Cum ne vindecăm de oameni? Cum ne vindecăm de iubiri?

1376578_210062675838206_139805385_n

Aud tot mai des întrebarea: “Cum ne vindecăm de oameni? Cum ne vindecăm de iubiri?”.

În primul rând, trebuie să înţelegem că oamenii şi iubirile nu sunt viruşi ca să ne putem vindeca. Nu putem lua un nurofen, paracetamol sau antibiotic ca să îi facem să plece. Nu se poate pur şi simplu! Pentru că ei nu au deschis o uşă să intre sau să iasă. Ei au pătruns în noi cu propriul nostru aport. Prin emoţii  şi trăiri care pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat, ne-au făcut să ne simţim fericiţi, vii şi frumoşi. Au descoperit în noi părţi despre care nu ştiam că le avem. Le-au valorificat sau le-au pus la pământ, ajutându-ne să ne descoperim, să ne ridicăm, să devenim mai puternici sau mai slabi. Să ne depăşim propriile temeri sau limite. Nu contează că am suferit. Din orice vizită a altora în sufletul şi viaţa noastră, învăţăm! Despre oameni, iubiri şi despre noi!

Oamenii şi iubirile nu trec cu nimeni şi nimic. Sentimentele şi emoţiile acelea, de odinioară doar se atenuează. Se împrăştie peste tot în noi. În memoria noastră, în gânduri, în carne, în sânge, sub piele. Adânc, până când ne obişnuim cu toate atât de mult, încât devin o stare de a fi.  Atât!

Totul se transformă ca o rană pe care o ştim exact unde este, chiar dacă până şi cicatricea a trecut, iar pielea s-a vindecat! Nu avem nevoie de locaţii sau hărţi prin noi, ca să ştim exact unde găsim un om care ne-a locuit.

Advertisements

Sub zodia iubirii

48320006_2075772372488491_7988002776665817088_n

Cred că noi doi ne apropiem cu paşi repezi de un sfârşit inopinant. Şi nu mai doare. Am trăit atât de multe morţi ale firii, încât nu mă mai poate sfâşia nimic în suflet. Când murim înlăuntrul nostru e ca şi cum am trăi o anestezie totală a fiinţei noastre. Ne adoarme sufletul, sângele, carnea, visele. Un timp. Mai mult sau mai puţin. Dormim şi ne trezim în aceeiaşi rană şi ne răsucim de atâtea ori, încât ne intră sub piele până în ADN şi ne obişnuim cu durerea precum cu aerul. Nu am fost niciodată omul care să rămân prea mult într-un loc unde încep să simt că nu mai aparţin. Nu îmi plac distanţele. Cu atât mai puţin joaca şi minciuna. Oricât m-ar durea, rup răul din rădăcină, când ajung să înţeleg că este vorba despre ceva profund, care nu se poate îndrepta. Nu plec niciodată fără să las tot ce sunt, unde sunt. Dau fiecare bătălie pentru ceea ce iubesc. Lupt, cad şi mă ridic. Dar când ştiu că nu sunt şanse să trăiesc totul la doi, frumos, normal, curat, îmi iau inima, trăirile şi plec. Nu e loc de pierdut în viaţă. Este şi aşa destul de multă neviaţă, tristeţe şi timp ne trăit, ca să pierdem şi mai mult din ceea ce putem trăi dacă nu fericţi, măcar în linişte.

Andrei Ilie, tânărul olimpic din Adjud care a creat aplicaţia BAC de 10 din dorinţa de a sprijini sistemul de învăţământ românesc

Andrei Ilie este elev în clasa a XII-a, la Colegiul Național ”Emil Botta” din Adjud, Vrancea. Despre Adjud, Andrei vorbeşte cu nostalgie şi drag, fiind mândru de faptul că oraşul de pe Trotuş şi Siret a dat societăţii româneşti foarte multe personalităţi de mare valoare. Andrei studiază la profilul matematică-informatică, este olimpic național la Tehnologia Informației și Comunicării (TIC), unde a obţinut în 2017 medalie de argint, iar în 2018 – menţiune şi medalie de argint. În ianuarie, a început să lucreze la proiectul „BAC de 10”, o aplicație utilitar educaţională care este de ajutor elevilor prin faptul că le centralizează materialele pentru examen.

