un proces de răscumpărare, terminat abia în 1910.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, târgul cunoaşte o relativă dezvoltare, îndeosebi odată cu punerea în circulaţie a liniilor ferate Mărăşeşti – Bacău (1872), Adjud – Tg. Ocna (1884) şi constituirea unui Depou de locomotive (1880). Poziţia Adjudului de important nod feroviar se conturează definitiv şi va influenţa puternic dezvoltarea sa socio – economică, până în prag de secol XXI.

În 1866 s-a solicitat Prefecturii Judeţului Putna aprobarea pentru înfiinţarea pieţei oraşului, lucru ce se va realiza între anii 1872 – 1873. Tot în această perioadă s-a construit şi localul Primăriei Oraşului Adjud.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1893) s-a înfiinţat Fabrica pentru prelucrarea petrolului, proprietatea lui Alik Leibu, ce producea petrol, benzină şi păcură. Ancheta industrială din 1901 – 1902 o încadrează în industria mare, menţionând cu acelaşi prilej o moară cu aburi la Adjudul Vechi.

În 1877, Compania a IV-a din Batalionul I al Regimentului de Dorobanţi 10 Putna, formată din locuitori ai Adjudului şi din Plasa Răcăciuni, participă la eroica bătălie de la Plevna. Pe meterezele redutei Griviţa, la 30 august 1877, adjudenii sfinţesc Independenţa României cu jertfa lor de sânge şi viaţă, alături de bravul lor comandant, maiorul – erou Gheorghe Şonţu (1841 – 1877).

În Războiul de Reîntregire a Neamului, din 1916 – 1918, prin participarea lor la eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, locuitorii Adjudului şi-au înscris cu cinste numele în cartea de aur a eroismului românesc. Tot în acei ani, prin poziţia avută în planurile organizatorice şi strategice ale Armatei Române, Adjudul a devenit unul din principalele centre de pregătire şi comandă a desfăşurării luptelor din iulie – septembrie 1917 pe întreg Frontul Românesc.

Cercul Cultural ,,Spre Lumină”, care şi-a desfăşurat activitatea în Adjud în perioada 1919 – 1923, a luat iniţiativa imortalizării eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, printr-o placă comemorativă din anul 1921, care, actualmente, se află pe peretele Casei de Cultură din Adjud.

Dezvoltarea generală capitalistă a ţării în perioada interbelică, la care se adaugă cauze de ordin local, printre care enumerăm emanciparea oraşului, transformarea din comună rurală în comună urbană, afluxul populaţiei din zona limitrofă şi creşterea demografică au determinat o viaţă economică cu caracteristici superioare perioadei anterioare.

Dezvoltarea industrială este caracterizată de existenţa unui număr destul de mare de întreprinderi mici şi întreprinderi mai ,,mari”, cum ar fi: Fabricile de cherestea ,,Siretul” din Adjudul Vechi şi ,,Ciungheşul” sau Moara ,,Energia”.

De asemenea, deceniul al treilea al secolului XX cunoaşte pentru Adjud apariţia unui număr destul de important de instituţii de credit şi bănci: Banca Română, Banca „Albina”, Banca Adjudului, Banca de Credit, Banca Comerţului, Banca C. F. R., Banca Siretul, Banca Trotuşului, Banca Sfântul Neculai, Banca Plugarului.

În 1933 s-a construit un depozit de benzină, iar în 1944 a fost dat în folosinţă un modern local P. T. T. O clădire impunătoare era cea a Gimnaziului ,,General Averescu”, care începând cu 1938 a fost transformată în ,,Spitalul Comunal”.

Reşedinţă a Plasei Răcăciuni prin Legea comunală din 1864 şi până în 1944, Adjudul a devenit comună urbană în 1921 şi municipiu în anul 2000. (Sursă text: Muzeul Vrancei)

Fotografiile by fotovideoadjud

Text informații + foto:Țara Vrancei

Articolul a fost preluat și de Ziarul de Vrancea

Știați că? – Rezervaţia Lacul Negru din Năruja Vrancea

Sursa foto: Lacul Negru

Rezervaţia Lacul Negru este loc de tihnă pentru carnivore mari de la lup și râs până la urs. Zona este plină de molizi seculari.

