La pas prin Alexandria cu Travelistii

Îmi cer scuze pentru suspansul creat, legat de ziua de ieri, dar am socotit să nu fac live, deoarece aș fi distrus toată surpriza și clipul realizat de ei, pentru voi și mulți români și iubitori de vacanțe pe cont propriu.

Mulțumesc, Andi Ràdiu pentru că m-ai informat cu privire la faptul că doi români frumoși sunt în zonă! Așa, am avut ocazia să îi cunosc, să îi plimb atât cât a permis timpul, prin locuri mai puțin umblate de turiști. Regret faptul că nu au stat mai multe zile, deoarece Alexandria este un oraș gerneros din punct de vedere al turismului istoric și cultural, nu doar al turismului clasic. Dar, pe data viitoare!

Îmi permit să lansez din nou invitația către voi și să vă spun, că oricare ajungeți pe tărâmurile oamenilor soarelui, în Alexandria sau în Egipt, mă puteți contacta cu încredere. Pentru aceste trasee alături de voi, nu mă recomandă meseria, dar mă recomandă iubirea față de istorie, egiptologie, față de Egipt și egipteni, dar și studiul culturii, tradițiilor și obiceiurilor din Orientul Mijlociu! Informația pe care o ofer am obținut-o prin documentare (vreo 15 ani de umblat, studiat, documentat) și luând Alexandria la pas, ore întregi, zilnic.

Cunosc locurile cunoscute de mulți, dar și locuri pe care nimeni, niciodată nu o să vi le prezinte, deoarece sunt chiar localnici care nu știu tot ce ține de orașul lor.

Nu sunt omul banului, eu doar iubesc să mă întâlnesc cu români, să mă bucur de o parte din România mea, prin voi, să pot vorbi în limba maternă și să vă ofer informații despre Egiptul real 🙂 ! Dacă o să vă placă acest clip realizat de Traveliștii, aka Flori Patrascu și Marian-Gabriel Patrascu, vă rog să îl distribuiți, ca să vadă și alții, frumusețea Alexandriei și să știe, că aici, locuiesc români, care se vor bucura și vor fi fericiți să îi întâmpine și să le prezinte orașul Cleopatrei, de pe malul Mediteranei!

Susțineți-i și promovați-i pe Marian și Flori, deoarece așa, mai multă lume va înțelege că nu este nimic rău să plecăm uneori în călătorii pe cont propriu, să descoperim lumea, sau de ce nu, chiar pe noi înșine!

Toamnă de poveste vă doresc…

Pentru mine, toamna nu este un anotimp. Este o stare, un fel de a fi. Este o melancolie pregătită mereu să picteze visele noastre. Amintirile. Dorurile. Este o potecă îngustă, printr-o pădure fără de sfârșit în care ne regăsim pe noi și frânturi din alte timpuri. Toamna este despre noi, mai mult decât oricare alt anotimp. N-aș fi crezut. Mi-ar fi plăcut să mă numesc ca o lună de toamnă. Și-ar fi făcut culcuș în numele meu, păsările care nu sunt călătoare.

O toamnă de poveste, vă doresc! Bine ai venit, Septembrie!

Scrisori către noi – privind în urmă, deschid răni și închid căi!

Ceea ce nu înțeleg unii, este faptul că eu nu înaintez pe drumurile care nu duc undeva, care se înfundă sau se opresc brusc. Când simt că drumul s-a poticnit, s-a închis, s-a transformat într-un cerc vicios și fără de sfârșit, închid ușa și îmi caut propria cale. Poate cu multe pietre, îngustă, stâncoasă, dar prefer să înaintez decât să bat pasul vieții pe loc lângă omul nepotrivit, relația nepotrivită sau locul unde nu mă mai simt iubită, înțeleasă și respectată.

Voi continua și singură o bucată de viață. Sau chiar toată viața dacă va fi nevoie. Nu mă sperie singurătatea, cum mă consumă lipsa de respect, neliniștea și nesiguranța care naște depresie și tristețe.

Urăsc promisiunile făcute în vânt, lipsa de viziune, de reciprocitate, de loialitate. Urăsc ca o relație să se întindă la infinit, fără a avea capacitatea de a se stabili și trăi frumos. De aceea, eu, când părăsesc un drum, închid toate ușile în urma mea. Nu mă mai frământ cu ceva sau cu cineva alături de care am consumat deja energie, timp, sentimente și nu au dus nicăieri.

Întorcându-mă mereu din drum, nu aș face altceva decât mi-aș închide și accesul către propria liniște, stabilitate și fericire. De aceea, oricât de lung sau greu ar fi drumul pe care trebuie să îl străbat până la mine, voi privi mereu în față și niciodată în urmă. Privind în urmă, deschid răni și închid căi!

Ori, înainte de orice drum, de orice călătorie, importantă este liniștea interioară. Fără ea, nu vom reuși niciodată nici să înaintăm, nici să clădim, nici să păstrăm!

Astfel că, înainte de a te consuma mereu cu altcineva, concentrează-te la viața ta. În timpul în care tu te ocupi de ceva ce nu mai există de când a fost închisă ușa, în relația ta se va crea cravașe, iar prin ele, vor intra persoanele care văd șansa, o stipulează și o vor folosi împotriva ta și în favoarea lor!