 

Andrei Ilie, tânărul care la 18 ani vorbeşte despre performanţă

Andrei Ilie s-a născut pe 18 ianuarie 2001 la Adjud, în Vrancea, un oraş micuţ, aflat la confluenţa râurilor Siret şi Trotuş. Întâlnindu-l, vorbind cu el, am avut mereu impresia că stau la discuţie cu o persoană adultă, care ştie exact de unde vine, cine este şi ce îşi doreşte să facă pentru el.

Cumva, discutând cu astfel de tineri, toate conceptele pe care le acumulezi de-a lungul vremii legate de ei, se dau peste cap. Sunt asemeni unor oameni micuţi, aparent firavi, dar de o capacitate emoţională şi intelectuală remarcabilă.

Pe lângă numeroasele diplome şi realizări, Andrei Ilie ştie să glumească, iubeşte sportul, muzica, plimbările şi ieşirile cu prietenii şi colegii săi. Este de un bun simţ pe care cu greu îl mai regăsim în ziua de astăzi. Andrei mi-a povestit zâmbind despre faptul că în Adjud s-au născut mai multe elite ale României.

Este oarecum ciudat să mă aflu astăzi chiar eu enumerat printre elitele oraşului meu. Sper doar să pot ridica ştacheta şi mai mult şi să nu dezamăgesc nici pe viitor. Ştiţi că adjudenii au o vorbă despre cei care vin aici la noi în oraş? Ei spun că aceia care beau apă din Trotuş, nu mai pleacă de aici!

Am râs împreună cu el, deoarece tocmai ce terminasem de băut apa din pahar, apoi l-am întrebat dacă şi pentru el este valabilă această vorbă, dat fiind că majoritatea românilor îşi doresc să plece peste graniţe, pentru a se specializa.

Eu cred că nu contează dacă ne naştem la sat, în oraşe mai mici sau metropole, deoarece performanţa este ceva foarte personal, ea ţine de noi, de cât de mult ne place un anume lucru în viaţă şi de cât timp investim în propria noastră educaţie. Cred că performanţa ţine de fiecare şi este asemeni unui vis care ne locuieşte şi aşteaptă să se împlinească exact când trebuie să îi vină timpul!

Unii tineri se gândesc la vacanţe, dar Andrei Ilie visează la programare şi la schimbarea României

În aceste timpuri, în care tinerii vorbesc tot mai puţin despre educaţie, despre cărţi, despre şcoală, iar sistemul educaţional este el însuşi într-o oarecare derivă, există și tineri precum Andrei care se dedică în totalitate viselor despre biţi, programare, IT. Își dorește să studieze la Politehnică, secția Automatică, deoarece acolo ar avea șansele să studieze și să aprofundeze mai mult cunoștințele în domeniul IT.

Andrei Ilie BAC de 10

Nu este uşor să alegi acest drum deoarece domeniul evoluează constant și trebuie ca şi tu, la rândul tău, să ţii pasul cu toate noutăţile, să le cunoşti pentru a şti exact cum să faci faţă provocărilor.

În Adjud, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E un orăşel mic, boem, în care comunitatea devine o familie mai mare, se susţine, se ajută şi îşi sunt aşa cum ştiu ei, unii, altora. Mulţi îl cunosc pe Andrei de mic, îl preţuiesc şi îl respectă pentru tot ceea ce a devenit el şi vorbesc despre el cu mare drag.

Andrei mai are doi fraţi mai mici şi de care povesteşte cu seninătate, bucurie şi drag. Îşi aminteşte cum o ajuta pe mama lui să îi plimbe, stătea cu ei când ea trebuia să plece de acasă, le dădea să mănânce şi se jucau împreună.

Pentru Andrei, mama şi familia sa au fost mereu cele mai importante, alături de şcoală şi visele sale de a deveni un programator de succes, lucru pentru care a muncit mereu. De aceea, îşi doreşte foarte mult să reuşească să obţină sau să i se acorde o bursă, prin care să fie susţinut la Politehnică.

