Violeta Bîrlă, sau despre cum poţi ajunge de la orfelinat pe podiumul regizorilor internaţionali

Violeta2

Primul meu articol apărut pe pagina Elita României!  Să ne fie de bun augur şi la cât mai multe astfel de exemple minunate de oameni!

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit. (…)

Restul articolului, îl regăsiţi pe pagina publicaţiei, AICI!

Elita României, Ramona Sandrina

Advertisements

Fragment, Jurnalul unei copilării. Eu şi mama

a2eb55c7aa0ebdb078afb6e9351e14c5

Toate iernile noastre au fost magice. Chiar şi cea în care tu ai rămas fără servici şi am fost în chirie noi două, un căţel şi o pisică. Apoi, când pisica a devenit mamă, au fost cinci pisici. Patru puişori micuţi şi nebunici. Aşa le spuneai. Ţi-a fost milă să îi dai. Spuneai mereu că o familie nu trebuie să se despartă. Că o familie nu se părăseşte şi chiar dacă unul se rătăceşte pe undeva, noi trebuie să îi rămânem ca un far, să ştie să se întoarcă acasă. Nu ai spus niciodată, dar eu ştiu că vorbeai de tata. Întotdeauna ai vorbit frumos de el. Şi îi luai cadouri de Crăciun, chiar dacă el locuia la bunica. Cum am spus, toate iernile noastre au fost magice. Casa era plină de luminiţe, de culoare, de globuri şi zăpadă pe ferestre. Puneai mereu pe desktop la calculator căsuţa lui Kinkade şi în fundal colinde. Aveai mereu o faţă de masă roşie, cu braduleţi, lumânări şi globuleţe. Şi radiai mereu.

Tu iubeşti foarte mult Crăciunul! Cred că după mine, cel mai mult, iubeşti Crăciunul. Şi aşa, am învăţat şi eu să îl iubesc cel mai mult după tine. Îmi place să te văd gătind, murmurând colinzi şi zâmbind. Eşti atât de radioasă când zâmbeşti, mami. Ca un copil mai mare. Mă bucur la inimioară când te văd zâmbind. Intră îngerii pe ferestrele sufletului şi mă gâdilă, iar eu râd de râsul tău. Şi mă iei în braţe şi dansezi cu mine prin casă. Şi mă pupi. Şi îmi pui betele pe păr ca să fiu ca o Prinţesă a Zăpezii. Şi nu uiţi niciodată să îmi spui cât mă iubeşti. Întotdeauna îmi spuneai că sărbătoarea Crăciunului este despre iubire, despre bunătate, despre timpul pe care îl petrecem unii cu alţii şi nu neaparat despre cadouri. Este despre a arăta celor de lângă noi, cât de mult însemnă ei pentru noi. Este despre a ne vizita, despre a colinda împreună, despre mese în familie, despre bunici, unchi, mătuşi, fraţi şi surori, despre prieteni şi oameni singuri, pe care să nu îi lăsăam singuri. Şi mereu spui că această sărbătoare trebuie să o ducem în suflet toate zilele anului, iar pentru cei pe care i-am făcut să ne iubească, să ne luăm responsabilitatea să le rămânem şi să îi iubim!

(Fragment, Jurnalul unei copilării. Eu şi mama, Ramona Sandrina)

Scrisoare către Moşul…

24300908_1988859021129417_8900839603732248706_n

Draga Moşule,

tot ce îţi cer este să opreşti oamenii să mai alerge prin supermarket şi mall, umplându-şi cărucioarele şi golindu-şi sufletele. Înveseleşte şi pune zâmbet pe chipurile oamenilor, fă-i cumva să vadă copiii care îi aşteaptă nerăbdători acasă, pentru a le povesti despre şcoală, prieteni, căţelul de la scara blocului. Opreşte-i un pic şi fă-i să zâmbească. Aminteşte-le că şi ei erau la fel: cu ochii mari, miraţi, ştirbi, curioşi, vorbăreţi! Cumva, tu poţi să îi opreşti la omul în haine cenuşii şi rupte din faţa staţiei de tramvai. Ajut-i să îl vadă, să îi şteargă lacrima cu inima, cu compasiunea lor, cu un bănuţ, haine şi mâncare. Eu ştiu că toţi au haine în dulap pe care nu le mai poartă! Pune-le în suflet, printr-o adire cuvântul: mulţumesc şi iartă-mă!