De aceea, nu este bine să fim invidioși, orgolioși sau geloși pe trecutul ființei de lângă noi. În timp ce noi ne batem capul cu gelozii și emoții nefondate, cu proiecții ale neîncrederii noastre în propria relație și persoană, alții vor profita de asta și vor ocupa spațiile goale lăsate de noi, până când, noi ne vom trezi în afara propriei relații. Și nu putem da vina pe nimeni, decât pe noi! Lipsa de încredere a creat golurile pe unde s-a strecurat altcineva, cu emoții pline și dorința de a vindeca! Sau poate nu, dar asta va deveni o altă lecție, dacă nu va fi un final fericit.

Localizarea, geografia Patericului și Schetia

( Avva Bishoy  sau Mănăstirea Sfântului Paisie cel Mare )

Pășind pe urmele monahismului egiptean și a Patericului, vom afla că acesta a fost și el un „dar al Nilului”, deoarece în mai puţin de o sută de ani, până la sfârşitul secolului al IV-lea, monahismul urcase pe Valea Nilului aproape 2000 de kilometri, ridicându-se în deșert sute de lăcașe ale sfinților părinți.

(Deir al-Surian – Mănăstirea Sirienilor unde se află chilia Sfântului Paisie cel Mare, cunoscut la creștinii ortodocși copți ca Avva Bishoy, locul în care acesta I-a spalat picioarele Domnului Iisus, copacul Sfântului Efrem Sirul )

Nilul traversează Egiptul pe o lungime de peste 1500 de kilometri, apoi se ramifică la Cairo (vechiul Heliopolis) în două braţe principale care se varsă în Marea Mediterană, formând Delta Nilului. După cum se ştie, întreaga Vale a Nilului era deosebit de fertilă datorită revărsărilor periodice ale fluviului şi sistemului de irigaţii pus la punct cu mii de ani înainte de Hristos. De altfel, fără Nil, Egiptul nu ar fi putut să existe, pentru că restul ţării este deşert şi relief stâncos.

Valea Nilului a fost o adevărată „bază de plecare” pentru anahoreţii care, de aici, s-au adâncit în pustia egipteană, de unde reveneau periodic la aşezările de pe Nil pentru a se aproviziona cu alimente ori cu lucruri de strictă necesitate.

Comunităţile creştine din Egipt, sec. II-X

Nitria sau Wadi el Narum

Wadi el Natrun, deșertul Nitriei, cum este el cunoscut de noi sau Schetia (gr. Sketia) este unul din cele trei principale centre monastice ortodoxe din Egipt – alături de Nitria şi Chiliile – începând cu secolul al IV-lea.

Schetia numeşte pe scurt Pustia Schetia, situată la circa 70 kilometri de Delta Nilului, într-o vale mare lungă de 30 de kilometri şi largă de 6-7 kilometri, al cărei fund se află sub nivelul mării şi unde se găsesc lacuri (zece la număr) cărora li s-a dat numele de Uadi el-Natrun – adică: Valea Natrun (Wadi Natrun) – din pricina salpetrului nitric (săruri şi carbonaţi de natriu, pe care vechii egipteni le foloseau la mumificarea morţilor lor) extras de acolo încă din antichitate. Aici se situează pustia schetică, unde încă din anul 330 s-a stabilit Macarie cel Mare. El cunoştea bine locurile, deoarece, cămilar fiind, venea adeseori să caute salpetru. Schetia nu va întârzia să devină, în ultimele decenii ale secolului al IV-lea, centrul cel mai înfloritor și mai admirat al vieţii anahoretice, aici locuind mulți din Părinţii pustiei cei mai renumiţi.

(Deir al-Baramus sau Mănăstirea Romanilor – Sfântul Moise cel Negru,  unde se află și chilia Mariei Egipteanca, sau Lady Baramus, cum este ea cunoscută)

Informațiile istorice precise despre Schetia sunt puține, și aceasta datorită izolării ei excepționale. Lucrarea Historia monachorum in Aegypto precizează că de la Nitria la Schetia este cale de 24 de ore de mers, în direcția deșertului celui mai profund și fără nicio cărare sau drum, călătorul trebuind să călătorească doar noaptea, ca să se orienteze după stele.

Schetia a fost devastată în mai multe rânduri de incursiunile barbarilor:

  • 357 – de sarazini
  • 407-408 – de tribul berberic al mazakinilor (Libia)
  • 434 – de sarazini
  • 444
  • 570
  • 578 – de berberii mazakini, iar mai târziu, în multe rânduri devastată sub dominație musulmană

Îndeosebi după distrugerea integrală din 407-408 mulţi pustnici s-au refugiat în alte centre monahale: avva (monahul) Siluan cu însoţitorii lui s-au dus în Sinai şi avva Sisoe în Clisma.

Viața monahală la Schetia va fi reluată, dar viața de obște va deveni încet-încet principala formă de viață monastică.

După invazia Egiptului de către arabi, califul musulmanilor din Arabia permite călugărilor creştini de aici să-şi practice credinţa. Pentru acest motiv, locul devine reşedinţa oficială a patriarhului copt. Până astăzi, patriarhul este ales dintre monahii din Wadi el-Natrun (Schetia).

