Știați că? – Transalpina Vrancei

 

Foto by: Munții Vrancei și Ziarul de Vrancea

Știați că în Munții Vrancei se află o Transalpină în miniatură?

Golul Lepșei se află situat în dreapta satului Greșu, din Vrancea și este una din atracțiile mai puțin cunoscute din Munții Vrancei, deși îi străbate, ca o șerpuire de vis printre munți, pajiști ce parcă stau să se sprijine de ceruri senine și frumoase! Pajiștea se află în stăpânirea celor din zonă, a ciobanilor care au ridicat stâne sau adăposturi ale vânătorilor, culegătorilor de ciuperci .

Uneori, zona se animează de turiști sau e străbătută de câte un motociclist off-road aflat în trecere, pe poteca dintre cer și pământ!

În trecut, acest drum a fost denumit ca și „drumul sondelor”, aici fiind descoperite de către specialiștii în domeniu niște rezerve de petrol, motiv pentru care, regimul comunist a investit în realizarea unui drum de piatră, mărginit cu parapeți din beton.

Datorită faptului că a fost lăsat în uitare, acest drum al sondelor a devenit un altfel de  Transalpina în miniatură, un drum de o frumusețe covârșitoare, care își face loc prin inima săbăticiei și frumuseții unice ale Munților Vrancei, presărat alocuri cu urmele tranșeelor din Primul Război Mondial, săpate de soldații care și-au găsit și atunci fraternitate și protecție în natura Vrancei. Deoarece deschiderea zonei și înălțimea le permitea observarea inamicului, armata a construit aici avanposturi care le permitea să supravegheze toată zona, până în depărtare. Tranșeul circular, săpat pe culmea cea mai înaltă, și care se poate observa foarte bine, constituie un loc de întoarcere în timp, pe vremea când regiunea era graniță cu imperiul Austro-Ungar.

În zilele senine, de la altitudinea de aproape 1300 de metri se deschide în fața ochilor o panoramă de 360 de grade care trece peste piscurile vrâncene, până în Nemira și ajunge în extremitatea estică a Carpaților, în misterioșii Bucegi. De pe mai puțin accesibila Transalpină, vei putea admira înălțimile maiestuoase ale Munților Vrancei și anume: Tisaru, Goru, Lăcăuți, Coza, Pietrosu, Mușat în sud, iar în zilele senine, către sud-vest puteți zări crestele Bucegilor, Iezer și Făgăraș dar și vârfurile munților Nemira către nord.

Accesibilitate:

Din Greșu, Vrancea, urmați drumul național 2D către Târgu Secuiesc. După borna de 28 km până la Târgu Secuiesc, în următoarea curbă, virați la dreapta, pe un drum forestier mărginit de brazi. Pentru aproximativ 4 kilometri accesul se poate face cu mașina, dar apoi drumul devine practicabil doar cu o mașină 4×4. Deoarece o porțiune a Golului Lepșei face parte din Parcul Natural Putna-Vrancea, ne dorim protejarea și conservarea acestor locuri, așa că vă recomandăm să parcurgeți traseul pe bicicletă, sau pe jos, pentru a proteja mediul natural.

Cei care veți ajunge în Munții Vrancei toamna, veți putea admira pădurile înfășurate în mantii și eșarfe aurii și ruginii, printre care vântul cântă melodios, adieri din alte timpuri și parcă alte lumi!

 

 

Advertisements

Toamnă focșăneană…

Toamnă focșăneană, cu Oana Dima ❤️

Se face uneori, că toamna este o fotografie care respiră și vorbește, care ne ia de mână prin timp și ne povestește despre un oraș, altfel. În graba noastră prin viață, uneori suntem orbi. Trecem pe lângă locuri care ne spun atât de multe și nu mai știm să le auzim sau să le vedem! Un fotograf însă, lasă bucăți din el în fiecare loc și pune bucăți din el, pe oriunde trece…

Nu e așa că avem un oraș frumos? 