Oamenii de succes pot evolua mult mai uşor, având o susţinere deşi, este minunat să ştiu că am făcut totul de unul singur şi mă pot bucura de roadele alegerilor şi deciziilor mele. Bursele, în opinia mea, ar trebui oferite celor care se implică, oamenilor de succes, pentru a-i ajuta să evolueze mai rapid, să îi propulseze cumva, dacă mă înţelegeţi. Nu este uşor să alegi drumul IT, deoarece este un domeniu mereu în schimbare, iar noi trebuie să fim în pas cu toate, pentru a ne putea menţine în această ramură a viitorului.

L-am întrebat pe Andrei ce şi-ar dori el să facă după ce termină facultatea. Prin contribuția în IT, prin cunoștințele și experiența sa, Andrei Ilie va promova, va ajuta într-un fel sau altul România. Nu îşi doreşte să plece, deoarece el consideră că şi în ţară se pot face performanţe şi există şanse să aplici cu succes tot ceea ce îţi doreşti.

Ce este „BAC de 10”, cum s-a născut aplicaţia, la ce ne ajută şi de ce ar trebui susţinută de profesori

Cu Andrei, nu este foarte greu să întreţii o conversaţie. Din contră! Este atât de plăcut să discuţi cu el, încât am ajuns să uit şi de ce îi luam acest interviu. Am discutat istorie, literatură, despre elitele oraşului, despre cum a participat la un festival de muzică, despre sport. Deci, după cum bine înţelegeţi, acest tânăr are cunoştinţe nu doar în IT sau matematică. El pur şi simplu iubeşte să se informeze, să citească, să caute, să se documenteze.

De fapt, chiar aşa a început şi aventura lui în lumea informaticii. O fire mereu curioasă, întreba, iar dacă nu i se dădea un răspuns pe care el să îl considere bun, căuta până găsea singur ceea ce îşi dorea să ştie.

Când era mic, îi plăcea să caute peste tot, să descompună jucăriile şi să le refacă, să se joace la calculator, iar mai apoi, joaca a devenit curiozitate. Se întreba mereu cum se fac jocurile, apoi cum se fac programele şi cum ar putea şi el să facă acest lucru. Apoi, a aflat! De atunci, Andrei a devenit olimpic în IT, a obţinut un „Certificat Microsoft” şi nu s-a lăsat până nu a creat el însuşi o aplicaţie.

Aplicația creată de Andrei Ilie, folosită pe sistem Android, se numeşte „BAC de 10”. A fost un concept propriu, pornit iniţial ca un ajutor pentru el însuşi şi pe care apoi l-a extins, l-a oferit gratuit colegilor săi şi tuturor celor care îşi doresc să o acceseze  şi să o utilizeze.

Această aplicaţie nu face altceva decât să centralizeze într-un singur loc toate materialele publicate de Ministerul Educaţiei până acum, dar şi subiectele din anii anteriori pentru examenul naţional de Bacalaureat. Ştim cu toţii că nu este uşor ca atunci când te pregăteşti pentru Bac, să începi să cauţi pe internet după materialele de studiu sau după variantele pe care poţi lucra pentru a-ţi verifica cuunoştinţele.

La început, „BAC de 10” s-a adresat elevilor de la profilul filologie și matematică-informatică. După ultimul update însă, Andrei a implementat şi materiile de la ştiinţele naturii, ştiinţe sociale, competenţe digitate 2019 şi tot ce a fost publicat de Minister la română, engleză şi la tehnologia informaţiei şi comunicării. Practic, elevii pot găsi totul la un loc.

A început-o în ianuarie 2019 şi a fost un succes. Numai în Google Play, BAC de 10 are peste 6000 de descărcări, dar Andrei nu se va opri aici. A lansat chiar o invitaţie către profesori şi către toţi cei care îl pot ajuta cu sfaturi ce țin de acest proiect și care l-ar putea face mult mai util pentru elevi şi chiar pentru profesori, putând fi chiar o platformă de mare ajutor în educaţie, pe viitor.

Cum este să fii celebru la 18 ani şi cine te susţine din spatele culisei

Când i-am pus această întrebare, Andrei a zâmbit, a roşit şi a început să râdă. Vă spun pe cuvânt că nu ştiu cum astfel de suflete se nasc printre noi. Parcă vin din alte lumi, lumi mai bune, mai frumoase şi se nasc pentru a ne da nişte lecţii despre noi, despre limitele şi capacităţile noastre. Indiferent de unde vin însă, cei care îi descoperă, îi susţin şi le oferă suport, sunt categoric o altă formă de îngeri pe pământ.