În ghetuţe şi sub brad, pune-ne amintiri frumoase, cu troiene şi gemuleţe mici, cu miros de lumânare, de bunici şi cozonaci. Asta ştiu că învie orice suflet. Pune-le casete şi meldoii în suflet şi las-i să meargă săltând de pe un picor pe altul către servici. Toţi avem griji, lipsuri şi tristeţi, dar dacă le aminteşti tu asta, poate dimineaţa vor fi mai veseli şi nu se vor gândi că doar ei sunt aşa. Ajută-i să îşi amintească să sune la buni şi la bunu. Acasă.

Moşule, aş vrea să ne dai mai mulţi copii fericiţi cu părinţi de mână prin parcuri, la săniuş, în faţa bradului. Mai mulţi prieteni nebuni cu care să fim noi şi mai mulţi bătrâni fericiţi în şoşoni, care au de ce se bucura pe masă, în casă şi în inimă!

Da-ne mai multi parinti cu copii de mana si nu cu plase. Mai multi colegi cu care sa iesim la masa, nu cu farfuria peste taste. Mai multi prieteni cu care sa fim idioti, pardon, in largul nostru.

Te rog, dăruieşte-ne timp, oameni şi ajută-ne să ne bucurăm de toate! Prea am uitat. Prea suntem grăbiţi şi înverşunaţi pe toate. Şi dacă tot vii, că am fost cuminte, adu-mi o ciocolată Africana cu alune. Sau Kandia amăruie. Şi să nu uiţi să laşi miros de cetină şi de zăpadă. Pune şi fum la hornurile caselor unde nu este foc. Să aibă căldură.

Eu, încă mai cred în tine. În magie, spiriduşi şi sănii trase de reni. Şi în bunătate. Chiar dacă pare rară.

Noapte bună, Moşule
Să vii la copiii mari şi mici. Nu-i uita nici pe bunici

100 de Ani! Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României!

1-Decembrie-2011

Astăzi, nu este doar Ziua naţională a României, ci este o Zi Memorabilă a României. Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire!!! Un ACT ISTORIC!!!

Eu am copilărit şi am crescut iubindu-mi ţara. Defapt, nu îmi amintesc nici un moment în viaţa mea în care să nu îmi fi iubit ţara. Ceea ce înseamnă, că m-am născut iubindu-mi ţara!

Nu spun şi nu neg că ar fi multe de îmbunătăţit, de realizat, de schimbat, dar nu o judec, nu arunc cu pietre şi nu o bârfesc. Ar fi nedemn şi josnic! În cel mai rău caz, tac! Deoarece dacă nu găsesc soluţii bune pe care să le pun în practică eu însămi, nici rău prin cuvinte nu voi face!

Sunt deja câteva zile, de când încerc să adun, să concretizez, să cern din gândurile mele atât de aruncate parcă peste mări și zări și nu știu dacă am puterea sau capacitatea de a închega tot ceea ce aș avea de spus, tot ceea ce simt. Deoarece, sunt totuși, 100 de ani! Ani, în care, totul s-a schimbat în România lui 1918, ani care ne-au măcinat, ne-au aruncat după sute de răboaie şi bătălii de dinainte în întunericul comunismului!

Atunci, la 1918, aveam un Înger Păzitor care s-ar fi aruncat în foc pentru România și Românii ei. România nu mai are îngeri păzitori, nu mai are păstori, nu mai are voievozi care să o protejeze. Are risispitori și oameni care o destramă, care o judecă, care o sfâşie în bucăţi, care o avortează, o violează moral, sufleteşte şi care o transformă într-un câmp de luptă a românilor.