Cristian Pușcaș, arhitectul spiritului și al clădirilor Art Nouveau din Oradea

Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș este unul din arhitecții de marcă ai orașului Oradea, dar și scriitor, soț și tată dedicat. Arhitect și restaurator de clădiri emblematice ale Oradiei, Biserici de lemn și sinagogi, eu aș spune despre Cristian Pușcaș că este mai mult decât un arhitect, un sculptor și vizionar al frumosului, spiritului și sufletului. Un semn de carte peste timp!

Cristian Pușcaș este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți tineri ai Oradiei. Este o personalitate apreciată de către iubitorii de frumos ai orașului, dar nu doar atât.

A fost consilier local, făcând parte din Comisia pentru amenajarea teritoriului, urbanism, protecţia mediului şi turism, lucru care l-a făcut remarcat în rândul celor care iubesc autenticitatea și viziunea.

Spune despre sine că este orădean de 40 de ani. Practic, de o viață. Viața sa. Se regăsește pe deplin în istoria acestui loc, în cultura lui, în energia lui.

Din multe puncte de vedere, astăzi orașul s-a înscris pe un drum al regăsirii de sine. Pe de altă parte însă, sub tăvălugul conceptului de dezvoltare asistăm, nu de puține ori, la punerea în practică a unor proiecte ce ignoră flagrant tocmai geniul locului, caracteristicile lui definitorii, tradițiile și particularitățile lui specifice.

Cristian Pușcaș este fiul unui român și al unei unguroaice. A fost creștinat și a săvârșit taina căsătoriei într-o biserică ortodoxă. A absolvit Liceul Baptist Emanuel, iar din acel moment, cel puțin la nivel uman, totul s-a schimbat. În bine. Prin oameni.

Arhitectura este nu doar o artă ci un spirit viu

În clasa a zecea a decis că vrea să urmeze arhitectura. De acolo, și-a construit un drum presărat cu reușite și, în mod categoric, punctat de oameni frumoși.

A devenit astfel student în Cluj-Napoca și așa a înțeles cât de mult iubește Oradea. A fost o perioadă care l-a format și l-a transformat. Întâi i-a cunoscut pe Rodica Hârcă și pe Aurel Chiriac. Apoi pe Mircea Bradu și Felix Koppelmann, oameni datorită cărora s-a îndrăgostit cu adevărat de orașul său.

Cristian Pușcaș

Arhitectura este dragoste și pasiune. Multă muncă, studiu, cercetare, creativitate și dorința sinceră de a „construi”. A construi conștiința comunității, a-i insufla responsabilitate dar și bucuria apartenenței la o anume cultură, anumite tradiții. Bineînțeles, un geniu al locului, sau genius locci, cum îl numește Cristian – o noțiune abstractă doar până în momentul în care o studiezi cu adevărat și o înțelegi:

În cele din urmă conștientizezi că ești parte activă a acestui geniu al locului, iar el încetează a mai fi o noțiune abstractă. El devine astfel o chestiune concretă, care se adresează conștiinței fiecăruia, responsabilizându-l și determinându-l să acționeze responsabil față de semeni și cetate. Preponderent prin proiectele de restaurare a monumentelor la care contribui, acesta este lucrul pe care încerc să îl realizez și să îl transmit comunității.

Iată cum, arhitectura devine nu doar arta de a construi sau restaura, ci este ceva viu. Un spirit viu! Ceva care se naște și naște la rândul său pasiune, frumos și atitudine. Ne obligă să căutăm sensuri și să găsim rosturile acestui frumos, uneori indentificându-ne cu însăși arta!

Singurul român invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”

Arhitectul, de-a lungul activității sale, s-a implicat foarte mult în restaurarea lăcașelor de cult evreiești, din Oradea, respectiv a Sinagogilor. Aici, în mijlocul membrilor comunității evreiești din Oradea, Cristian se simte cel mai bine.

Nu doar că și-a câștigat aprecierea în rândul celor care se ocupă de patrimoniul religios, dar în anul 2017, Cristian Pușcaș a fost invitat la Congresul „Cunoașterea, conservarea, valorificarea patrimoniului cultural religios”, din Italia, care a avut loc sub egida Institutului Superior pentru Științe Religioase „Santa Maria di Monte Berico”.

