©Sub zodia iubirii

Ramona Sandrina Ilie

Era frig. Atât putea simți. Era atât de frig încât simțea că îngheaţă pe dinăuntru, până în măduva sufletului. Frigul ăla se furişa din ea ca un lup. La pândă. Să îi sfârtece pieptul, să iasă, să urle mut. Mut! Dar ea îl ținea captiv. Îşi era propria cușcă. Oare de ce nu învățase în nenorocita aia de facultate să fumeze??? Acum ar fi vrut. Măcar o sisha. Învățase să mănânce molokhia, să bea karakadey, dar nu încercase sisha. Egiptul ăsta îi dăduse tot, dar îi furase sufletul. Acum, înțelegea deșertul. Era parte din el. Nu mai e frig. Lupii s-au cumințit. Ochii…puteau alina setea. În ei tremura luna încet. Apoi tot mai tare. Inima însă sângera a viață în mijlocul acelei morți din ea. Ce putea să facă? Nici nu înțelegea când el s-a strecurat iarăși înlăuntrul ei. Nu știa când, pe unde, cum!? Îl uitase! Era bine. Și…

View original post 148 more words

oare cu ce descântec

oare cu ce descântec să te scot din mine,
să nu mă mai bântui?
cum să te smulg din carnea mea?
din sângele gândurilor?
din măduva sufletului?
cum?
te-aș scoate până la ultima celulă
să mă curăț de tine, ca de o rană!
de câteva zile, nici nu mai pot să respir
ai intrat din nou în mine
cu ploaia asta,
mi-ai invadat amintirile,
trupul,
lacrimile,
gândurile,
inima,
m-ai luat din nou cu totul, de parcă mi-aș fi chiriaș, iar tu,
m-ai avea toată de drept
pe viață și pe moarte
nu găsesc cale să te alung ca pe o piază rea,
ca pe un blestem,
deoarece oriunde te caut,
te găsesc în toate durerile ca pe o vindecare
cu tine mor și doar tu,
mă vindeci de mine,
dar dacă nu vii,
nu dai un semn,
pleacă din trupul acestei iubiri,
las-o să moară
nu vezi cum ne strigă din mormântul acesta trist?
pe șira spinării îți stă
ca o răsuflare rece
o auzi?
dă-i ortul iubirii
să ne eliberăm!
să te eliberezi!
să mă eliberez!
te zbați în mine ca un fluture de noapte,
îmi sfâșii inima, iar ea nu știe că se poate muri
și se stinge,
dragostea mea,
iubirea mea,
cu ce descântec să te liniștesc?

tăceți

fără cuvinte,
intru într-o stare de sevraj,
sunt pe moarte,
nu mai am ce să îmi injectez
direct în suflet ca să amorțesc
naibii odată
și mor,
trag pământul vieții peste mine,
îmi dau ultima suflare
și aștept din nou,
iar și iar,
să mă reînvie Hristosul cuvintelor,
dar până atunci,
mor,
ciudat este că și aici, în Iadul necuvintelor mele
e plin de litere,
de fraze,
de cărți nenăscute
care îmi vorbesc
resuscitându-mă cu moarte
lăsati-mă măcar să mor odată și bine,
tăceți, dacă nu vreți să vă îngropați
și să curgeți vii!!!

(tăceți, Ramona Sandrina)

perpeuum mobile

ieși din mine, prin mine,
iar tu habar nu ai
că mă faci
bucăți,
bucățele
tu trăiești în lumea aia, a ta,
unde oamenii
sunt povești
și îi poți ucide
că ei nu mor
ei nu, dar eu da
și sufletul meu
puțin câte puțin
mă sfâșii, iar tu habar nu ai
că din rănile alea, din sânge,
tot tu picuri
și te reîncarnezi din nou,
în mine. perpetuum mobile,
iubirea asta

(perpeuum mobile, Ramona Sandrina)

sinucidere

aici, iarăși plouă
mi-e rău și nu mă simt bine
de fapt, nu mă simt demult
mă tot caut, fără urmă parcă,
mi-am dispărut
poate dincolo de ceața aia groasă
a cuvintelor, unde cașaloții
se sinucid ridicându-se ca niște
păsări ușoare la cer,
mă voi regăsi
plutind în deriva tăcerilor care mă
asurzesc. de nu v-ați mai auzi așa,
le zic. așa, că și firul de sânge de pe bisturiu
unde mi-oi fi? în ce zări ale necuvintelor
m-am ascuns? eu nu știu că nescriind,
e sinucidere curată?
de ce m-oi fi ucigând de atâtea ori,
cu sânge rece?

