Îngeri și demoni

safe_image

În fiecare din noi sunt destui îngeri care să ne salveze și destui demoni care să ne înghită!

De nimic nu îmi este mai dor, cum îmi este de firesc, umanitate și bunătate. Bunătatea aia caldă, a inimii curate, deschide, neinvadată de frustrări, temeri și complexe.

Paradoxul timpurilor în care trăim este că deși oamenii pretind că au nevoie unii de alții, că vor să fie iubiți, se închid în ei, resping iubirea și croșetează din propriile lor iluzii, lumi în care nimeni nu poate pătrunde. Cumva, nu politica, nu societatea, nu progresismul este cel care ne desparte, ci inima noastră! Ea este singura care poate face separarea și distincția clară dintre bine și rău, ură și iubire, loialitate sau trădare.

O linie, asemeni unui ax al Pământului, care ar trebui să ne treacă prin inimi, ale noastre ale fiecăruia și apoi ale tururor, în orice colțișor de lume ar fi. Această linie, nu trebuie să ne treacă prin inimi ca să ne despartă pe longitudinea și latitudinea omenirii, sufletului, spiritului ci, să ne unească pe toate coordonatele umane!

Nu cred în răutate deplină, cum nu cred în bunătate deplină! În fiecare din noi sunt destui îngeri care să ne salveze și destui demoni care să ne înghită.De noi depinde însă, ce alegem să creștem în inimile noastre: îngerii sau demonii. Și tot de noi depinde ce eliberăm apoi.

Frumosul sau răul!

WebCultura, Ramona Sandrina

În dragoste nu ești pământean. ..

17309748_1688196787862310_1703996190557470724_n

În dragoste nu ești pământean. Nu umbli pe pământ. Nu cu persoana iubită. Pământul este pentru zilele când mergi la serviciu, când ești cu prietenii sau ai lucruri lumești de rezolvat. Când ești alături de ființa iubită, te dezbraci de hainele pământene și îți iei aripile. Aripile voastre cu care zburați împreună în acea lume în care ați plantat, cu răbdare, semințele prieteniei, ale încrederii, iubirii și respectului. O lume care, astfel construită, niciodată nu va putea fi dărâmată deoarece, dacă dragostea se clatină, ne rămâne mereu prietenia care are mâna întinsă și spune: “Sunt aici să te susțin când dragostea ne tremură!”. O lume unde doi îndrăgostiți își sunt și cei mai buni prieteni e asemeni unui castel indestructibil! Cu două rânduri de cărămizi. Și milioane de ferestre către suflet! – WebCultura, Ramona Sandrina

Despre suflet si atingerea sa

18119515_1736636616351660_5517358917901825993_n

Indiferent de gradul de compatibilitate, în viață, criteriile după care ne rămân oamenii alături, este altul. Trebuie să avem un strop de noroc, un strop de respect, un strop de înțelegere, mai mulți stropi de credință și un ocean de iubire. Totuși, cred că oamenii nu ne ating sufletele întâmplător: în fiecare atingere există magie și multă Dumnezeire. – Despre suflet si atingerea sa, Ramona Sandrina

Reîntregirea sinelui

sinele

Despre trecut, prezent și viitor. Și mai ales, despre noi.

Fiecare om este alcătuit din trecut, prezent și viitor. Acestea sunt etapele din viață care ne așează, asemeni unor piese de puzzle, la un loc. Ne transformă și ne dau forma omului care suntem. Totuși, indiferent cât de mult trecut purtăm în noi – sau cât de mult trecut poartă ființa iubită în ea – trebuie să dorim să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cei dragi prin ceea ce suntem și ne sunt în prezent. În toate clipele.

Nu trebuie să dorim să cunoaștem pe cineva prin trecutul său. Nici alții pe noi prin trecutul nostru. În trecut, toți am avut de învățat lecții. De făcut greșeli. De luat decizii proaste. De crescut mari și drepți. De ridicat și de dărâmat castele de vise, de dragoste, de așteptări. Nu se poate altfel. Dacă nu greșim în viață și dacă nu ne învățăm lecțiile, nu avem cum să știm ce ne dorim de la viitor, de la noi și de la cei din preajma noastră.

Trecutul este un fel de câmp de bătălie cu noi înșine, în care trebuie să câștigăm lupta cu propriile trăiri – dar și cu propriile lecții – pentru a putea contura forma viitorului nostru. A așteptărilor noastre. A noastră. Învățând din greșeli nu facem altceva decât să creăm, să reparăm, să modelăm, să dăm naștere unui nou tipar, unui nou standard, după care vom încerca să ne trăim viața. Un standard care să nu mai treacă pe unde am fost, ci să dea naștere unor drumuri noi și frumoase. A unor căi nestrăbătute care nu mai au cum să ne sperie și unde să lăsăm ceva din noi. Ca semn de cale. De trecere. De “noi”.