La acest eveniment au fost prezenți arhitecți, arheologi, critici de artă și istorici de la cele mai vestite universități din Italia.

Congresul s-a desfășurat concomitent în Verona și Vicenza, două orașe încărcate de cultură și valori religioase. A fost o selecție a unora dintre cei mai reprezentativi practicieni în domeniul restaurării patrimoniului religios din întreaga lume.

Onorat să fiu selectat, am prezentat și reprezentat povestea și unicitatea sinagogilor orădene în peisajul cultural al confluenței dintre vestul papocezarist și estul cezaropapist. Inevitabil o astfel de manifestare științifică te transformă. Complexitatea și diversitatea problematicilor expuse și dezbătute m-au făcut să înțeleg și mai bine rolul de educator și modelator pe care un arhitect îl poate avea în comunitate. Aceasta, dincolo de materializarea pragmatică a unui proiect. Am înțeles că dincolo de ziduri, dincolo de șantiere, sunt oameni.

Cristian Pușcaș, restauratorul de sinagogi al Oradiei

Arhitecul a realizat proiectele de reabilitare a patru sinagogi din Oradea: Sinagoga Sion şi Aachvas Rein de pe Strada Primăriei, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă de pe Strada Mihai Viteazu.

Mă regăsesc foarte mult în patrimoniul arhitectural al Oradiei în general și al sinagogilor orădene în particular. În mod categoric ele reprezintă unul dintre cele mai importante capitole ale devenirii noastre ca și comunitate. Cred însă cu tărie că trebuie să privim dincolo de ziduri. Aceste ziduri, oricât de frumoase ar fi, sunt rodul muncii și al creativității unor comunități de oameni. Iar oamenii sunt creația lui Dumnezeu. Trăiesc și mor împreună, creează sau distrug împreună, iar zestrea arhitecturală pe care o avem și o admirăm astăzi, este rezultatul relațiilor lor, a interferențelor lor culturale, sociale, economice și politice.

Iată de ce, am simțit de la început să spun despre Cristian Pușcaș că este un arhitect al spiritelor. El modelează prin viziunea sa proiecte unice și ne apropie și mai mult de noi înșine, de rădăcinile noastre și de Dumnezeu. Ne redăruiește frumosul, la absolut!

Printre alte proiecte de restaurare în care s-a implicat, se numără câteva clădiri emblematice în istoria Oradiei. Hotelul Astoria, Hotelul Transilvania, Palatul Rimanoczy sr. sau Palatul Moskovits II sunt probabil cele mai vizibile. De asemenea, foarte apropiate de suflet îi sunt bisericile din lemn din județ la care a lucrat, din satele Lazuri de Beiuș, Hotar, Șebiș, Rotărești, Brătești sau Izbuc.

De fiecare dată când sunt pus în fața unui proiect de restaurare al unei biserici de lemn ma gândesc invariabil la Petre Țuțea și celebra lui remarcă despre felul în care bisericile punctează spațiul, altfel pustiu.

Revăzând cumva apropierea sa de lăcașele de cult, mi-a venit în minte Gaudi și fraza sa: „Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”. Cumva, arhitectura este similară cu geneza. Dar o altfel de geneză. Una care ne rămâne și străbate împreună cu noi, sute sau mii de ani, amintindu-ne că totul este trecător, dar atât cât este, trebuie să fie remarcabil și de excepție. Unic și valoros în felul său. O amprentă a faptului că am fost și noi pe aici.

Cristian Pușcaș – povestitorul celor „7 Sinagogi orădene”

Ca și cum nu ar fi fost deja suficient aportul său, Cristian Pușcaș a scris un volum dedicat patrimoniului eclesiastic iudaic orădean și bihorean.

„Cartea este prezentarea mai degrabă a unui rezumat decât a unei sinteze a caracteristicilor și specificității sinagogilor orădene și bihorene. Spun că este mai degrabă un rezumat, nu pentru că nu am încercat să construiesc o sinteză, ci pentru că, experiența ulterioară publicării volumului, mi-a dovedit că există încă multe lucruri de descoperit și de cercetat în acest domeniu.