Cred că mă vedeţi mai mult decât de fapt sunt. Eu nu sunt celebru deloc. Eu sunt doar Andrei şi aşa mi-ar plăcea să rămân mult timp. Cel puţin pentru prieteni, familie şi oamenii care mă cunosc. Celebritatea este altceva. Eu sunt doar partea utilă. Dar dacă vreţi să vorbim despre celebritate, aş prefera să spun că ea stă mereu în spatele scenei. Ştiu asta, de când am fost la festivalul de muzică. Am concurat şi acolo. Oamenii care ne croiesc aripi, care ne susţin visele, care ne împing din spate când noi nu mai credem în noi, sunt mereu în umbră. Ca noi să ieşim în lumină, oamenii cu adevărat valoroşi stau în umbra noastră şi ne ghidează.

Cu siguranţă, cuvintele acestea m-au emoţionat profund. Sunt cuvinte atât de mari, de la un omuleţ încă atât de tânăr. Citindu-le şi recitindu-le, ele pot fi semne de cale umană, morală şi spirituală pentru mulţi dintre noi, care am fost unde este el acum, cu mulţi ani în urmă.

Am oftat şi am încercat destul de mult să îmi găsesc din nou curajul să reiau întrebările. El nu! Pare că toate răspunsurile i se potrivesc ca o mănuşă. Deci, oamenii aceştia din umbră, mi-am dorit să îi scot cumva la lumină. Să îi ştim şi noi.

Mama! Ea este eroul meu. Ea a ştiut din prima zi în care am început să distrug tot prin casă prin curiozitatea mea, că sunt deosebit şi m-a susţinut mereu. A ştiut când să spună „nu”, când să îmi dea brânci să zbor, când să mă pupe şi când să îmi spună că nu am procedat corect. Nu m-a alintat toată ziua, dar a ştiut categoric când să îmi dăruiască afecţiunea ei şi să mă suţină, iar eu îi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-a fost, îmi este şi îmi va fi! Apoi, un om care a ştiut mereu să găsească ceva nou în mine, să mă stimuleze şi să mă îndrume pe acest drum, este Doamna Dana Diaconu, profesoara mea de informatică de la liceu, căreia îi voi fi mereu dator pentru toată susţinerea dumneaei. Familia! Fiecare membru al familiei mele, într-un fel sau altul, au fost cei care m-au sprijinit, m-au susţinut, m-au iubit şi au crezut în mine! Le mulţumesc, tuturor şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni!

Cuvânt de încheiere

Cu paşi mai înceţi, mai repezi, ne-am apropiat şi de încheierea acestui interviu, pe care vă spun cu mâna pe suflet, eu l-aş mai fi continuat ore întregi. Este o mare bucurie şi o mare revelaţie pentru mine ca jurnalist, om şi mamă, să pot sta la astfel de conversaţii cu tineri de vârsta lui Andrei.

Sigur, nu este primul cu care am discutat, dar cu siguranţă este unul dintre cei care mi-a intrat la suflet, care m-a atins şi m-a răscolit pe toate părţile, arătându-mi cumva că şi la vârsta mea, pot lua lecţii de la persoane atât de tinere. Şi nu e o ruşine! Pentru mine, a venit ca o binecuvântare!

Cu atât mai mult mi-a venit greu să mă despart de el, cu cât povestea lui este mult mai mult de atât. O poveste de viaţă care poate ar schimba multe destine. Dar nu pe el! El este omul care sigur s-a născut sub o stea norocoasă şi binecuvântată, omul care de acolo, din viitor, va avea cu siguranţă multe de spus pe scena acestei ţări şi a acestei vieţi.

Andrei Ilie BAC de 10

Andrei Ilie nu este omul care să iubească celebritatea, după cum aţi văzut. Este de o modestie, de o sensibilitate şi profunzime covârşitoare! Dar chiar şi aşa, celebritatea pare să îl iubească foarte mult pe Andrei. Sau hai să nu îi spunem celebritate şi să o numim, ca el, performanţă şi rezultat de succes!