(sinucidere, Ramona Sandrina)

decât cu Dumnezeu

am să mă scriu mereu,
adâncindu-mă tot mai mult sub oase, sub coaste,
dând la o parte lumi de sânge și carne,
în care zac dureri alungate-n cuvinte,
ieșiți la lumină, le zic, faceți cuvinte, le zic
din acest puzzle de trăiri și moarte,
iar ele mă ascultă. uneori cuminți,
alteori revoltate, învolburate,
și scot din carnea mea idei, oameni,
viață necesită. cuvintele vi le dau vouă,
iar carnea o dau corbilor din mine,
care mă sfâșie în căutare de alte oase,
alte coaste,
mă sapă, mă răscolesc și mă răvășesc de parcă
eu nu sunt încă vie. nu ești, îmi zic, ești
moartă. nu vezi ce sânge bolnav ai?
e albastru! și e plin de gânduri!
și mai sfârtecă niște amintiri până la suflet
acolo se opresc
e stânca prea tare, aici. nu putem deschide
decât cu Dumnezeu!
și sufletul respiră în genunchi
acolo intru doar în rugăciunile mele și cu iubirea

(decât cu Dumnezeu, Ramona Sandrina)

Oameni ai Culturii, fiți voi înșivă Exemplul și Dascălii Națiunii!

Poate, zic eu, poate, pentru prima dată în ultimii zeci de ani, Oamenii de Litere, de Cultură, Jurnaliștii și Dascălii, ar trebui să facă front comun, să lege ceea ce alții dezleagă și demolează, să unească societatea prin frumos, cultură și educație! Să ridice poduri de cultură peste și prin ignoranța și lipsa de educație din oameni, care să îi salveze și să îi apropie! Care să îi unească și nu să îi tot separe!

Poate, pentru prima dată, ar trebui să nu mai fim interesați de orgoliile proprii, de cine este mai bun decât cine, despre premii și recunoașteri și să fim cu toții paharul de cultură atât de necesar unei societăți umane în derivă culturală!

Degeaba avem noi premii și recunoașteri, dacă nu avem o scară de valori autentică după care să ne ghidăm:individual și ca societate!

Nu mai ne cunoaștem tradițiile, rădăcinile, cultura, elitele! Nu mai avem nici o picătură de mândrie națională! De patriotism! Astea, ar trebui să ne îngrijoreze și să dăm mână cu mână, întru propovăduirea culturii printre oameni: în cărți, în ziare, la televiziuni, în sălile de concerte, de teatru, în parcuri, biblioteci, librării!

Treziți Românii prin Cultură! Numai așa, vom mai avea vreo șansă reală să nu ne pierdem în negurile acestei boli grave ce ne-a cangrenat ani de zile spiritul, moralitatea și intelectul!

Oameni ai Culturii, fiți voi înșivă Exemplul și Dascălii Națiunii!

Cântec pentru cultura și Luceafărul spiritului și literaturii românești (Revista Timpul)

„într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni”– Mihai Eminescu

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre literatură, jurnalism, cultură, frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc colaboratori. Se numesc prieteni. Se numesc nebuni frumoși, născuți într-un secol bolnav și cangrenat de lipsa de repere, de valori și de conștiință națională. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Niște Don Quiote care se luptă cu morile de vânt al unor guvernări lipste de direcție și de stabilitate prin cultură.

Sunt un jurnalist care am crezut mereu în puterea exemplului, susținerea de talente, promovarea poveștilor „out of box”şi a elitelor mai mult sau mai puţin cunoscute. A culturii sub orice formă a ei! Am simțit să umplu lumea de frumos, tamponând pe cea mai grea rană a unei națiuni: lipsa de cultură!