Cu siguranță însă, acest patrimoniu nu poate fi nici izolat și cu atât mai puțin prezentat într-o astfel de manieră. Analogiile și influențele culturale, arhitecturale, sociale dar și economice care au dus la apariția unui centru iudaic atât de spectaculos și puternic în Oradea sfârșitului de secol XIX și început de XX, sunt deopotrivă sintetizate și prezentate în acest volum.

Îmi place să cred că am demonstrat acest lucru în paginile volumului. Am încercat deci să demonstrez, odată în plus, că de-a lungul timpului, Oradea a fost un exemplu de conviețuire interetnică și religioasă. Din această perspectivă, este datoria noastră să continuăm acest parcurs.”

Critic și susținător al unor proiecte de reabilitare din Oradea

Deoarece sunt orădeancă prin naștere și am locuit acolo 30 de ani, mi-am dorit să știu mai multe aspecte legate de proiectele de reabilitare ale Oradiei, printre care și mult discutata, dar și controversata, Piață a Unirii.

Despre Piața Unirii știm că este foarte mediatizată, că este frecventată de mulți turiști și lăudată. În același timp, pentru majoritatea orădenilor aceasta nu este ceva care îi reprezintă, deoarece a devenit un fel de copy-paste a pieței brașovene, sibiene sau a celor din orășelele austriece și mai puțin o piațetă autentică, așa cum ei o știau.

Piața Unirii, așa cum arată ea astăzi, este superficială. Este o pastișă. Ea este dovada palpabilă a neînțelegerii geniului locului. Iar pentru a susține cele afirmate, întreb doar, cum ar fi arătat astăzi Piața Unirii dacă în urmă cu mai bine de o sută de ani, arhitecții Vulturului Negru, ai palatului Moskovits, ai palatul episcopal greco-catolic sau ai clădirii primăriei ar fi copiat modelele imobilelor în locul cărora s-au ridicat?

Din păcate, foarte mulți orădeni suntem de aceeași părere. Mulți dintre noi ne-am plimbat pe străzile Oradiei, prin parcuri și Piațetă și știm că acolo era plin de culoare, de flori și copaci, unii dintre ei rezistând la două Războaie Mondiale și Comunism. Azi, găsim acolo un loc care nu ne mai amintește de nimic din ceea ce știam.

Când calitatea umană este mai presus de diplome

Deoarece deține multe recunoașteri, premii și diplome, l-am întrebat cât de important este acest lucru pentru el, iar răspunsul a fost unul neașteptat.

Cristian Pușcaș crede că responsabilitatea profesională nu depinde de numărul de premii sau diplome. Aceste recunoașteri sunt un indicator, dar în mod categoric nu pot să ofere o proiecție exhaustivă asupra profesionalismului posesorului lor.

Calitățile umane, etice și deontologice nu pot fi cuantificate în diplome. În opinia mea, responsabilitatea profesională este o stare de fapt. Ea te însoțește permanent în practicarea meseriei, sau nu. Până la urmă, arhitectura nu este numai despre frumosul estetic, este și despre frumosul funcțional. Este deci responsabilitatea permanentă a fiecărui bun profesionist să asigure creației lui nu doar calități estetice remarcabile ci și atribute funcționale compatibile cu programul funcțional și nevoile utilizatorilor obiectului respectiv.

Parcursul profesional și uman, a fost, este și va fi unic, pentru fiecare dintre noi, spune Cristian, pornind de la două foarte bine cunoscute proverbe. Unul ne îndeamnă să învățăm din greșelile altora. Cel de-al doilea ne spune că învățăm lecțiile vieții numai după ce lovim grinda cu capul.

Mulți dintre foștii mei studenți de la Arhitectură sunt astăzi practicieni consacrați sau tinere speranțe, tocmai pentru că, pe parcursul celor șase ani de studiu, mi-am adus și eu contribuția în formarea lor umană și profesională. În fine, cred că e greșită împărțirea oamenilor în grupa celor care reușesc, respectiv a celor care nu reușesc. În fapt, sunt oameni care vor să reușească și oameni care nu vor suficient de mult să reușească.