La vreme de Centenar, unii trec Prutul pe jos să vină la Alba Iulia, Cetatea Unirii, să slăvească eroii şi pe toţi cei care înfăptuiseră România, să se bucure de ţara şi neamul lor românesc, să arate tuturor, că deşi Europa i-a rupt printr-un tratat cândva, România, spiritul de român, nu poate fi rupt sau smuls de nişte tratate absurde, date de ţări care deţin supremaţia în lume, numai pentru că istoria le-a surâs la un moment dat.

Spiritul românesc este în noi, în sângele şi ADN-ul de români şi nici o graniţă nu îl poate limita!

Iar alţii, aruncă piatra, smulge din ea precum corbii, o hulesc şi o scuipă. O fac una cu politica, cu sărăcia şi carenţele pe care orice stat le are. Şi uită! Uită că datorită ei sunt cine sunt şi au ajuns unde au ajuns. Cum ar fi fost ca cetăţeni ai altei ţări, pot doar presupune. Oricum, nu vor fi niciodată altceva decât români! De cea mai joasă speţă, este adevărat, dar români!

Cel mai ușor este să judecăm, să aruncăm piatra, dar istoria și chiar Biblia ne-au arătat că piatra sau cuvântul, le aruncă doar cei neputincioși, fățarnici și aroganți. Cei care nu fac nimic!

Cei care fac, nu se plâng și nu arată cu degetul, nu judecă, ei au înțeles demult că pentru ca lucruile să se schimbe, este nevoie de ei acolo, oriunde s-ar cere să fie ei. Ei nu aruncă piatra în cei care nu fac, ei iau atitudine și găsesc soluții! Ei nu se plâng de sărăcie, ei sunt acolo, alături de copiii care au nevoie de ei! Ei nu se plâng că nu sunt spitale! Ei le ridică! Ei nu se plâng că este mizerie pe străzi! Ei se apleacă și fac curat! Ei nu se plâng de popi ci se bucură de părinții care încă sunt în Sfintele Biserici! Ei nu judecă ridicarea unei Catedrale, deoarece bunicii și străbunicii lor s-au jertfit pentru ca noi să avem o țară, un stat, un loc al nostru unde să ne desfășurăm ca națiune suverană, laică și creștină! Că asta suntem noi ca neam de neamul nostru! Și noi i-am primit pe toți, am trăi în pace, armonie și prietenie cu ei. Iar ei au ridicat pumnul, au arborat steagul care nu românesc era și au arătat cu degetul către români, Biserică și rădăcinile noastre. Dar și așa, românul nu l-a alungat!

Cel mai ușor este să dăm exemple de state democratice, civilizate, bogate, dar cât de ușor ne-ar fi să vedem de ce aceste state sunt cum sunt, dacă ne-am mai uita puțin peste istorie. România, deși și-a extins teritoriile, nu a făcut-o niciodată în scopul de expansionare ci de unificare. Germania, Rusia, Italia, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Turcia, Spania și chiar Grecia, în trecutul lor au fost țări colonizatoare, care dacă astăzi au o stabilitate economică, sunt mai departe ca noi democratic, sunt deoarece ele s-au construit pe expansiune, crimă, distrugerea națională, culturală a altor țări, preluarea tezaurelor naționale ale acestora, a resurselor naturale! Puteți încadra aici și SUA. Nu America. Și chiar și așa, iobăgind și sclavagind state mai mici, tratând oamenii ca pe niște animale, în lanțuri, le-a luat sute de ani ca să ajungă la democrația, stabilitatea și “civilizația” care sunt. Ce așteptări aveți unii dintre voi de la România, care sute de ani a trebuit să își apere granițele ba la vest, ba la este, nu știu. Când am reușit să instaurăm un pic de liniște, să ne ridicăm ca națiune, să prosperăm, aceste țări cărora voi le pupați poala și mâna, au semnat un tratat prin care dădeau undă verde la sfâșierea și dislocarea României, la alte crime asupra naționalității și românilor din Basarabia și Bucovina! Nu mai vorbim de ce a luat Bulgaria, Ungaria, etc.