În ciuda repetatelor devastări și distrugeri de-a lungul secolelor, Schetia a fost întotdeauna repopulată. Astăzi, în pustia schetică, locul Sfinților Părinți din Patericul Egiptean (sec IV) se află cele patru importante Mănăstiri și anume:

Avva Bishoy  sau Mănăstirea Sfântului Paisie cel Mare ,

Deir al-Baramus sau Mănăstirea Romanilor – Sfântul Moise cel Negru,  unde se află și chilia Mariei Egipteanca, sau Lady Baramus, cum este ea cunoscută,

Deir al-Surian – Mănăstirea Sirienilor unde se află chilia Sfântului Paisie cel Mare, cunoscut la creștinii ortodocși copți ca Avva Bishoy, locul în care acesta I-a spalat picioarele Domnului Iisus, copacul Sfântului Efrem Sirul,

Deir Abu Makar – Mănăstirea Sfântul Macarie cel Mare.

Informații despre Wadi Natrun și nașterea monahismului în această zonă:

La aproape 60 de kilometri sud de Alexandria şi la o distanţă de 50 de kilometri de Nil se întinde Wadi-Natrun, Valea Nitriei sau cum o întâlnim cel mai adesea în literatura ascetică, Nitria.

La sud, cale de o zi de mers, se învecinează cu Pustia sketică, iar la răsărit cu marele deşert al Libiei. Valea Nitriei, asemănătoare albiei secate a unui lac montan îngust, şerpuieşte pe o lungime de peste 30 de kilometri având o lărgime de 6-7 kilometri, fundul văii situându-se sub nivelul mării. Pe toată lungimea sa este flancată de două şiruri muntoase (care includ munţii Nitriei şi ai Fermei, întâlniţi frecvent în Pateric), care delimitează între ele un platou cu o lăţime de 5-7 kilometri.

Din aceşti munţi se extrag, până astăzi, cantităţi importante de salpetru nitric (săruri şi carbonaţi de natriu), pe care vechii egipteni îl foloseau la mumificarea morţilor. De la aceste săruri de natriu provine şi numele deşertului. Pe timpul Sfântului Macarie Egipteanul, negustorii egipteni organizau adevărate expediţii în Munţii Nitriei, de unde aduceau cantităţi uriaşe de săruri de sodiu pentru a le comercializa în întregul Egipt.

În unele zone mai puţin aride ale Văii Nitriei se recolta papirus, folosit de Părinţii pustiei în special la împletitul rogojinilor şi al coşurilor.

O curiozitate de ordin mineralogic, specifică Văii Nitriei, este piatra-vulturului, o piatră de culoare neagră, cu miez de argilă, care, pulverizată şi infuzată în apă, ajuta la calmarea durerilor de stomac.

La sfârşitul secolului al IV-lea, de-a lungul Văii Nitriei se puteau număra până la o sută de mănăstiri.

Începutul şi dezvoltarea monahismului în Nitria, consemna istoricul bisericesc Socrate Scolasticul, „se datorează unui om sfânt, pe nume Ammon”.

Cine este Sfântul Ammon?!

Ca şi Sfântul Antonie cel Mare ori Sfântul Pavel Tebeul, Ammon se trăgea şi el din părinţi bogaţi, care au murit pe când el avea douăzeci de ani. Trecând la această vârstă sub tutela unchiului său, este silit să se căsătorească, împotriva voinţei lui. În noaptea nunţii, Ammon îşi convinge soţia să aleagă fecioria pentru Domnul şi să trăiască împreună în înfrânare desăvârşită, „ca frate şi soră”, sub acelaşi acoperiş. Paladie, în Istoria Lausiacă, scrie că Ammon a trăit în curăţie alături de femeia sa vreme de opt­sprezece ani, ocupându-se de grădină şi de îngrijirea arborelui de balsam (arbore african, care se cultiva asemănător viţei-de-vie, fiind lucrat şi udat cu multă osteneală). După optsprezece ani de castă convieţuire, Ammon este îndemnat de soţie să se retragă în pustie. El se va aşeza într-o peşteră unde va duce un regim aspru de muncă şi rugăciune, hrănindu-se cu pâine şi apă. Retragerea lui a avut loc în anul 331, în vecinătatea satului actual El-Barnugi, unde şi-a construit o chilie. Felul vieţuirii sale a atras un mare număr de ucenici, încât „în puţin timp munţii Nitriei şi Skitis fură cu totul locuiţi”.

Ammon a trebuit să organizeze un adevărat „orăşel al anahoreţilor”, o uriaşă chinovie, indicând el însuşi locul pentru zidirea chiliilor, a bisericii (în centru) şi a unei fântâni.

Viaţa în Nitria a fost descrisă de Fericitul Ieronim în câteva dintre scrisorile sale către Sfânta Eustochia, în care numeşte acest orăşel monastic Oppidum Domini. 

Monahii locuiau în 50 de corpuri de chilii. Biserica, reconstruită în repetate rânduri pentru a o face mai încăpătoare, avea opt preoţi slujitori. Ammon, scrie Fericitul Ieronim, a dat ucenicilor săi „o organizare militară”, o disciplină riguroasă care ordona viaţa întregii obşti. Prima datorie a călugărului care se angaja în această vieţuire, continuă Ieronim, era de a asculta pe cei bătrâni şi de a le urma sfaturile şi vieţuirea. Existau apoi reguli generale de vieţuire, de hrană şi un program al slujbelor. Hrana zilnică era, de obicei, compusă din pâine, legume, ierburi, sare, apă, câteva fructe, iar bătrânilor li se dădea şi vin. Se mânca o dată pe zi, dar celor neputincioşi li se îngăduia şi masa de seară.