Cuvânt de încheiere

Acest interviu a fost unul de suflet. În primul rând, pentru că este vorba despre Oradea, orașul meu natal, cel al nuferilor termali, al lebedelor și sălciilor care sărută Crișul Repede, al primelor prietenii, iubiri și despărțiri.

Apoi, a fost un interviu care mi-a amintit în cel mai profund mod posibil modestia, înțelepciunea emoțională și cea a firii. Cristian Pușcaș, dincolo de faptul că este deja o persoană de notorietate, că are bifate în „palmaresul” său personal lucrări remarcabile, este un om de o modestie copleșitoare. Și este frumos să te întâlnești din când în când cu smerenia umană și bunătatea, într-o societate bolnavă de aroganță!

Cristian este o lecție de istorie, de umanitate, de profesionalism, dar și de dedicare. Și este cu atât mai frumos, cu cât tot ce face se bazează pe verbele: a iubi și a dărui. Din suflet! Și este cu atât mai mult un exemplu demn de urmat, cu cât el a înțeles pe deplin că eul său este completat de familia sa, care îl întregește. Ce poate fi mai frumos de atât?

Un om și un profesionist care a înțeles menirea și rostul său clar și are capacitatea interioară să modeleze povești în proiecte care vor dăinui, cu mult după ce noi nu vom mai fi aici. De undeva din timp, aceste embleme arhitecturale, vor respira puțin și din aportul său, iar noi, îi mulțumim pentru că are grijă de ceea ce noi, istoria și timpul, nu am știut să avem!

 

(Reportaj realizat de Ramona Sandrina, pentru Elita Romaniei)

Aproape 40.000 de copii au intonat Imnul României pe Arena Națională!

Cel mai frumos și emoționant moment petrecut vreodată pe un stadion românesc. Aproape 40.000 de copii au intonat Imnul României pe Arena Națională!

#HaiRomânia❤️🇹🇩

Doamna Isoscel s-a dus să predea Teatrul la îngeri…

tamara-b

tamara-buciuceanu-botez-captura-youtube

tamara-buciuceanu-botez-sebastian-sascau

Și am aflat cu tristețe. Am aflat că și Dumneaei s-a dus. Îmi spun doar, că Dumnezeu îi ia de aici, pentru a-și face teatru de îngeri în ceruri.

Și îmi spun mereu:

„Nu plânge, Ramona! Artiștii nu mor! Nu au morminte! Sufletele noastre sunt mormintele lor! Ei sunt nemuritori, precum Zeii!”

Dar iertați-mă Doamnă Dirigintă Isoscel, iertați-mă Doamnă Tamara Buciuceanu Botez 😥 …mi s-a frânt sufletul!

Drum bun la stele, Doamnă a Teatrului Adevărat Românesc! Să vă amintiți de noi uneori și să dați o reprezentație acolo sus, printre constelații! Cu siguranță, noi vă vom recunoaște, vom zâmbi, vom râde, ne vom bucura și vom aplauda până la Dumnezeu!

Translator între specii: Deborah Faoro dezvăluie adevărata față a unui om frumos de animale!

Deborah Faoro
Deborah Faoro s-a născut în Vigevano, Italia din mamă libaneză și tată italian. A studiat Facultatea de Etnologie în România, a fost Manager de proiect la „Sibiu Jazz Festival”, se ocupă de dresaj canin la „Faoro Sport Dogs”. Este de asemenea implicată în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism” și trage cu arcul la centrul de echitație „Zorabia”.

A fost odată ca niciodată o familie din Râu Sadului

Când o întâlnești pe Deborah Faoro, nu poți simți altceva decât revelație, uimire, bucurie și senzația aceea ciudată de deja-vu. Cel puțin, eu aia am simțit. Un om frumos, vesel, exuberant, cu o energie debordantă, chip luminos și o limbă română vorbită prin regionalisme ca acasă la Sibiu, la noi în România!