Am să îl las tot pe Andrei să încheie cu un îndemn de al său:

Eu cred că fiecare om are un talent, dar unora le este teamă să îl manifeste. Eu le spun tuturor să încerce să îşi învingă temerile, să iasă din propriul anonimat şi să îşi materializeze pasiunea, într-un fel care să devină benefic tuturor, să construiască şi să ajute societatea românească şi nu doar, să progreseze, deoarece acesta este scopul nostru ca oameni, să lăsăm ceva palpabil, ceva bun şi util în urma noastră!

Ce să îţi doresc eu ţie, Andrei? Îţi doresc să îţi împlineşti şi să realizezi tot ceea ce îţi doreşti tu în viaţă, suflet nobil şi frumos! Îţi doresc să găseşti susţinerea pentru o bursă la Politehnică şi astfel, să mai adaugi îngeri de oameni în culisele vieţii tale, care cu siguranţă va fi una remarcabilă! Îţi doresc să ai parte mereu de oameni buni ca pâinea caldă, care să ştie să îţi fie mereu alături şi să te preţuiască pentru tot ceea ce eşti tu! Mult, mult succes!

Pe Andrei Ilie, îl puteți contacta pe pagina de Facebook BAC de 10, pe contul său personal sau la adresa de email andreileonard1801@yahoo.ro . Așteaptă cu mare deschidere orice sfat, eventuale erori sau chiar posibilități de a accesa o bursă la Politehnica din București pe care și-o dorește atât de mult.

Cu mâna pe inimă vă spun că merită din plin această șansă. Pentru rezultatele lui din toți acești ani de școală. Pentru viitorul educației românești. Și, cum chiar Andrei spune, pentru a demonstra că și în România se poate face performanță!

Articol realizat de Ramona Sandrina pentru Elita României

La Templul Medinet Habu, veţi învăţa cât de mici suntem noi, oamenii…

Nu ştiu câţi aţi fost aici. Dar dacă veţi ajunge într-un pelerinaj la Templul Medinet Habu, veţi învăţa cât de mici suntem noi, oamenii, în faţa Marilor Zei şi faraoni ai Egiptului.
 
O hiperbolă a cuceririlor lui Ramses al III-lea în Siria şi în Nubia. dar şi loc de refugiu pentru copţii care veneau aici să îşi înalţe rugile creştine, acest loc ne învaţă despre noi, lucruri pe care nu le cunoşteam. Poate smerenia în faţa unei măreţii, mai mari decât ne-am putut-o noi imagina. Acolo, pare că şi Dumnezeu stă şi oftează uneori pentru oameni. Îl simţi, aşa cum poţi să simţi magia vremurilor apuse cum te furnică în suflet, cum te străbate ca o emoţie vie. Te strigă! Ai impresia că acele coloane, acele hieroglife, acele locuri, te cunosc. Te ştiu pe litere.
 
Eu am plâns. M-am aşezat acolo jos, pe o treaptă de la intrare şi am plâns, în timp ce pe rând, vocile trecutului, zeii mai mici şi mai mari, faraonii, se perindau prin faţa mea de pracă aş fi revăzut un film despre ei. Un gând mi s-a aşezat pe umăr şi m-a chemat. Aveam alt nume şi veneam din alte timpuri. Mă regăseam cumva acasă. Ştiu. Eu ştiu că o parte din mine umblă de multe vieţi pe aici, prin nisipurile Egiptului, doar că nu m-am regăsit în totalitate. Încă mă caut. Încă mă regăsesc, mă alung, mă tem şi mă aud.
În mine, bate o inimă. Alta. Trebuie să aflu a cui este! Atunci, voi fi acasă pentru totdeauna!
 
Pereţii construcţiilor de la Medinet Habu brodează parcă în ei, povestea timpurilor glorioase şi strălucitoare ale unui imperiu demult apus. Ramses al III-lea, unul dintre cei mai mari faraoni, de al cărui nume am auzit de nenumărate ori, avea sa îşi facă aici lăcaş. Nu departe de Valea Regilor mormântul său va fi un fel de carte vie, scrijelită în piatra inimii, unde vor fi să fie reamintite şi povestite victoriile, luptele, bătăliile. Templul a fost să fie unul sub paza lui RA, cel Atotputernic şi aşa a rămas!
 