Pâinea era hrana principală a Părinţilor, ca de altfel în întregul Egipt. Era vorba de pâiniţe mici, rotunde, care se mai fabrică şi astăzi în Egiptul de Sus şi în mănăstirile copte. Aceste pâini puteau fi uscate şi, astfel, păstrate un timp mai îndelungat. Înainte de a fi consumate, ele erau înmuiate în apă, unii părinţi adăugând şi sare. O astfel de pâiniţă măsura 12 cm diametru şi cântărea în jur de 150 g.

În călătoriile sale în Egipt, căutând în mod deosebit să înţeleagă experienţa Marilor Bătrâni, Sfântul Ioan Casian, atent nu numai la profunzimea cuvântului lor, ci şi la organizarea în cele mai mici amănunte ale traiului, constata că raţia obişnuită a părinţilor era de două pâiniţe pe zi (în timp ce un ţăran egiptean mânca în medie zece pâini pe zi).

Munca în comunitate era diferită, pe măsura puterii fiecăruia. O parte lucra în grădină pentru hrana de fiecare zi. Alţii lucrau pentru nevoile obştii: îmbrăcăminte, sandale, diferite obiecte de strictă necesitate. Cei bolnavi sau neputincioşi erau îngrijiţi în infirmerie. Călugării învăţaţi copiau manuscrise.

Prin regulile pe care le-a impus în Nitria, arată Gobry, „trebuie văzut în Sfântul Ammon un precursor al monahismului cenobitic. Ceea ce a făcut ca renumele său să fie mai mic decât al Sfântului Pahomie a fost doar faptul că regula sa de vieţuire nu s-a transmis posterităţii”.

Kellia (Chiliile)

Pustiul Kellia sau Chiliile, cum i se mai spune, îl aflăm la numai optsprezece km de Nitria. Se pare că locul a fost ales la sfatul pe care Antonie cel Mare l-a dat Avvei Ammon de a înfiinţa aici noi chilii pentru cei ce căutau o mai mare singurătate, dat fiind că în doar câţiva ani, pustia Nitriei ajunsese deja suprapopulată. La Chilii erau, la început, cel mult şase sute de vieţuitori, spre deosebire de Nitria, unde Paladie menţionează că, spre anul 391, se nevoiau peste cinci mii.

Ruinele din Kellia

Antoine Guillaumont, studiind ruinele chiliilor de aici, înţelege austeritatea celor care le locuiau, pentru că, prin dimensiunile lor, se aseamănă cu nişte adevărate „celule de închisoare”. Fiecare chilie era înconjurată de o mică grădină de zarzavaturi, închisă cu un perete de cărămidă în aşa fel încât să nu se poată privi înăuntru sau în afară. Cărămizile erau construite din nisip şi argilă. Chiliile erau de obicei împărţite în două, izolându-se astfel colţul de rugă­ciune, evidenţiat printr-o nişă unde se afla o icoană sau o cruce. Uneori mai exista o încăpere: camera ucenicului.

„Mobilierul”, invariabil, era alcătuit dintr-o rogojină ce servea de masă şi un mănunchi de stuf ce era folosit ziua ca scaun, iar noaptea drept pernă. Călugării dormeau de obicei direct pe pământul gol sau rezemaţi de perete.

Dacă, pentru început, Kellia a fost înfiinţată de Avva Ammon ca „metoc” al Nitriei, în timp ea a trecut sub influenţa Părinţilor din Pustia sketică, fiind situată, din punct de vedere geografic, între cele două. Retras de la Sketis la Chilii, Sfântul Macarie Alexandrinul va rămâne aici preot şi povăţuitor vreme de cincisprezece ani.

Evagrie Ponticul, cunoscut ascet şi scriitor fecund, a găsit în Kellia limanul căutărilor sale. Născut în anul 345 în localitatea pontică Ibora (în Turcia zilelor noastre), Evagrie ajunge în pustia Egiptului în anul 383, vieţuind mai întâi, vreme de doi ani în deşertul Nitriei, iar apoi, până la moartea sa, în 399, la Kellia, ca ucenic al Sfântului Macarie Alexandrinul.

Fin cunoscător al culturii filosofice şi teologice a timpului său, grec cultivat, Evagrie se face ascultător şi următor Sfântului Macarie Alexandrinul. Paladie relatează că Evagrie a primit de la început de la povăţuitorul său, Sfântul Macarie Alexandrinul, o regulă strictă de vieţuire, inclusiv în privinţa hranei şi a băuturii. Cei opt ani de zile pe care i-a petrecut în regimul sever ce îi fusese indicat i-au şubrezit sănătatea trupului, încât a fost nevoit să reducă asprimea ascezei.