Și aflând că s-a născut în Italia, țara de origine a tatălui său, iar mama este libaneză, nu poți să nu te întrebi: și ce e cu românca asta? Iar ea râde larg, senin și frumos: „Îți spun acum cum, mândro!”. Și îți spune în timp ce țesală un cal, mângâie un ciobănesc belgian, iar vântul frunzărește împrejur.

Bunicii mei, din partea tatălui, au plecat din Belluno și au venit în Râu Sadului în Sibiu cu firma Feltrinelli. Tata s-a născut în Rozdești și a plecat din România la vârsta de 21 de ani ca să se întoarcă la căderea regimului comunist în ’90, fix în anul nașterii mele. Din dorința de a cunoaște locul unde s-a format tatăl meu ca om, am venit în România să reiau la pas potecile pe care le bătea el de copil și de tânăr. Am găsit oameni care încă îl țineau minte pe tatăl meu, de copil. De la un mic experiment de a umbla pe urmele tatei, s-a născut o dragoste de apartenență la acest loc, la această țară și acest grai românesc, care mie îmi este nespus de drag.

Și uite cum se povestește povestea Cosânzenei noastre cu păr negru, care călărește caii mai ceva ca băieții. Deci, italiano-libaneza noastră, nu e chiar atât de străină locurilor. De aceea și locurile au recunoscut-o pe ea, au adus-o acasă și au primit-o cu brațele deschise. Cumva, deși în vene nu e sânge românesc, este într-un ADN mai depărtat și mai profund.

Nu devii român doar prin sânge, ci și prin alegeri!

De copil am căutat pădurile, pârâurile, luminile dimineții și cântatul greierului la ceasul serii. Prieteni mi-au fost câinii și păsările pe care le creștem în număr mare. Am fost un copil care a iubit să citească, să meargă la școală, să se cațere în copaci, să fugă după capre, să spună o vorbă bună oricui și cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec după amiezile cu bătrânii care frecventau parcul de lângă casă.

Deborah Faoro consideră că toți ne naștem cu iubire față de viață, natură și mișcare. Ea însă, a ales să își ducă viața în natură, să fie mult mai conectată cu aceasta. Probabil că, la un moment dat, s-a hotărât că așa îi este cel mai bine.

Dresaj canin și o comunitate de oameni cu câini

Deborah s-a născut căutându-și apartenența cu tot ce însemna ființe vii în jurul său. Fără ca ea să știe ceva despre comportamentul animal, câini, cai sau pisici îi vorbeau altfel decât celorlalți în copilărie.

Asta nu pentru că sunt ceva îmblânzitor de animale, ci pentru că pur și simplu le acordam ceea ce ceilalți nu le acordau: atenția neîmpărțită și dorința de a le înțelege nevoile și felul în care acestea să fie fericite. Poate sună un pic încurcat, însă pe asta se bazează orice relaționare de succes, adică nu doar să înțelegi ce are celălalt nevoie dar și să fii atent cum să îi oferi satisfacerea acelei nevoi.

Deborah Faoro chiar căuta acest gen de interacțiuni. Unui animal nu ai ce să îi ascunzi. Își dă seamă că nu ești tu acolo și îți va arăta asta imediat. Animalele nu știu să comunice altfel decât sincer, iar această nevoie de sinceritate o va urmări toată viața pe Deborah.

Încet, încet a început să se implice când vedea oameni care aveau probleme cu câinii lor. Se oferea să scoată câinii la plimbare, încercând să înțeleagă cât mai mult din problemele lor comportamentale. De acolo a început să se intereseze de psihologia canină și cabalină și să lucreze ca voluntar, mai întâi la o canisă de câini, apoi la un grajd de cai.

Deborah Faoro

A învățat multe de la specialiști, dar și de la cei pasionați de subiect, însă cele mai puternice învățături au fost acelea de pe teren, la lucru. Au fost multe etape care i-au schimbat abordarea în ceea ce înseamnă a dresa un animal. Cea mai importantă a fost când a înțeles că, de fapt, ceea ce trebuie să construiască este un limbaj comun între ei, ca un pod între un lac și un ocean.