Acest templu cu tot ceea ce înseamnă el ca ansamblu, are o importanţă cu atât mai mare, cu cât istoriografica sa este legată de reprezentările prin care sunt scoase la lumină, legăturile egiptenilor cu alte popoare şi culturi, cu care au venit în contact în acele timpuri, nefiind altceva decât incursiuni războinice ale faraonilor, invazii şi cuceriri ale egeenilor, oamenii cunoscuţi ca fiind ai mărilor şi care sunt originari din Anatolia, Siria sau Canaan,. Toate aceste momente de glorie sau declin ale timpului, ocupă un loc distinct în epopeea redată în hieroglife, hieroglife nemuritoare, care au săpat parcă în tot Egiptul, lăsând semne de cale celor care vor fi să le urmeze.
 
Ca aspect arhitectural, ansamblul de la Medinet Habu se impune printr-o structură orientală care include înlăuntrul său şi un palat, construit din cărămidă. Poarta de la intrare se numeste migdol şi este proprie fortificaţiilor asiatice, stil care a influenţat după un anumit timp, construcţiile egiptene, dat fiind că popoarele s-au intersectat de nenumeroase ori de-a lungul istoriei. Acest ansamblu este alcătuit din săli de festivităţi, estrada pentru tron, băi, acestea fiind prioritare în Egipt, fereastra de unde faraonul, alesul Zeilor pe Pământ, privea procesiunile, evenimentele la care nu dorea să fie prezent de foarte aproape sau asista la sărbători.
Familia, casta lui Ramses erau adoratori ai lui Amon, de aceea, acest templu are în subansamblul său şi un lăcaş de cult unde se rugau adoratoarele divine ale lui Amon. Astfel, în memoria prinţeselor Amenirdis, Shepenupet si Hitocris, au fost ridicate şi un fel de capele care să le păstreze eternitatea printre muritori.  Soţiile, fiicele faronilor şi câteva din femeile cu rang înalt ale casei faraonice, erau înalte Preotese, slujind în Templul lui Amon, acest fapt, amintindu-ne încă o dată că păşim pe nisipurile, unde odată, păşeau zeii. Ar trebui să păşim încet, să nu le tulburăm nisipurile!
Sigur, toate acestea, fac parte dintr-o altă lume. O lume pe care eu am încercat-o altfel. Cu pasul desculţ al simţurilor şi cu inima. Am fost peste tot şi mi-am lăsat palma sufletului să atingă fiecare colţ al ansamblului, în căutarea altei bucăţi de puzzle care să mă întregească. Aveam să mai găsesc una. Dar nu aici. Aici, am venit să îmi alin câteva gânduri, să îmi găsesc smerenia şi liniştea.
Şi mai aveam să găsesc ceva aici. O lume a bărbaţilor, care îşi pecetluiau victoriile într-un mod pe care eu nu am cum să îl înţeleg. Nici nu vreau. Celor învinşi, li se tăia capul şi organul sexual, iar la sfârşit, toate se adunau într-un morman uriaş, închinat faraonului, ca dovadă şi înveşnicire a victoriei şi învingătorilor.
 
Templul de la Medinet Habu cuprinde 7000 metri pătraţi de sculpturi şi picturi încrustate pe ziduri, iar hieroglifele şi reprezentările au fost atât de tehnic şi profund săpate în piatra construcţiei, încât nimeni nu a reuşit de-a lungul vremii să şteargă sau să înlocuiască din memoria pereţilor faptele şi gândurile marelui faraon ramesid.
 
