gândul VII

fără tine, umblu pe sârmă. nu am echilibru. cad. mă lovesc mereu de umbre. de întâmplări. de destin. de oameni. de rătăcire. de teamă. de fără tine. ești steaua mea polară. nu vezi cum te strigă cerul meu? ce înger! fără mine. fără cer. fără tine. doamne, ce noapte grea și fără de sfârșit!

(gândul VII – Ramona-Sandrina)

Gândul zilei…

Gândul zilei…

„Nu recunosc alt semn al superiorității, decât bunătatea!” – Beethoven

Iar oamenii au încetat să mai fie buni. Ne place să ne judecăm unii pe alții cu prea mare ușurință și doar pentru că noi avem ceva: o casă, o familie, un soț, o soție, copii, mașină, profesie, îi judecăm pe cei care nu le au! Îi subestimăm și îi facem să se simtă vinovați pentru ceva ce ar trebui să mulțumim Domnului că noi avem și ei, cine știe din ce motive nu le au sau nu le mai au.

Am devenit aroganți și cruzi. Nu mai știm să fim empatici și buni. Urâm prea mult, prea tot și prea ușor! Iubirea, impune mai multe…și nu e la îndemâna sau înde-inima oricui.

Oare când am încetat să fim blânzi, să ascultăm înainte să ridicăm piatra? Oare când am încetat să ne fim unii altora firesc?

Mă tem din ce în ce mai mult că am devenit fără scăpare ca specie umană…Ne desuflețim tot mai mult, tot mai des, tot mai profund!

Te îmbrățișez în Cer, Bunule!

Azi, este Sfântul Dumitru. A fost ziua ta, Bunule. Dintre toţi Sfinţii de pe Pământ şi din Cer, tu îmi eşti cel mai sfânt. Nimic nu poate rupe ceea ce noi am născut aşa frumos între noi. Aşa cum mi-ai spus: “Oamenii nu mor, Sufleta Bunului! Oamenii doar se mută la noi în inimă şi continuă să trăiască!”. Aşa este. Tu nu ai mormânt. Tu ai toată inima mea şi inima celor care îşi amintesc de tine. Şi trăieşti prin noi.

Te îmbrățișez în Cer, Bunule!

© Stol de rândunici, copilăria!

Ramona Sandrina Ilie

41939074_1505861746224382_7462221079382065152_n

Am plâns. Lunile trec repede, ca și cum le-ar plimba un vânt nebun peste tot cerul meu care e tare departe. Iulie e departe deja și ea. Și august. Septembrie pare de neatins. Le simt grele până în sânge depărtările acestea, dar nu toate ni-s cu putință uneori. Și trebuie să învățăm să așteptăm întâlnirile. Sau reîntâlnirile.

O văd și eu cum mă cheamă, femeia aceea îmbrăcată în port popular, cu cosițe negre și ochi de coacăze.Îmi zâmbește și o aud cum mă strigă. Îi simt și îmbrățișarea aia ca a bunei mele cea bună și simt cum mă învăluie mirosul din fumul de Mărășești al bunului meu cel bun.

Pe ferestruica aia de la avion am privit sărat. Lacrimile mi-au rămas acolo ca să se transforme în mări uscate de sare. Oamenii nu vor mai vedea prin ferestre decât doruri. Ale mele. Ale lor.

Mi-e dor de aerul…

View original post 316 more words

În lumea copilăriei mele, casa bunicilor a fost un castel fermecat

Vă amintiţi cum era copilăria? O altă lume! Eu când intru în lumea copilăriei, o fac aproape fără să respir. Pe vârfuri, în şoaptă, ca un copil care intră în lumea lui Alice din Ţara Minunilor. E atâta frumuseţe în Copilărendia!

Un tărâm nestrăbătut încă de paşii noştri firavi, dar îndrăzneţi, care nu se temeau de nimic! O lume pe care nu o cunoşteam, străină, dar pe care o exploram de dimineaţa până seara, uneori şi în vis. Un tărâm neumblat, cu mări nestrăbătute, cu ceruri pe care navigau visele noastre de copil în corăbii mari de piraţi, cu pânze care se umflau în bătaia stelelor. Noi nu zburam cu vântul ci cu gândul!

Copilăria era o lume cu oameni nenăscuţi încă în gândurile noastre, în joaca noastră, în viaţa noastră. Noi îi năşteam, pe rând, când înţelegeam rostul lor în lumea aceea fascinantă şi mare, ca o lună noaptea, care coboară prea mult spre pământ şi ne miră, transformând totul într-o magie atât de firească unde ne plăcea să râdem larg și din suflet, să chicotim din orice, să ne mirăm, să credem în zâne și spiriduși, să îi lăsăm să ne șoptească la ureche, să credem în visele unde ne luptam cu dragoni şi salvam lumea, deoarece eram cei mai puternici, să zburăm alături de zâne şi să prindem fluturi, să vorbim cu personajele noastre preferate din cărți și să devenim unul, să îl pândim pe Moșul în Ajun și întotdeauna să ne uimească deoarece nu îl putem găsi, doar el pe noi, să punem globuri în brad și să credem că toată lumea e acolo, alături de noi, închisă într-o carte de povești fără de sfârșit ca cea a lui Bastian și Atreyu.