Cine îşi aminteşte câţi savanţi a dat România şi câte descoperiri date de cercetătorii noştri au scos chiar aceste mari ţări civiliyate din beznă, din boală? Primul oraş iluminat nu în Anglia sau Franţa a fost, ci în România! Stiloul, cu care se semnează tratae şi se scrie, l-a inventat un român! Primul avion şi primul avion cu reacţie, tot de român a fost inventat! Insulina cea de toate zilele a diabeticilor din toată lumea, tot românii au descoperit-o! Prima rafinărie a fost construită de români! Şi pot continua cu lista!

Dar cititul dăunează grav trezirii și simțului patriotic!

Sunt unii care întreabă de ce ar trebui să fii MÂNDRU CĂ EȘTI ROMÂN! Pentru că ești?! Pentru că vrei sau nu vrei ai impregnat în ADN-ul tău, tot ce este românesc? Că oricât ai vrea tu să fii neamț, american, francez, nu vei fi? Pentru că ești român? Pentru că iubirea de țară nu este negocialbilă, precum iubirea de familie, de părinți? Pentru că nu există complemnete circumstanțiale iubirii???! Pentru că așa cum spunea un mare scriitor român, “Iubirea nu este un troc! Te iubesc pentru că mă iubești ci, te iubesc pentru că te iubesc!”.

Bunicul meu a fost prizonier de război și veteran. Numai el și Dumnezeu știu exact ce atrocități a trăit el acolo. Eu doar le pot bănui, amintindu-mi nopțile când își striga pe nume camarazii de arme, când le spunea să se ascundă, când se treyea cu mâinile încleștate, cu ochii departe și plângând ca un copil mic, dar fără sunet, fără văicărit. Doar în el și în Dumnezeu! Nu s-a plâns niciodată de România sau de români. De ziua națională se îmbrăca în hainele militare, deși numai el știa câte îi aminteau acestea, lăcrima, se uita la Cer și mulțumea țării, românilor și lui Dumnezeu pentru că este român, pentru că a putut apăra această țară pentru el, familia lui, copiii, copiilor lui, pentru tot ce are și ce trăiește! L-am întrebat o dată de ce își iubește țara după tot ce a trăit? A spus că tocmai pentru că o iubește, a trăit ce a trăit și acum, când totul a trecut, cum să o părăsească în sufletul lui? Mi-a mai spus ca și în imaginea pe care nu degeaba am distribuit-o că: “Ţara și părinții nu se vorbesc niciodată de rău! Dacă nu o iubeam, mă ascundeam şi eu prin porumb, prin munţi să nu merg să o slujesc! Dar am mers! “.

Și avea dreptate bunicul! Posibil toţi cei care aruncă acum cu pietre în ea, toţi cei care o hulesc, o scuipă, nu sunt decât urmaşii celor care s-au ascuns cândva prin munţi şi porumb, ca să nu meargă pe front să îşi slujească ţara!

Dacă vă mai întrebaţi de ce mă bucur de Catedrala Neamului? De asta mă bucur! Că Bunicul meu, camarazii lui, bunicii voştri, care au slujit acestui mare moment, au acolo o piatră de neuitare, de glori, de Dumnezeire!!! Ca semn că: Pe AICI NU SE TRECE! Ca semn că ei au fost şi vor rămâne veşnic!

Oamenii aceştia firavi, bătrâni au construit neamul şi ţara asta! pe umerii şi sacrificiile lor! Pe demnitatea lor îngenunchiată şi întemniţată de multe ori! Dar ei nu judecă, nu hulesc! Ei slujesc în continuare şi speră la mai bine. Şi nu se plâng, chiar dacă mor de foame. Ei ştiu că orice lucru bine construit se face greu, în timp şi necesită sacrificiu! dar voi, mulţi îi huliţi şi pe ei, îi faceţi schizofrenici, proşti, sculaţi din morţi. mai ales când este vorba de a vota! VOI! Voi cei care nici măcar nu ştiţi ce înseamnă gustul sacrificiului până la sânge şi oase, care renunţaţi atât de uşor la lucruri, ţară şi neam, numai pentru că este greu de ridicat şi construit ceva ce alţii din afară tot doboară!