Mă aplec şi iau în palmă nisipul, pe care îl duc la ureche, iar apoi, îl strecor încet printre degete, înapoi, la locul său. Pe nisipurile mari şi frumoase ale Egiptului. Fierbinţi! Vroiam doar să mai aud încă o dată ecoul care se va fi auzit acolo, pe pământurile acelea aproape sfinte de la Medinet Habu din vremuri demult apuse. Sau poate că nu! Poate că timpurile, faraonii şi zeii dorm doar o vreme. O vreme, cât să poată să renască din nou!
Păşind către ieşire, las în urma mea un loc unde s-au înălţat atât rugi către Amon şi altor zei egipteni, cât şi rugi creştine rostite în limba lui Iisus şi a Evangheliilor vechi şi adevărate!
Nu am să spun nimic, în timp ce mă îndepărtez. Doar am să iau o rugă în suflet şi am să o ridic Soarelui RA. Poate într-o zi, îmi va spune, unde mi-am purtat paşii în alte vieţi.

cântecul pescarului

Pescari, pe malul Mediteranei, Alexandria, Egipt

nu voi merge astăzi pe mare,
mai rămân o uitare pe ţărm,
să ţes năvodul şi viaţa, pe ici-colo,
unde pare să nu fie atât de dreaptă.
uneori, mă apasă pe suflet până în negura gândurilor,
dar mâine se spune că e un răsărit mare, iar soarele
va aduce din nou peştele la suprafaţă. poate şi norocul,
iar eu voi naviga alte câteva speranţe

 

primul şi ultimul răspuns

Imblanzirea-sufletului

inima mea nu cunoaşte războaie
de aceea, în orice lupte a fost prinsă, a pierdut
mereu o găseam sângerând în tranşee părăsite demult
de cei care le-au săpat la început pentru apărare,
apoi pentru bătălii în care nimic nu era de cucerit
decât de acceptat

– ucidem iubirea fără remuşcări, apoi o plângem ca pe un mort –

inima mea nu cunoaşte asedii
decât iubirea, iar pe acest câmp de sentimente
mă pierd în tine ca într-un lan de culoare şi frumos
nici prea mare, nici prea mic – numai bun mie
te iau peste umeri ca pe singurul şal ce-mi încălzeşte
viaţa cu viaţa ta!

– dar ea, iubirea ne rămâne totuşi, primul şi ultimul răspuns –

M-am căutat mult timp

10421607_923445217670808_7447261817092193628_n

M-am căutat mult timp și nu m-am găsit. Nu m-am regăsit. Purtam în mine o străină care nu îmi semăna la nimic. I-am permis să mă coboare în cele mai negre adâncuri și să îmi curgă pe obraji cele mai amare lacrimi. I-am permis să îmi rupă inima și să iubească fără speranță. Într-o zi, mi-am dat seama că mi-am fost la îndemână tot timpul. Trebuia doar să înțeleg că între mine și gândurile mele, între mine și trăirile mele, între mine și mine, nu trebuie să fie nimeni decât eu. Atunci, m-am recunoscut în oglinda sufletului meu și dintr-o dată, nu am mai fost singură, tristă și neîmplinită! Mă am pe mine! 

De vorbă cu Egiptul

alex fog

Uneori şi Zeii sunt posomorâţi. Cei care odată se jucau cu razele peste mare şi îmblânzeau valurile, acum murmură prin văzduh. Nimeni nu ştie ce poate întrista un zeu într-atâta încât să ne tulbure apele, să ne plângă norii şi să îndoaie palmierii înalţi ca pe nişte paie, în mâna unui copil supărat. În toată această supărare, doar bărcile stau parcă nemişcate. Nici nu le vezi când suspină în spate şi în faţă, alunecând uşor peste apele cenuşii, ca o mângâiere. Îi şoptesc mării în mareză că ea este cea mai frumoasă, că nici o alta nu are atâtea culori şi nuanţe de azur şi verde, iar ea, mai aruncă un val spre ţărm întrebând unde îi sunt culorile, iar bărcile îi răspund…”la noi, le păstrăm dimineţilor când ţi le întindem pe chip, precum prinţesa îşi fardează ochii.” Iar marea adoarme. Şi mările au paznicii lor, suflete îndrăgostite de ea, până peste puterea zeilor. Iar mâine e o zi…şi iarna va trece peste frumoasa mea Alexandria, care acum, pare mereu somnoroasă, ascunsă sub un şal de ceaţă din care, uneori, ţâşnesc glasuri, păsări, rugăciuni din moschee şi Biserici şi viaţă. Din când în când, în amiezi, Zeii îşi amintesc să râdă. Şi când ei râd, e soare… Şi râd şi eu! Că mi-e drag de zeii fericiţi!

(De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)