Preţuirea şi urmarea Avvei Macarie a fost deplină. Evagrie se referă de multe ori la exemplul şi învăţătura „Sfântului Părinte Macarie”. Aceste referinţe privesc îndeosebi asceza impresionantă a Sfântului Bătrân, lupta cu gândurile, lupta împotriva demonilor… Despre legătura de ascultare dintre Evagrie şi Sfântul Macarie Alexandrinul vorbeşte şi Rufin, prieten apropiat al lui Evagrie.

Nu e un caz izolat în pustiul „roditor” al Kelliei ca un erudit, un cunoscător temeinic al culturii timpului, să urmeze nevoinţele şi povăţuirile Părinţilor pustiului, adeseori ţărani simpli, fără cultură elinească. Tot în Kellia, o strânsă legătură duhovnicească de tip Avva-ucenic era între Avva Pamvo, neştiutor de carte, şi Ammon, ce impresiona printr-o vastă cultură teologică.

Ca toţi anahoreţii din Kellia, şi aceşti iluştri ucenici petreceau în izolarea chiliei dedicându-se rugăciunii, contemplaţiei şi lucrului de mână. Sâmbăta şi duminica, împreună, Bătrâni şi ucenici, se adunau la rugăciunea comună şi la liturghia urmată de agapă şi de cuvânt duhovnicesc.

Chilie egipteana de pamant nears, secolul IV – plan

Pustia sketică

La sud de Nitria şi de Kellia se întindea Pustia sketică. Localizarea precisă a acesteia este controversată încă. Oricum ar fi însă, Sketis era un ţinut puţin cunoscut, un deşert sinistru bântuit de fiare sălbatice şi de tâlhari.

Numele „Schit” este menţionat pentru prima oară în versiunea coptă a Vieţii Sfântului Macarie Egipteanul. Etimologia şi sensul exact al acestui nume copt sunt încă nelămurite. În codicele greceşti el apare transcris Σχυτις sau Σχυθις (Schithis), iar în cele latine, Scaetis. Nu se ştie exact ce însemna în limba coptă, dar s-a păstrat până astăzi informaţia potrivit căreia monahii din Sketis înţelegeau prin acest nume „leagănul inimii” sau „scăparea inimii”. Este semnificativ faptul că în limba arabă schut înseamnă „liniştire deplină”. Oricum, numele de Schit nu are nici o legătură cu „schit”, în sensul în care înţelegem astăzi în limba română.

Întemeietorul vieţii monahale în Sketis a fost Sfântul Macarie Egipteanul, sau Macarie cel Mare, cum a fost supranumit. El a venit aici în jurul anului 330, pe când avea treizeci de ani, rămânând în Sketis şaizeci de ani, până la moartea sa. La vârsta de patruzeci de ani a primit hirotonia întru preot, fiind tuturor pildă de bărbăţie duhovnicească şi vistier al darurilor dumnezeieşti. „Vas al alegerii” – după cum îl numea Evagrie –, Sfântul Macarie Egipteanul primise putere asupra duhurilor și darul vindecărilor. Într-atât a înaintat în ostenelile asceţilor, dobândind curăţia şi nevinovăţia asemenea pruncilor, încât era numit „copilul bătrân” .

Printre primii Părinţi stabiliţi aici se numără Avva Ammoi, părintele duhovnicesc al lui Ioan Colov; Avva Isidor preotul, Avva Pafnutie – care l-a primit pe Sfântul Ioan Cassian atunci când acesta a vizitat Schitul –, Avva Arsenie cel Mare, Avva Pimen şi alţii. Schitul nu va întârzia să devină un centru înfloritor al vieţii anahoretice unde vor locui Părinţii cei mai renumiţi.

La fel ca Evagrie şi Ammonios – cărturarii vieţuitori în Kellia –, Avva Arsenie cel Mare, venit în Sketis în anul 394, a început a deprinde o altă învăţătura decât cea din palatele împărăteşti, învăţătura pe care Duhul Sfânt o dăruieşte celor ce se curăţesc întru smerenia inimii. Apropiat al împăratului Teodosie şi învăţătorul copiilor lui, Arcadie şi Honorie, fin cunoscător al retoricii şi al limbilor greacă şi latină, acesta a intrat sub călăuzirea Avvei Ioan Colov, făcându-se următor nevoinţelor Părinţilor spre dobândirea nepătimirii.

Un frate, ştiindu-i erudiţia dobândită în lume, se minunează de smerenia lui Arsenie, care nu se sfieşte să întrebe pe un simplu ţăran despre lupta cu gândurile.

„Pentru ce, părinte”, întreabă fratele, „fiind atât de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?”

Răspunsul Avvei avea să descopere greutatea „învăţăturii” tainelor duhovniceşti, nespus mai mare decât aceea de a deprinde învăţăturile lumii acesteia: „Învăţătura cea grecească şi latinească o ştiu”, îi răspunde Cuviosul, „dar alfabetul pe care acest om simplu îl ştie, încă nu am putut să-l învăţ”.

La începuturi, în Sketis nu exista decât o singură biserică unde călugării se adunau în ziua de duminică, în timpul săptămânii Părinţii locuind în chilii îndepărtate, fie singuri, fie cu unul sau mai mulţi ucenici. Ca şi în Nitria, ocupaţiile erau diversificate în funcţie de nevoile monahilor.