Am trăit acolo, în sânul satului. Am fost la cules de porumb, la bătut de cânepă, la strâns snopi de grâu. Am stat la clăci și șezători, mâncând porumb fiert, slănină, ceapă și brânză, râyând și ascultând folclor. Nu am auyit niciodată pe nimeni să se plângă, dar am văzut pe toată lumea punând umărul ca noi, restul țării să avem.

Sunt multe de spus, dar nu am să le mai spun. Că nu e momentul, deşi poate cel mai prielnic ar fi! Dar şi aşa am scris mult şi mulţi nu au răbdare a citi nici jumătate!

Am tras în mare niște linii, niște concluzii, nişte tristeţi, nişte lucruri banale pe fiecare român ar fi trebuit să aibă demnitatea să şi le reamintească, să le cugete înainte de a judeca, de a scrie pe paginile unor publicaţii străine lucruri dureroase despre ţara lor!

Îmi iubesc Ţara, deoarece aici am cunoscut-o prima oară pe Mama, pe bunica, pe fetiţa mea! Aici am fost la grădiniţa, am fost pionier, aici mi-am copilărit copilăria, aici am primit educaţie şi am iubit prima oară.

Îmi iubesc ţara deoarece este un tărâm de basm, cu oameni calzi şi frumoşi în marea lo majoritate, cu tradiţii străbune, cu o istorie frumoasă şi încărcată, cu Regi, Regine, Prinţi şi Prinţese. O Cenuşăreasă a Europei, cum de multe ori am spus, dar o Prinţesă, deoarece sângele regal al ei, nu îl poate şterge nimeni din Istorie, dovadă acest Centenar unde Regina Maria a avut un mare aport!

România este a Românilor, iar asta nu ar trebui să uitaţi niciodată! Nu a politicienilor, nu a Europei, a Românilor! Politicienii nu sunt altceva decât nişte simpli reprezentanţi pe care Românii i-au DELEGAT în aparatele statului să îi reprezinte. Dacă au făcut ce au făcut, tot cu complicitatea noastră au făcut-o! Trebuia să îi oprim la timp. Nu am făcut-o. Nu e nici un bai. Oricând se poate. Ne-am învăţat câteva lecţii ale democraţiei şi libertăţii. E drept că preţul a fost mare, dar, tot istoria ne arată că mari imperii nu au putut înfrânge România, deci nici o şleahtă de politicieni nu o va putea face.

România înseamnă rădăcinile noastre, creştinismul, românii, bunicii, mamele, taţii, fraţii şi surorile noastre! România nu e doar o ţară! este un cămin, o familie, un loc unde de când ne-am născut, ne-am format oamenii care suntem astăzi!

La mulţi ani Români! La mulţi ani, România! Dumnezeu să îi ocrotească pe Români, oriunde s-ar afla ei!