Eu cred că arta, educația, cultura, valoarea umană trebuie să fie un exemplu și trebuiesc exemplificate, pentru ca oamenii să aibă niște repere a faptului că se poate! A faptului că sub acaestă plagă a indiferenței și îndepărtării de cultură, încă mai există speranță! Încă mai există viață și lumină!

Am scris toate acestea, deoarece, astăzi nu este doar ziua unuia dintre cele mai expresive și importante figuri și personalități ale literaturii și jurnalismului românesc și european, dar este și Ziua Culturii.

Ce este Cultura Românească a ultimilor zeci de ani? O Cenușăreasă! O cenușăreasă care încearcă să își facă loc într-un desiș și păienjeniș al politicului, ignoranței, aroganței și decăderii societății românești, de la cel mai înalt nivel, până la cel mai neînsemnat. Cultura suferă, sângerează și este depersonalizată, îndepărtată de educație, presă, televiziuni și oameni! Ceea ce ar fi trebuit să fie un far al unei națiuni, un element de uniune și vindecare prin frumos și informații, o punte de legătură între oameni și instituții, a devenit cea mai nevăzută și de negăsit cale de vindecare a cangrenei urâtului din noi. Cultura nu își mai are locul nicăieri. Toți o blamează! Toți o găsesc nefolositoare! Toți încearcă să își scuture umerii de ea și să înlocuiască Elitele de Excepție cu persoanje sinistre ale literaturii contemporane sau universale.

În contextul zilei de astăzi, am să revin la oameni care vorbind despre școala românească, despre culutură, spun că Eminescu nu mai este la modă, iar exemplul său în educație nu mai este folositor. S-au săturat de Eminescu! Acelștia de fapt, nu sunt altceva decât niște demolatori de valori, de autenticitate, de cultură, de literatură, de spirit național! Ca să demoleze națiunea însă și tot ce ține de ea, ei încep prin a-i distruge cultura și valorile! Și au vrut să înceapă cu Eminescu. Doar că, Eminescu este Începutul și Sfârșitul și este în fiecare dintre noi, cei care iubim frumosul, literatura, cultura, artele, jurnalismul veritabil! Oriunde ai activa în domeniul culturii, el este prezent. Nu aveți cum, domnilor, să îl desființați sau să îl demolați pe Eminescu! Eminescu este însăși Limba Română și Națiunea Română!

Mircea Eliade spunea: „Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s’ar putea ca într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate aceste s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorît de un nebun, într’un ospiciu… Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturora…”

Astăzi, 15 ianuarie 2021, se împlinesc 171 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, o imagine emblematică a literaturii și culturii naționale și internaționale. Eminescu a fost un mare jurnalist, prozator, dramaturg şi gânditor, dar care, uimitor sau nu, a fost ales doar post-mortem membru al Academiei Române. Dovadă că încă din trecut, anumite instituții nu au fost ceea ce ar fi trebuit să fie, deoarece o asemenea elită ar fi trebuit să se fi aflat acolo, încă de la primele versuri sau articole scrise. Doar că, insitituțiile au fost mereu aservite altor interese!

Mihai Eminescu, pe numele său real Eminovici, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai lui Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

La nașterea sa, probabil nimeni nu ar fi bănuit, că din acea casă de țărani, avea să se nască farul de la începutul și capătul cuvântului românesc. Cel care, oriunde ne-am fi, prin versurile și textele sale, ne readuce acasă, în sânul neamului nostru. 

„Bădia” Eminescu, așa cum îi spunea Creangă, bunul său prieten și confident, a fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti” şi a rămas cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română, un remarcabil erudit şi militant activ pentru dreptul la existenţă naţională a poporului român. Lucru care, i-a și adus sfârșitul, într-un final! 

Ziua de 15 ianuarie, Zi a Culturii Naţionale, este un prilej de a reflecat încă o dată asupra tezaurului nostru național de cultură românească, asupra esenţei românismului, care la urma urmei, este tot ceea ce ne alcătuiește, deoarece a fi român nu este o rușine, ci este un motiv de mândrie. De altfel, orice am face, purtăm gena de români în ADN-ul nostru, iar asta, nu poate să se șteargă cu nimeni și nimic! Cu nici o altă limbă sau loc în care am alege să trăim. 