Mai mult decât celelalte ţinuturi, Sketis era mereu ameninţat de primejdia jefuitorilor barbari, care nu o dată l-au prădat, omorându-i pe părinţi. Într-una din aceste incursiuni barbare a fost omorât şi Avva Moise Etiopianul, cel care era „preavestit între Părinţii din Sketis”. Fost tâlhar, pildă de pocăinţă şi smerenie şi de iubire pentru fraţi, Avva Moise a fost hirotonit preot şi a proorocit prădarea Sketisului de către barbari. Plângând pentru pustiirea Sketisului, Avva Arsenie cel Mare a grăit: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut Sketis”.

Ruine de la Abu Mena, locul de martiriu al Sfântului Mina

Alte ţinuturi locuite de monahi

Putem astfel observa că la sfârşitul secolului al IV-lea, în „geografia” monahismului egiptean se disting trei zone principale: în primul rând, zona bazinului egiptean al Nilului, apoi zona deşertului Wadi-Natrum şi o a treia zonă, Qolzum- viz, pantele muntoase din deşertul Arabiei sau deşertul de Est, de-a lungul coastelor Mării Roşii. Nici unul dintre aceşti munţi nu depăşesc 2000 de metri înălţime.

Muntele Qolzum (muntele Sfântului Antonie) se întindea la est de Nil, de-a lungul coastelor Mării Roşii. Aici s-au descoperit ruinelecelei mai vechi mânăstiri din lume, a cărei fondare este atribuită Sfântului Antonie.

Spre sud, la o zi de mers, se afla muntele Sfântului Pavel Tebeul, căruia i se atribuie înfiinţarea unei mânăstiri în acest loc. Tot în această regiune muntoasă de la est de Nil se afla şi Muntele Porfirita, care, în timp, a adăpostit diferiţi pustnici.

Bibliografie:

– „Le Monachisme gyptienrévélateur de l’âme copte” – Présentée et soutenue par le père : Nagi Athanasios Henein

– „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV”, de Dom Lucien Regnault

– „Patericul sinaitic” de Dimitrios G. Tsamis,

– „Apoftegmele Părinților Deșertului – ediție românească a Patericului Copt”, ediție critică de  Ștefan Colceriu

– Crestinortodox.ro

– „Eastern Christianity in the Modern Middle East”, editată de Anthony O’Mahony, Emma Loosley

Acordul de la Doha poate fi un motiv al eșecului din Afganistan

Zilele trecute am scris un articol despre ipocrizia maximă a Occidentului în fața evenimentelor din Afganistan, despre modul aproape firesc prin care talibanii au preluat puterea pătrunzând în toate orașele țării fără să se confrunte cu nici un pic de rezistență din partea armatei afgane, dar am lansat spre final o întrebare:

„De ce s-a permis invadarea Afganistanului de către talibani? Răspunsul este cel care dezleagă toată situația și îl vom afla dacă nu foarte curând, în următorii ani, când interesele reale ale occidentalilor în această situație vor ieși la iveală sub o formă sau alta.”

Fără a fi un prea mare analist, stând doar și punând cap la cap niște informații care apar și în presă, deci nu sunt ascunse, am realizat că eșecul, sau intrarea liberă a talibanilor în Afganistan s-a datorat acordului istoric semnat la Doha în februarie 2020.

Cei care nu știați de acest acord, vă las mai jos câteva detalii:

„Statele Unite şi talibanii afgani au semnat la Doha un acord istoric care deschide calea pentru o retragerea totală a soldaţilor americani din Afganistan şi pentru negocieri de pace interafgane după 18 ani de război, relatează AFP.

Negociatorul american Zalmay Khalilzad şi liderul politic al talibanilor Abdul Ghani Baradar au semnat textul acordului şi şi-au strâns mâna, pe fondul aplauzelor celor prezenţi, dintre care unii au strigat ”Allah Akbar (Dumnezeu este cel mai mare)”.

Acordul negociat timp de un an şi jumătate în Qatar a fost semnat de principalii negociatori ai celor două părţi, Zalmay Khalilzad, de partea americană, şi de liderul politic al insurgenţilor afgani, Abdul Ghani Baradar, în prezenţa secretarului de stat american Mike Pompeo .

Americanii sunt de acord să înceapă imediat o retragere treptată a trupelor lor, pentru a se ajunge de la aproximativ 13.000 de soldaţi la 8.600 în termen de 135 de zile.

În principiu, un calendar prevede retragerea totală a tuturor forţelor străine din Afganistan ”în termen de 14 luni de la semnarea acordului”, potrivit textului acordului.

Plecarea lor este însă legată de respectarea de către talibani a angajamentele lor de securitate şi de progresele în viitoarele negocieri interafgane, potrivit unor înalţi oficiali americani.

În schimbul acestei cereri-cheie, talibanii angajează să interzică orice act de terorism din teritoriile pe care le controlează şi să iniţieze negocieri reale cu guvernul de la Kabul cu care au refuzat să discute până acum.

Aceste negocieri sunt programate să înceapă până la 10 martie, conform acordului, probabil la Oslo.

”Dacă talibanii nu îşi respectă angajamentele, ei îşi vor pierde şansa de a se discuta cu ceilalţi afgani şi de a delibera asupra viitorului ţării lor”, a subliniat şeful Pentagonului Mark Esper, care s-a aflat la Kabul pentru a semna o declaraţie comună cu guvernul afgan.