Lacul Negru s-a format în urma unui seism major prin prăbușirea unei creste. Se crede că evenimentul geologic a avut loc acum circa 10.000 de ani, iar zona a evoluat din acel moment într-un mod particular prin crearea unui ecosistem propriu. Lacul are un emisar, pârâul Lacului Negru, ce evacuează un debit egal cu cel de alimentare (ceea ce oferă o garanție a stabilității ecosistemului), iar la 250 metri în aval suferă o importantă rupere de pantă care creează un repeziş atrăgător. Suprafaţa lacului este de aproximativ 13.300 mp, din care aproape jumătate este luciu de apă. Cealaltă jumătate îi aparţine unui strat de muşchi cu dezvoltare variată.

Formele de viaţă din apă nu au nici o şansă datorită unor specii de tritoni (șopârle acva-terestre) care curăţă orice formă de viaţă din apă. Așa se face că lacul, deși limpede și fărp nici o urmă d epoluare, nu are nici un pește. Tritonii sunt însă elementele esențiale ale ecosietemului care mențin turbăria, eventualii pești din lac punând în pericol tot acest bios unic.

Lacul Negru este lacul cu apă limpede în care nu trăiește nici un pește, dar din care ies plante minune cu puteri tămăduitoare. Lacul Negru este un coț de rai în Munții Vrancei a cărui sălbăticie și frumusețe a rămas neatinsă de mâna omului pentru că accesul în zonă este dificil, iar drumurile sunt ușor parcticabile doar o scurtă perioadă din an. Zona este puternic fracturat de fenomenele tectonice care dau un aer special, absolut unic locului.

Lacul Negru face parte acum dintr-o zonă protejată – demersul fiind impus României de Uniunea Europeană, ca a cerut și extinderea unor arii protejate din Munții Vrancei. Lacul, numit și Lacul cu plămână, după numele popular al unei plante cu proprietăţi terapeutice, se afla într-o rezervaţie naturală situată pe versantul sud-estic al culmii Dealului Negru. Rezervaţia naturală a fost declarată arie protejată în anul 2000 şi reprezintă o zonă montană cu văi, cheiuri (Cheile Nărujei), luciu de apă (Lacul Negru), turbării unice în această parte de țară şi pajişti cu o floră endemică rară. Zona este bogată în faună specifică Subcarpaţilor de Curbură.

Situat la altitudinea de 1250 metri, lacul are o suprafaţă de un hectar şi o adâncime maximă de 7,5 metri. Habitatele specifice turbăriilor montane alpine conferă unicitate acestui sit şi adăpostesc elemente de flora şi faună, deosebite, o serie de specii relicte, endemice sau de interes comunitar.

Aici crește roua cerului (Drosera Rotundifolia) o plantă carnivoră unică în Carpați, plămâna – plantă care susține vindecarea unor afecțiuni pulmonare, bumbacartta, tritonul de munte, salamandra.

Accesul la Lacul Negru se face prin DJ 205D Focşani – Nistoresti – Herăstrău şi apoi pe drumul forestier din lungul Văii Narujei până în zona bazinului de recepţie “Izvoarele Narujei”. În apropierea cabanelor forestiere se desprinde pe versantul stâng al Narujei, un traseu turistic marcat cu cruce roşie care duce la Lacul Negru.

Cristina Diana Enache dă viață cărților de povești prin desen!

Cristina Enache

Cristina Diana Enache a studiat la Liceul de Artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani. A pictat icoane bizantine, a plecat în Italia să își cunoască marea iubire și s-a reîntors după 14 ani ca să dea viață poveștilor.
O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

Cristina Diana Enache

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

Cât despre Alex, băiatul ei, este cu siguranță „bărbatul” care i-a furat inima pentru totdeauna. Împreună cu Alex se plimbă, povestesc, se joacă și fac temele împreună.
Cristina Enache

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Uneori, o lucrare frumoasă poate să se nască din sentimentul melancoliei, al tristeții și nu doar al bucuriei. Îmi aduc aminte că mi-a fost terapeutic să pictez îngeri după ce l-am pierdut pe tata. La început, începeam desenul trist, dar apoi, pe măsură ce desenam, când îl terminam, aveam un sentiment de ușurare, bucurie și pace. Am ajuns să cred de-a lungul timpului că noi ne creăm realitatea prin ceea ce gândim. Adevărul stă în inimă, asa că trebuie să ne ascultăm inima deoarece sentimentul este cel care rămâne – rațiunea se pierde!

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita României)