Cântec, ţie

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poeziei mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască, nu se poate pentru mine

Tu eşti cel ce porţi cuvântul şi întâiul l-ai născut
Nimeni, nimeni, niciodată să-l mai nască n-a putut
Însă sunt poeţi de cinste care l-au crescut frumos
Sub teiul inimii tale, ei l-au aşezat duios

Tu eşti poezia însăşi, moartă, scrisă, reînviată
Tu eşti Alfa şi Omega poeziei noastră toată
Tu, Bădie vei fi acela ce mereu ne vei uimi
Oricât timp va trece-n lume tu mereu vei dăinui

Tu vei fi în tot şi toate şi-n emoţii nesfârşite
Ne vei umple existenţa de iubiri neţărmuite
Toţi poeţii drag Maestru n-or ajunge niciodată
Nici la degetul tău mic din peniţa fermecată

Tu eşti căpătâi când mâna de poet atinge versul
Toţi am vrea măcar odată să îi înţelegem sensul
Cum doar tu l-ai înţeles şi te-ai scurs între cuvinte,
Te-ai prelins, ai plâns, ai râs şi te-ai revoltat cuminte

Tu ai îmblânzit cuvântul, limba toată şi iubirea,
Iar apoi o limbă moartă ne-ai lăsat tu moştenirea
Să-nvăţăm să o înviem din fiinţa noastră toată
Să-o-nmuiem în călimara inimii cea fără poartă

Şi să scriem în cuvinte viaţă şi suflet pe pâine
Să rămână căpătâi pentru cei ce vor fi mâine
Alţi flămânzi de pâine caldă, de cuvinte ce în sânge
Au crescut floare de colţ care piatra o învinge

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poeziei mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască nu se poate pentru mine

Dor de tine, dor de tine, ai crescut în carnea mea
Numai drag de poezie, limbii noastre preţuire
Într-o zi am să mă-nchin cu un cântec de iubire,
Poate teiul tău frumos va zâmbi şi pentru mine

Unde eşti tu, Eminescu, pâine caldă, carte vie???
Ne-ai lăsat săraci de tine ca să frământăm cuvântul
Şi-ai ştiut de prima dată cât de gol ne e pământul
Fără o sămânţă bună, care creşte pe hârtie

Tu-ai lăsat doar flori pe câmpul limbii noastre româneşti
Eu mă pierd doar în ele ca-ntre cărţile cereşti
Tu eşti singura mea casă unde-aş sta fără fereşti
Ce folos să am de ele când Luceafăr strălucești?

 Acest articol, așa cum am spus, a venit pur și simplu. Ca o adiere, ca o furtună, fără să îl fi chemat sau așteptat. Mă bucur nespus, deoarece trec printr-o perioadă mai grea în ceea ce privește inspirația și concentrația și nu gândeam a scrie astăzi ceva. Dar a venit inspirația, ca acum jumătate de ceas. O binecuvântare a zilei de astăzi și a minunatului început în revista „Timpul”.

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență…

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraj îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca.

Pe aici am legat și dezlegat prietenii, iubiri, am trădat și am cunoscut trădări, dar și suflete loiale, curate. Am suferit și am făcut pe alții să sufere, am luat oameni în suflete, pentru o eternitate.

Aici am mers la grădinița veche, de pe DN1, din fața parcului, unde bunica mă ducea mereu să mă dea pe hintă, ca apoi să coborâm prin partea cealaltă, pe la Casa cu pitici.

Casa piticilor: Aiudul meu

Tot aici, bunicul mă lua uneori cu rata lui galbenă pe care lucra și unde avea un scăunel pregătit pentru mine, lângă șofer. Mă ducea pe toate coclaurile Aiudului și Râmețului, pe la mocanii de la munte, iar uneori, rămâneam să dormim în câte-o noapte la vreunul în șură sau sus pe căpița de fân.

Autogara veche, cu rata lui Iuăn în dreapta. Foto by: Aiudul meu

Îmi arăta Iuăn al meu toate stelele, constelațiile și îmi povestea de el când era mic, cum a rămas orfan la nici 6 ani, în timp ce spărgeam cu el alune de pădure și beam lapte de bivoliță. Cel mai bun! Proaspăt și cald!