Niciodată nu vom ajunge să ne cunoaștem – pe noi sau unii pe alții – altfel decât prin noi înșine. Prin ceea ce ne suntem și ne vom fi nouă și unul altuia. Trecutul ne-a modelat, ne-a schimbat, a demonizat, într-un fel sau altul, părți din noi. Dar noi, prin înțelegere, respect și iubire putem să ne “curățăm” de demonii trecutului și proprii noștri demoni. Și niciodată nu reușim mai bine, mai minunat și mai frumos acest lucru ca atunci când iubim cu adevărat și știm că suntem iubiți cu adevărat.

Atunci, sentimentul acesta ne intră în suflet, în carne, în sânge și ne transformă. Ne face mai buni! Ne dă echilibru. Ne exorcizează de tot ce nu ne dorim a fi. Ne face să fim o persoană nouă chiar și pentru noi! Scoate la iveală tot ce suntem noi mai luminos și ne ajută să strălucim. Ne redă pe noi nouă și celui iubit.

Însă, indiferent de cât de mult ne transformăm, ne redăm și ne schimbăm, fiecare trebuie să rămână el însuși. În primul rând sie însuși! De ce? Pentru a putea dărui ce avem mai de preț celui pe care îl iubim și celor care ne sunt în preajmă. Pe noi înșine, de la suflet la trup! Pentru că fiecare avem în noi multe lucruri bune, vii, luminoase și frumoase de dăruit!

Eu, încep cu tine, pentru că nimic nu îmi este mai de preț în viață decât viața și inima mea cu tine, prin tine. Și familia. Familia noastră.

Nu vă întrebați de ce nu vine dragostea. Întrebați-vă dacă sunteți pregătiți să o primiți. Dacă v-ați primenit sufletul, gândurile și viața. Dacă sunteți pregătiți să renunțați la voi pentru un altfel de voi. Dacă știți că fericirea nu înseamnă să îți găsești jumătatea ci… întregul! Când răspunsul vine din interior calm, cald și firesc, priviți bine în jur. Mai mult ca sigur că dragostea este undeva în preajmă și vă caută. Ieșiți în întâmpinarea ei!

Viața nu e ușoară. Însă pentru nimeni și nimic în lume nu merită să o lăsăm netrăită!

WebCultura, Ramona Sandrina

Îmblânzirea sufletului

Imblanzirea-sufletului

Și astfel, am realizat că sufletul pereche, iubirea aceea unică, eternă, adevărată, apare când te aștepți mai puțin. Te ajută să te schimbi nu pentru el, ci pentru tine. Te iubește oricum, dar te vrea sănătos din toate punctele de vedere și te vindecă dacă este nevoie, cu el însuși acolo unde cicatricile tale încă sângerează. Și nu se plânge! Nu îl doare că ți-a pansat rănile cu bucăți din el! Și nu îți spune că din teamă și orgoliu, ai săpat în el ca în cele mai adânci albii de râu. Iubește și iartă. Îți spune doar când sapi în tine. Îți arată că orgoliul, mândria, teama nu au nimic în comun cu iubirea. Că ele sunt dușmanii acesteia. Că iubirea trufașă e semn de superioritate nu de iubire!

Concluzionând: dacă ne-am iubi mai mult am înțelege că nu orgoliile și principiile ne ajută în viață, ci dragostea necondiționată și renunțarea la ceea ce nu ne definește în adâncul sufletului nostru. – WebCultura, Ramona Sandrina

Baletul inimii

1

Pentru necunoscuți, cu dragoste.

Zoe Dumitrescu Buşulenga vorbește la un moment dat foarte frumos despre datorie și dragoste:

“Eu n-am dat nicio importanță carierei mele. Viața mea a fost total lipsită de ambiții. Eu n-am știut ce înseamnă ambiția, și atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste și mai cu seamă dintr-o obligație morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii și istoriei românești, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație, ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața unei astfel de situații”.

Când am citit rândurile de mai sus am zâmbit și am simțit o emoție frumoasă: parcă vorbea despre mine. Acesta a fost crezul meu de când mă știu. Să nu am ambiții, numai datorie și dragoste. Implicare și dăruire. Față de toți și tot: familie, prieteni, carieră, afaceri, necunoscuți. O obligație morală, sufletească și spirituală față de tot ce înseamnă frumos, educație, artă și cultură! Față de toți cei care fac parte din ea. Eu nu cunosc invidia. Mă bucur chiar și pentru reușitele celor care au încercat să mă denigreze, să mă rănească, să mă desființeze social și moral.