Vă amintiţi cum după ce mai făceam un pas, se mai năştea o luptă cu un dragon, cu o vrăjitoare, cu un căpcăun care mai tam-nesam ieşeau din cărţi să ne coloreze zilele şi câteodată, mai cuceream un castel, un prieten, un deal pe care agăţam steagul sau o vale unde ne aruncam undiţa să prindem peştişorul auriu. Toate ne vorbeau pe limba noastră în copilăreşte pe atunci. Înţelegeam albinele, furnicile, norii, vântul, peştii, apele. Toţi vorbeau limba noastră şi era minunat să îi putem auzi!

Iar în lumea copilăriei mele, casa bunicilor a fost un castel fermecat. Acolo nu intrau coșmarele, nici zânele rele. La colțul casei și în fața fiecărei frici de a mele, stăteau ei…bunicii!

Niciodată, dar niciodată nu mi-a fost frig la buna și la bunul. Nici trist. Nici…teamă!!! A fost singurul loc unde niciodată nu mi-a fost teamă de nimeni şi nimic. Nu mi-a fost teamă să vorbesc, să cred, să îmi împlinesc, să gândesc, să fac prostii, să alerg, să mă caţăr, să cad, să iubesc! Ştiam că orice aş face, bunica şi bunicul vor găsi o învăţătură care să mă ajute leac la inimă. Şi, aşa era.

Când eram mică şi mă loveam, bunica sărea mereu şi pupa. Ridica ochii la mine şi ştiam că poate vindeca orice. Când am mai crescut, am învăţat că sunt răni care nu pot fi vindecate.

Rana și vindecarea…

Cândva, găseam scuze fiecărei persoane care mă rănea sau care arunca în mine cu vorbe goale, fără esență.

Găseam scuze, deoarece credeam că au dreptul să facă asta, pe motiv că poartă poveri psihologice, drame și traume. Numai că, lăsându-i să mă rănească fără sens, ajungeam să le port eu rănile, iar ei, tot nu se vindecau.

Și am înțeles că datoria noastră umană nu este să trecem cu vederea derapajele celor care suferă traume, ci să îi facem să înțeleagă că sunt victimele propriilor iluzii, a propriului trecut și că trebuie să încerce să se vindece. Dacă nu reușim să facem asta, mai bine ne îndepărtăm, deoarece traumele lor, vor deveni boala noastră! Depresia noastră! Trauma noastră!

Vindecarea nu vine rănind alți oameni, răzbunându-te pe toți cei care nu îți dau dreptate, insultând tot ce nu este pe aceeiași lungime de undă cu tine. Nu! Vindecarea vine din înțelegerea propriilor frustrări, revolte, drame, așteptări, căderi! Apoi, eu, așa cum am spus cuiva, eu înțeleg adâncimile psihologiei și a problemelor cu care se confruntă unii, dar chiar și așa, ce vină au oamenii încât să le care sau să le înțeleagă mereu problemele nerezolvate? Să îi perieze mereu, să îi ridice, să accepte să fie placă de darts?!

Toți avem neîmpliniri! Toți! Dacă aș povesti vreodată traumele, dramele și problemele mele din viață, nu ar crede nimeni că sunt aici. Cu atât mai mulșlt nu ar înțelege cum am găsit puterea. Uneori și eu mă întreb: cum? Doar că eu știu cum!

Pentru că am gândit mereu că oamenii, familia și fata mea nu sunt obligați să îmi care mie bagajele personale și am încercat…Dumnezeu numai știe cum…să tot las din bagaje pe drum, până m-am eliberat!

Și nu le-am dat mai departe, nu am împovărat, nu am judecat, ci am înțeles că eu am rana și tot eu dețin și secretul vindecării ei!

trăim și murim în reciprocitate

această pagină este una de autor. tratați-o ca atare.
cuvintele nu exprimă mereu ceea ce sunt eu. la un moment dat.
e un tratament. când le tratez eu pe ele, când ele pe mine.
trăim în reciprocitate. o căsnicie din care nu poți ieși.
te poți doar descarna. ești ferfeliță cu literele împrăștiate peste tot.
de parcă te-ar fi scuturat cineva de suflet. atenție însă! repet:
e doar un tratament. ca la un ospiciu. creează iluzii și hipnoze adânci.
ne lingem rănile reciproc. și iubirile. nu râdem. scriem. nu plângem. scriem.
nu trăim. scriem. nu murim. scriem. vedeți cât de ușor se poate muri și trăi?
cuvintele nu exprimă mereu ceea ce sunt eu. la un moment dat.
e un tratament. când le tratez eu pe ele, când ele pe mine.
trăim și murim în reciprocitate.

(trăim și murim în reciprocitate, Ramona-Sandrina)

Creşti doar copila mea şi fii fericită!

Nu mi-am dorit niciodată ca fetița mea să crească deșteaptă. Îmi doresc să crească înțeleaptă şi fericită! Nu mi-am dorit să fie cea mai bună la școală, ci să fie cea mai bună la folosirea învățăturii în viață. Nu îmi doresc excelența decât în măsura în care aceasta va construi o viață plină de umanitate, fericire şi frumuseţe! Creşti doar copila mea şi fii fericită! – Ramona Sandrina