Bunicii mei, Ioan și Aurelia

Aici, Aurelia, buna mea, îmi făcea cea mai bună supă de tăițeii și cea mai bună tocană de pui cu mămăligă. Îmi amintesc cum tăia mămăliga cu ața. Tata face la fel, iar eu, ca ei. Fugea săraca în toiul nopții cu mine în brațe la doctoră că iar făceam aprindere de plămâni și se tânguia că nu mai am loc pe fund unde să îmi facă injecții. Se amăra tare ca iar fac peniciline și plâng. Numa tremura, săraca…ea, de durerea mea. Și tot ea, alerga cu mâinile în cap după mine la stadion. Că fugeam după unchiu Dorin și bunu. Săream gardul și dusă eram la vale. Ajunsă acolo, că nu mai ocoleam eu juma de oraș, dădeam jos sandalele și pâș-pâș prin apa rece, acolo eram. Numa se trezeau cu mine. Ei nu aveau nici o treabă. Râdeau. Buni băieți! Și ce bine era! Ce conta câți sfinți și dumnezei, câte scuipături și origini femeiești auzeam? Făceau parte din imaginea aia, din povestea aia, care acum a devenit asta și era fain. Exuberanță, dramatism, toate le trăiau bărbații ăia acolo, în timp ce eu, îi auzeam undeva departe, difuzi, inspirând mirosul de iarbă verde, de halviță și acadele, de bere, țigări și fier topit de la Metalurgica.

Stadionul vechi „Metalul Aiud”. Foto: Aiudul meu

Nicăieri nu era mai bună înghețata și halvița, decât acolo, în timp ce ei sudălmeau pe toate limbile pământului, ca apoi să se batăpe umăr și să se strângă în brațe. Solidaritatea asta a lor, m-a uimit și mi-a plăcut mereu. De aia eram mereu a lor, a băieților. Tusă băiețește, pantaloni scurți, adidași și fotbal. Glezne rupte și urlete, pumni și împăcări.

De asta aveau bieții bunici din partea tatei de la mine. Vecinii venind la ei mai în toate zilele. Ca la Biserică, cum zicea bunul râzând:

– Ramonuță, iar ai spovedit vreunul? Așa vin vecinii ăștia pe la noi, ca oamenii care merg la Popa la spovedit!

Și râdeam. Că alduisem. Mai ales pe Muri. Ani de zile a purtat rănile mele ba în glezne, ba în suflet. Că așa a fost să fie. Dar a fost un fotbalist pe cinste și un băiat bun. Poate prea bun. Și un prieten de nădejde.

Singurul băiat care nu a încasat-o de la mine și cu care mă înțelegeam…pe semne, pe tăceri, pe priviri, pr suflet, era Luci. Cu el am crescut spate în spate, suflet lângă suflet. Cu el mergeam de mânuță peste tot. Cu el nu m-am certat niciodată. Prietena mea cea mai bună, era Ema. Sufleta mea. Părtașa mea la toate. Bune, mai puțin bune, plânse, trecute, durute, iubite. Sore de cruce. Ne-am și făcut noi trei o dată, frați de cruce, așa cum văzuserăm la cinema în Micro, la filmul cu Winnetou. Câte am trăit și noi trei. Cât alții în zece vieți. Dar au zburat toate. Și noi, cu ele. Uneori, mă întreb dacă am fost reali, noi trei. Dacă am existat sau mintea mea îi naște mereu și mereu. Dar îi duc în mine. În suflet, în sânge, în lacrimi, în bucurii. Știu sigur că ne-am fost. Dar nu ne-am rămas, decât departe. Noi, cei trei mușchetari, cei trei frați de cruce, azi nu mai știm nimic unii de alții. Decât că avem familii, copii și zâmbetele din fotografii, ne indică a fi fericiți.