Probabil fiecare are o scară proprie a valorilor, a modului de a gândi, simți, acționa când se simt inferiori, superiori, răniți, frustrați, atinși. Nu îi judec. Nu îmi permit, deoarece nu sunt perfectă și sunt conștientă că în drumul meu am rănit și eu, am luat și eu decizii care au schimbat vieți sau au fost injuste. Cu sau fără voie, cu sau fără intenție, nu contează. A durut la fel.

Eu cred însă cu sinceritate în oameni, în partea bună din ei, în revenire la umanitatea proprie, la rădăcinile sufletești și morale a fiecăruia. De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic. Mi-ar face însă o mare fericire să știu că tot ce am făcut a fost folositor. A reparat. A ajutat. A pansat. A făcut bine. Că oamenii au zâmbit și s-au bucurat de mine, de o parte a mea pe care ei au simțit să o culeagă în inimile lor.

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc prieteni. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Dar măcar am avut vise pe care le-am încercat și le-am împlinit. Vise care la un moment dat se pot continua singure sau ne pot continua fără ca noi să știm, prin talentul celor care au participat la ele.

Baletul nu a fost dragostea mea dintotdeauna, dar a devenit și când a trebuit să rup din mine pentru ca el să crească mare a durut ca și când aș fi făcut un avort moral. Nu a durut fizic, ci sufletește. Baletul, însă, va rămâne mereu o mare dragoste a mea, alături de scris, cărți și muzică. Alături de cultură și artă. Singurele care ne mai pot salva de noi, de decăderea noastră și răutatea aproape cancerigenă ce ne caracterizează uneori. Și oamenii. Mă voi încăpățâna mereu să cred în ei și în frumusețea lor, deoarece în clipa în care nu aș mai face asta, aș muri de tristețe și singurătate!

De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic.

WebCultura, Ramona Sandrina

Gânduri cu oameni buni

oameni-buni

Iubesc oamenii simpli și deschiși. Oamenii care înțeleg să primească la fel de frumos cum dăruiesc. Fără să se întrebe de ce. Doar să se bucure de însemnătatea gestului. Doar să zâmbească și să mulțumească. Să înțeleagă că o lecție nu poate fi socotită învățată fără reversul ei: tot ce dăruiești se întoarce!

Iubesc oamenii care înțeleg să păstreze în inimile lor iubirea și căldura și care, astfel, știu că pot reuși în viață mult mai ușor. Adunând în tine doar amărăciune, gânduri negre și neputințe. Așa vei și sfârși. Tras în jos de propriile pietre de moară. Adunând în inima ta lumină, nu vei face altceva decât să devii farul altor oameni. Și punctul tău de sprijin în propriile căderi.

Iubesc oamenii care știu a zâmbi larg. Oricui, oricând și la orice. Știați că până și copacii iubesc să li se zâmbească? Li se simte fericirea în frunze și adieri. Iubesc oamenii care înțeleg că doar cu o inimă puternică, o minte clară și multă credință se poate înainta în viață fără să existe vreo piedică pe care nu o poți trece.

Iubesc oamenii care înțeleg importanța fiecărui fapt mărunt și care  își pun sufletul în tot ce fac. Ei știu. Știu că pașii mici și lucrurile aparent neimportante cresc inimile mari. Și mai știu ceva. Un lucru după care și eu mă ghidez mereu. Știu că inima este o busolă sofisticată. Ea nu doar că știe unde să ne ducă. Ea simte și bunătatea. Și, mai ales, vede! Vede tot ceea ce noi nu reușim să distingem. Vede alte inimi.

În tot ce faceți, lăsați un strop din voi, multă bunătate, o bătaie de inimă și gândul cel bun. Uneori, oamenii cad în abisuri adânci, iar de acolo numai lumina faptelor noastre bune și iubirea ne pot arăta calea înapoi, către noi.

Străluciți oameni frumoși, oriunde vă veți afla, orice veți face. Doar așa iubirea va găsi calea către voi și voi către ea. Presărând lumină!

WebCultura, Ramona Sandrina

Punct. Și de la capăt…

de-la-capat

Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă  pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi și ai demnitatea de a mă iubi până la capăt. Chiar dacă este unul la o aruncătură de clipă! Așa se despart doi oameni maturi. (…)

Sufletul nu are butonul “erase”…

… cu riscul de a fi din nou rănită, neiubită pentru tot ceea ce sunt eu și socotită tâmpită, voi prefera mereu să spun ce simt și să simt ceea ce spun! Nu mă voi închide într-o lume plină de teamă din care nimeni să nu mă mai poată vreodată scoate, pentru a reînvăța a trăi. Decât să trăiesc moartă toată viața, prefer să trăiesc murind, rănită de oameni.

Și… am pus punct. Pentru a reînvăța într-o zi, cândva, să o iau de la capăt.

WebCultura, Ramona Sandrina