“Statele Unite nu vor ezita să anuleze acordul”, a avertizat el.

Talibanii au dat asigurări că îşi vor respecta angajamentele.”

(Sursa: Reuters)

De ce la Doha? La Doha (Qatar) există un birou politic al talibanilor, acceptat și recunoscut chiar de SUA. S-a ales acolo, pentru că este departe de amploarea evenimentelor și a războiului.

De ce acest acord a dus la preluarea puterii de către talibani? Probabil pentru că, în regiune, el a fost privit de către guvernul afgan și locuitori, ca un acord al preluării puterii. Acordul specifică printre altele, faptul că talibanii au dreptul să decidă soarta țării lor. Pot lua anumite decizii la nivel politic, cu mențiunea că vor trebui să respecte anumite puncte cheie ale acordului: drepturile și libertățile cetățenilor afgani!

Tot în acord s-a bătut palma pentru predarea puterii contra păcii și eliberării a 5000 de deținuți din rândul talibanilor, dar nu doar, printre ei fiind și câțiva membri Al Qaeda.

În cursul zilei de ieri, câteva femei activiste au ieșit de asemenea pe stradă să ceară talibanilor dreptul la educație, la muncă și la libertate. Spre fericirea lor și a noastră, nu au fost ridicate, bruscate sau ucise.

Astăzi, Afganistanul ar trebui să serbeze independența țării față de stăpânirea colonială britanică astfel că, sute de afgani au ignorat talibanii, ieșind pe stradă fluturând drapelul țării și scandând: „Trăiască Afganistanul”.  Televiziunea de stat relatează că au fost împușcături, dar nu se știe dacă există victime.

În ciuda anumitor compromisuri pe care talibanii le fac, mai mult de ochii presei, ai lumii și ai faptului că „interesul poartă fesul” cum se spune la noi, aceștia își continuă „vânătoarea de vărjitoare” din rândul celor care au colaborat cu SUA sau NATO, anumiți polițiști, militari și judecători.

Americanii le-au cerut talibanilor să își respecte promisiunile de la Doha și să permită o evacuare fără probleme a personalului și a colaboratorilor. Ieri, SUA anunța o înțelegere cu talibanii privind un coridor spre aeroportul din Kabul

ACTUALIZARE MIERCURI, 18 AUGUST, 08.45 Talibanii sunt „pregătiţi să protejeze” accesul către aeroportul din Kabul pentru civilii evacuaţi de americani, a declarat marţi consilierul preşedintelui american pentru securitate naţională, Jake Sullivan.

Mii de americani care trăiesc în Afganistan şi afgani care i-au ajutat pe occidentali vor să părăsească ţara de teama represaliilor talibanilor, dar sunt încă blocaţi în afara aeroportului în zone controlate de insurgenţi.

Până acum, armata SUA a evacuat peste 3.200 de persoane din Afganistan, în special personalul american, cu ajutorul unor avioane militare, a declarat marţi un oficial de la Casa Albă, sub rezerva anonimatului, potrivit AFP.

În afară de aceste 3.200 de persoane, aproape 2.000 de refugiaţi afgani au fost evacuaţi spre Statele Unite, a precizat oficialul citat.

Insurgenţii au comunicat Statelor Unite „că sunt gata să protejeze transportul în siguranţă al civililor către aeroport şi intenţionăm să îi facem să respecte acest angajament”, a dat asigurări responsabilul american, în cadrul unei conferinţe de presă la Casa Albă, potrivit AFP, preluată de Agerpres.

Cu toate acestea, el a făcut referire la unele informaţii potrivit cărora oameni ar fi fost  întiorși din drum, bătuți, sau chiar biciuți, în drum spre aeroport.

Dacă zilele trecute eram într-o ceață totală referitor la aceste evenimente, neînțelegând de ce au reușit talibanii să preia atât de ușor puterea, acum, după ce am înțeles acest aspect, nebuloasele sunt și mai multe, iar întrebările se reiau.

De ce s-a permis invadarea Afganistanului de către talibani, iar dacă a existat un acord, de ce există toată această mascaradă emoțională? Ce se urmărește de fapt prin predarea puterii la Doha și prin acordul recent dintre UE și talibani?

Iată, că în loc să ne limpezim imaginea, aceasta devine și mai blurată și confuză, iar întrebările se tot adaugă! Rămânem în „emisie” și urmărim firul evenimentelor, sperând că de undeva, cumva, se va scurge o informație logică a tot ceea ce  urmărim șocați și neputincioși!

(Corespondent în Orient, Ramona-Sandrina)

Vreți ca femeile afgane să fie libere? Nu le dați jos doar burka ci oferiți-le libertate si perspectivă!

Credit Art: Shamsia Hassani, Afganistan

“În Afganistan domnește frica printre femei!”

Femeile afgane și arabe nu se tem! Ele sunt spirite mult mai libere decât multe dintre noi. Ele știu că nu veșmintele sunt ceea ce ele reprezintă, ci ele însele. Ele luptă pentru credința lor de libertate și mor pentru ea. Sunt frumoase, creative ș extraordinar de puternice!!!Ele știu cum arată viața acolo unde s-au născut și știu și ce e moartea în numele onoarei. Sunt mai puternice decât 90% din noi, dar ele nu au alternative. Nu frica le încorsetează și le ucide, ci lipsa de alternative și perspective!