Tot buna, tricota cele mai frumoase și călduroase pulovere și șosete și cosea cele mai frumoase draperii. Niciodată nu am să știu de unde avea buna atâta migală, răbdare și știință pentru toate alea. Dar avea. În afară de tăiței, nu am învățat să fac nimic ca ea. Zici că am două mâini stângi la tricotat, deși, uneori, când mă ia dorul de Aurelia, bag în andrele și fac una pe față, una pe dos…ca dorurile mele de ei, împletite sărat într-o ceață de lacrimi.

– Nici acum nu știu închide ochiurile, bună! Nici acum…

Și cât se chinuia săraca să mă învețe de bine. Dar avea pe cine? Că eram ca hăndrălăii pe stradă și străzi, tioată ziulica. Ba băteam nucul de la penetenciar, ba tratam cu deținuții să îmi dea poșete și pixuri de alea frumoase, făcute de ei, iar eu le dau mâncare și mere. Polițiștii de la penitenciar, mă lăsau. Ei știau că mulți de acolo meritau merele alea și cum nu puteau să le dea drumul, le ajuta zilele negre. Cu mine, jucau șah și table. Și îmi dădeau bomboane. Sau bobârnace, după caz. Și Duamneee, ce îmi plăcea mie de un polițist înalt, brunet, cu ochi marini. Până într-o zi când a dat cu piatră după un câine. Am dat și eu după el și am fugit în curte la buna. Am auzit numai:

– Las că te prind eu!

Cred că și acum mă caută, că veci nu m-a prins și nici nu l-am văzut că ar fi avut vreo intenție.

Îmi mai amintesc când auzeam sirena de la Metalurgica. Acolo lucra jumătate de oraș. Atunci, trăgeam repede niște adidași în picioare și fugeam înaintea lui unchiu Dorin. Marele Urs…așa îi spuneau colegii. Sau Rambo. El împletea cablurile alea groase de oțel pentru macarale. Era cel mai bun. Și era. Nu doar la meseria lui, dar și în suflet. Știam eu, că după ce se plesnea, îndruga mereu de ale lui, iar eu pricepeam că era om bun. Mă iubea dumnezeiește și și eu pe el. Alergam până pe podul peste vale la gară și așteptam. Când călca el pe pod, trosnea podul ăla de oțel. I se auzeau pașii de departe. Închideam ochii și ghiceam întotdeauna pașii lui. Mereu îmi aducea gumă de mestecat, acadele, pufarine. Numai el știe cum și de unde. Când era ceva mai bine, aducea câte o Africana. Și a tot adus, până o iarnă grea, l-a luat în brațe și a alergat cu el la îngerii cerului. Grea iarnă, grea…Nu o mai uit!

Unchiul Dorin stânga, sus, bunicii și părinții

Nici țipetele bunicii care sfredeleau cerul și sufletul Domnului, ca niște gheare și neputințe, ca niște rugi, cruci și implorări. Până nu a mai avut glas. Bietul tata…pe umerii lui se puseră crucile bunicii. Că o iubea. Nespus și ireal de mult. Știa el de ce. Că bunica i-a crescut mai mult singură pe amândoi. I-a îmbrăcat, i-a trimis la școli bune și i-a făcut domni. S-a îngrijit de ei, ca o mamă care deși ducea cruci și răni grele, nu a știut-o nimeni. Singură se trezea dimineților și pe toate le termina până la prânz. Apoi, tricota, cosea și cânta. Buna cânta frumos. Și bunul, dar murmurul ei, mi-l amintesc cel mai bine. Apoi, altă iarnă grea, mi-a luat-o și pe Aurelia.. Dar am bucuria că a văzut-o pe fiica mea. Și a ținut-o în brațe. Și a iubit-o și legănat-o, ca pe mine. Și ea îi spunea: Augustina!

– Tu, Augustină…

Așa mi-o amintesc eu pe buna…plecând la îngeri și murmurându-ne pe toți, iar noi pe ea, în amintirea ei. Grea iarnă, Doamne. Grea, cât o piatră uriașă de moară! Toți or plecat în Raiul Cerului. Numa casa mai îi acolo. Și amintirile. Mirosul bunicii când intru. Râsul larg al bunului și brațele lui Dorin. Toate sunt acolo.