Mecanica relaţiilor

42199134_717065421988641_5732526745853100032_n
Mi s-a întâmplat, de-a lungul timpului, să trăiesc momente de tristeţe, de fericire, de exuberanţă, pe care am simțit nevoia să le împărtășesc cu oamenii. Nici nu cred că este necesar să precizez că oameniii sunt atât cei din viaţa reală, cât şi cei de aici pe facebook. Recunosc, uneori mă aşteptam şi eu ca tot omul la reacţii, la un surâs, la o îmbrăţişare sau pur şi simplu la un semn minim de prezenţă!
Am aşteptat degeaba. Reacţiile, de cele mai multe ori vin de unde te aştepţi cel mai puţin sau deloc. Sau, vin ca un cuţit din partea celor care ar fi trebuit deja să te cunoască mult mai profund, deoarece nu aţi împărţit împreună idei doar pe facebook, ci în ani de zile de prietenie sau aproapiere, în viaţa reală! Şi totuşi, surprizele nu vin nici ele când te aştepţi!
După câteva experiențe de genul ăsta, am ajuns la concluzia că prietenii se cern și în momentele fericite, nu numai în cele dureroase. Ba chiar mai mult se cern în momentele fericite, deoarece, în aceste clipe, nu există nici un motiv ca oamenii să se afle lângă tine.
Astfel că, am ajuns la concluzia că oamenii au nevoie de un timp. O perioadă de “graţie” când vei putea să îţi faci o idee despre ceea ce sunt sau ceea ce vor ei să devină pentru tine: prieteni, duşmani, trecători, neutri, parteneri pentru scurt timp sau pentru o viaţă.
Oamenii trebuiesc lăsaţi să se manifeste şi să se desfăşoare atâta timp cât este nevoie şi se cere, deoarece, după o vreme, dacă intenţiile lor nu sunt cele mai bune, vor obosi. Vor obosi să se prefacă, să te caute, să te sune, să îţi lase o vorbă. Categoric răspunsul este că ei fac asta nu din cauza lipsei de timp, distanţei sau altor probleme care i-ar putea ţine pe loc ci din cauza faptului că acolo, undeva, nu rezonează cu ceea ce eşti tu sau ceea ce s-au aşteptat ei să găsească în persoana ta!
Indiferent că vorbim despre simpli trecători, cunoştinţe, prieteni, iubiţi, ar trebui să înţelegem că nu cerne sita ce cerne ziua, luna sau anul! Nu trebuie să ne chinuim să îi separăm, să îi cernem de noi, ci, trebuie să îi lăsăm să plece şi să înţelegem că sunt drumuri care pur şi simplu nu au cum să se străbată împreună!
Cumva, în această călătorie, căutăm tot timpul compania oamenilor, a cuiva anume, împreună cu care să împărţim din ceea ce suntem, din experienţe, din emoţii, să ieşim la o limonadă, o cafea, la o plajă, dar adevărul este că nu ar mai trebui să căutăm în alţii ci în noi. La urma urmei, totul şi toţi pleacă şi doar de noi depinde dacă suntem pregătiţi să acceptăm acest lucru sau nu!
Spuneam odată că eu nu mi-am impus limite cu oameni şi aş adăuga acum că nici nu m-am impus între limitele lor! Am ştiut să fiu, cum am ştiut să mă retrag. Le doresc drum bun şi viaţă frumoasă tuturor celor care la un moment dau au simţit să călătorească alături de mine prin viaţă! Am învăţat lecţii, am trăit împreună clipe şi posibil să fie timpul să ne despărţim deoarece nu mai avem ce să învăţăm sau să ne dăruim unii altora!
Nu vă opresc, nu mă rog, vă petrec pe unii cu gândul, pe unii cu inima, pe unii cu scrisul, dar nu vă opresc niciodată şi nici din drum nu vă întorc! Fiecare este liber să îţi aleagă calea şi să îşi asume alegerea. Dar odată plecaţi sunteţi buni plecaţi!
Eu sunt de toate, pentru oricine o cere: erou, prieten, ascultător, scară, oportunitate, necondiţionare, dar niciodată nu voi accepta să fiu o opţiune! Nu sunt oficiu poştal, gară sau cancelarie unde să îmi bateţi uşa sufletului ori de câte ori simţiţi voi nevoia să intraţi sau să ieşiţi din viaţa mea dintr-un motiv sau altul! O relaţie de prietenie, iubire, colegialitate, umană are loc între două persoane mature, care pot accepta că nu întotdeauna au aceleaşi opinii, că nu întotdeauna manifestă pentru aceleaşi idealuri, care pot accepta că diferenţele le dă unicitate şi acceptând, nu vor folosi complemente circumstanţiale să rămână sau să plece!
Lucrurile durabile se construiesc de oameni simpli, care înţeleg profunzimea unei legături, fără să o tot înnoade ori de câte ori, lor li se pare că ar fi cazul să o rupă din când în când!
Prefer singurătatea unei călătorii frumoase şi excepţionale, decât o călătorie alături de oameni care vor să fie în altă parte!