De fapt, asta ține lumea arabă pe loc. Occidentul trasează limite si granițe oamenilor care fără aceste granițe, poate ar deveni un exemplu de frumos și excelență!Granițele sunt niște închisori, iar tradiționalismul este o altă închisoare! Între aceste ziduri sunt ele…femeile și copiii! Asta este drama reală!

Vreți ca ele să fie libere? Nu le dați jos doar burka ci oferiți-le libertate si perspectivă!

De vorbă cu Egiptul

(© Ramona Sandrina, De vorbă cu Egiptul, Talking to Egypt Photo by: © Noor Eldin El Shenawy)

Mă tot gândesc, că în ultima vreme, omenirea, societatea,oamenii, ne-am îndepărtat unii de alții, deoarece am uitat elementul esențial și fundamental care ne ține conectați: iubirea! Învățăm tot mai des lecția aroganței, a urii, a răutății, a judecății și etichetării. Religia nu ne mai unește, ci naște și seamănă ură, dezbinare. Religia și Biserica uită de menirea ei esențială: cea de a uni oamenii prin credință și iubire. Dumnezeu nu e împărțit pe culori, pe religii, pe naționalități. Dumnezeu ne-a învățat să ne iubim unii pe alții și a semănat asta în noi. Dar noi uităm! Toți! Uităm și ne lăsăm dezbinați. Ne lăsăm goliți de esența noastră umană. De frumusețea gesturilor simple. De frumusețea acceptării. De bunătate. Deși am fost de multe ori dezamăgită în viață de oameni, nu mi-am pierdut niciodată credința în frumusețea lor. Cred cu putere în om! În suflete! În bunătate! Dincolo de orice aparențe! Iubesc oamenii și în ziua în care îmi voi pierde încrederea în umanitate, voi muri de suflet amar. Cumva, cred că oamenii au puterea de a renaște oricum și oricând, iar uneori, din cele mai adânci depresii, oamenii nasc cele mai minunate sentimente, emoții și schimbări.

Să nu judecați niciodată, doar să dăruiți! Să faceți bine și dacă puteți să și iubiți…pe oricine, oricum, doar să iubiți!

În Afganistanul negru, niciodată nu a fost prea alb!

Credit Art: Shamsia Hassani, Afganistan

Sfânta Ipocrizie domnește pe facebook. Și nu doar, evident. Pe tot netul, în toată presa și media care vuiește gol a lozinci fără conținut.

Toți postează în numele binecuvântatului Like, suferința femeilor afgane. Cu poza de rigoare, în burka.

Unde ați fost până acum, dragilor? Scuza secolului: “Nu scriu și nu militez doar pe facebook ! Really? Dar tocmai acum te-a luat militatul în acest spațiu virtual! De ce scrii acum, atunci? Le ajută mai mult?”. Evident că nu, dar vă ajută pe voi la mărirea imaginii. Patetici!

Femeile afgane, dar nu doar, au avut mereu un strigăt către lumea occidentală, au cerut mereu ajutorul. Au militat, au fost ucise pentru activitatea lor, dar nimeni nu a scris un cuvânt despre asta. Nimeni nu le-a dat strigătul disperat de ajutor mai departe.

Occidentul, la fel precum talibanii le-a îmbrăcat mereu in “burka” nepăsării, întorcându-le spatele. Poate câteva organizații ce au mai făcut valuri. Prea mici si prea puține.

În Afganistanul negru, niciodată nu a fost prea alb!

Femeile au trăit mereu în burka, teroare, violuri, sclavie și ucise pentru te miri ce mică bucurie și-ar fi permis. Nu e nou pentru ele. Sunt femei puternice, frumoase și mai libere în spiritul lor ca multe altele, dar, singure nu vor reuși să se elibereze. Pe lângă atrocitățile de care se face Occidentul vinovat, tăcerea în aceste aspecte legate de dreptul si libertatea femeii este un alt fel de a apăsa mâna călăului pe gâtul victimei.Deci, unde ați fost până acuma doamnelor și domnilor? Mulți râdeați că femeia arabă e mai ieftină decât o cămilă, că își merită soarta – de parcă e cineva vinovat de locul și religia in care se naște. Ați devenit brusc înțelegători și activiști. Mare e ipocrizia! Dezbrăcati-vă de ea și fiți reali. Așa, le veți ajuta mult mai mult! Iar unde nu cunoașteți, nu săriți să judecați, ci stați și înțelegeți!

Oh, frumoasă Aadab

Oh, frumoasă Aadab
soarele nostru s-a prăvălit
ca o piatră pe care fratele nostru, Baseer
o arunca până departe, iar noi o căutam
de mâine, pe cerul Afganistanului
va răsări o minge mare de foc negru,
precum hainele noastre și tăcerea îngerilor!

De mâine, noi nu mai existăm, Aadab!
Suntem doar niște umbre sub care cresc vise
și femei bine ascunse de cei care vor să le taie aripile
Uite, sora mea, Aadab, luna, pe Spogmai
să ne bucurăm astăzi de ea, așa, libere,
deoarece de mâine, noi nu mai existăm
ne-au închis calea!

(căderea lui Aadab, Ramona Sandrina)