Uneori, când ajung la casa bunicii, merg în camera mea, inspir și din bucătărie adie un miros de mămăligă caldă, supă de tăiței și tocană. revăd târgurile din piață, acadelele, pe mine alergând pe dalele de piatră la tușa Marinică și la fete. Îmi plăcea mai mult când au locuit la blocul de la autogară. Era mai frumos drumul până la ele. Tușa…eu nu îmi imaginez să fi fost vreodată îndrăgostită de vreo tușă, așa ca de ea. Era și este încă, mulțumesc Domnului, blondă, cu piele albă, albă, ca spuma laptelui, cu doi ochi mici și negri, ca cicoarea, buze roșii, roșii și râdea. Mereu, mereu, râdea! Eu nu mi-o amintesc pe tușa niciodată tristă! Niciodată! Toate poverile și le ducea râzând și zâmbind. Și mirosea a înger și tură dulce, tușa mea!

Și cu amintirile astea, o iau pe strada gării în jos, către Micro. Revăd podul și înțeleg că multe amintiri, vor rămâne acolo, așteptând. Probabil, nici ele nu știu ce. Iubirile trecute, oricum nu mai sunt iubiri. Au înțeles și ele asta. dar poate, emoțiile acelea de fluturi străvezii, minunea clipei, când lingeam din aceeiași înghețată doar să ne atingem nasurile și mâinile. Poate, dorul de timpurile alea mult mai năvalnice, dar touși calme și calde ca o poezimereu nescrisă în totalitate. Pe podul ăla, amintirile încă mai dansează pe melodia aia de la balul de absolvire. Ele o mai aud. Eu am uitat-o demult.

Revăd centrul vechi și Cetatea. Strada mare unde mă ducea buna să mănânc câte o prăjitură și să beau limonadă. Nicăieri nu era mai bună ca acolo. Apoi, ne întorceam pe drumul spre piață. Treceam pe lângă Cinema, pe strada cu dale, apoi, uneori, o luam în stânga spre podul de la Autogară și o scurtam către casă.

Foto: Marius Moga, Aiudul meu

Mai revăd apoi podul de lângă terasa Flora, împrejmuit de sălciile plângătoare și locurile dragi, cafenelele unde mergeam să bem câte un suc și să ne furăm câte o privire. Unde scriam poezii și scrisori. Unde le citeam. Îmi plăcea acolo, deoarece era pe vale și vedeam casa veche a bunicii. Cea de pe Creangă. Și era romantic. Iubeam melancolia acelui susur, în care inima și visările mele se îmbătau a viață.

Foto: facebook

Mi-e dor de fiecare străduță, de munții pe care i-am urcat și i-am bătut cu piciorul, de Cheile Râmețului meu, unde s-o născut Iuăn. De Mănăstirea Râmeț unde și clopotele se aud mai aproape de inimă și de Dumnezeu. De Blaj mi-e dor. De Ciumbrud, de teiușul nașilor mei, de Gârbova, de Lopadea, de Miraslău, de Unirea, de Târnave mi-e dor și de apele lor. De Sloboda și de Cabana de la Sloboda a unchiului meu, unde mergeam verile să îl ajut și să hoinăresc prin păduri cu verișoarele mele.

Cabana Sloboda, Foto: facebook

După ce străbat pădurile, mă întorc în casa mea de pe Eminescu. Îmi aștept amintirile. Mi-e dor să mai treacă pe acolo o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraj îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca. Până a plecat de tot și nu s-a mai întors!

Pasiunea mea față de scris…

Pasiunea mea față de scris, față de oameni și frumos! Fiica mea! Familia mea! Voi, colegii și colaboratorii mei frumoși! Dorul de normalitate și valori reale și autentice! De la o vreme, simt că după un drum lung, greu și îngreunat de mulți, am ajuns acolo unde mă bucură să mă aflu…lângă oameni frumoși și de excepție, care îmi permit să dăruiesc necenzurat și frumos: Elita, Timpul, Curentul, Orient… O responsabilitate uriașă, dincolo de nemăsurata bucurie, dar, una peste alta, scriu acolo unde penița mea se potrivește pe idealuri comune și unde se promovează frumosul!

Mulțumesc din inimă, Elita Romaniei!