Cred că asta nu doar între noi și animale trebuie construit ci și între oameni – un pod al sincerității și al grijii pentru celălalt. La asta răspund animalele, odată ce vii înspre ele cu fondul acela comun, așa cum e el, cu bune cu rele, faci primul pas spre a le câștiga încrederea, tocmai oferind curajul de a te expune așa cum ești.

Acum, Deborah Faoro construiește o adevărată comunitate prin „Faoro Sport Dogs”. Acolo nu se vine doar pentru dresaj, ci pentru a lega prietenii, pentru a construi o comunitate a oamenilor de câini, cum se spune între stăpânii de suflete cu blăniță. Și cunoscând-o pe Deborah, nu ai cum să nu simți că vrei să te reîntorci acolo. Locul acela, devine un altfel de „clacă” a lucrurilor bune.

Pe lângă acest aspect, Deborah folosește câinii alături de cai în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism”, dezvoltat de Mugur Pop. Deborah mai lucrează cu câinii în școli, pentru a ajuta copiii să interacționeze, să nu se teamă, să își învingă anumite traume, ea având proiecte în paralel unde lucrează cu copii cu sau fără nevoie speciale.

Deborah Faoro: „Câinii răspund la atitudinea omului!”

Deși extrem de populari și iubiți, oamenii se tem în general de câini, suflete de multe ori traumatizate de către om. Iresponsabilitatea și lipsa unei legislații ferme duce la înmulțirea câinilor comunitari, pentru care nici acum nu s-au găsit soluții reale.

Ne temem doar de ce nu cunoaștem sau nu înțelegem. Când simțim că nu deținem controlul asupra unei situații, intrăm în panică. E un comportament visceral, pe care îl purtăm în noi de multă vreme. Eu am scos din ecuație nevoia de control sau de a stăpâni și am înlocuit-o cu dorința de a-l înțelege pe celălalt. Câinii sunt ființe extrem de reactive la rezonanțele din jurul lor, lucru care a dus la vorba: câinele cunoaște omul rău. Ajungem să umanizăm câinii din punctul acesta de vedere ca și cum ar fi capabili să citească gândurile oamenilor, însă ei reacționează de fapt la rezonanțele pe care le emite acel om. De fiecare dată, oamenii îmi spun: Deborah, cu tine toți câini merg altfel! Iar asta se întâmplă imediat cum preiau eu lesa în mână, fără să mă folosesc de tehnici de dresaj. Câinii răspund la atitudinea omului. Eu, dacă nu emit nici o emoție dezechilibrată cum ar fi frică, supărare, nerăbdare, etc – câinii vor rezona la ce transmit eu, adică încredere, calm, bucurie, drag și așa devenim haită.

Deborah Faoro

Bineînțeles există și câini care au fost învățați să intre în conflict cu omul. Vestea bună este că, odată cu schimbarea de mediu și de stăpân, chiar și aceștia se bucură de prezența omului.

Acel secret pe care toată lumea vrea să îl afle, nu este altceva decât firescul. Să fii prezent, să îți pese, să îți asumi, să rezonezi, să dărui, să aparții, completează Deborah mângâindu-și cele două minuni din rasa ciobănescului belgian Malinois care o urmăresc peste tot.

Să fii om de animale înseamnă a crea o punte de comunicare între om-animal și animal-om, adică ceea ce fac este să creez un limbaj comun între specii. Înseamnă să înțelegi cu inima acolo unde limbajul articulat, discursiv nu îți mai este de folos.

Malinois-ul belgian, una dintre cele mai loiale rase

Malinois-ul, contrar credințelor urbane, este un câine timid, care se cere construit prin multă încredere, exercițiu atât fizic cât și mental și mai ales multă interacțiune cu omul lui. Ciobănescul belgian este o rasă care suferă de lipsa omului.
De obicei problemele sau miturile urbane despre această rasă provin de la handleri care nu înțeleg rasa și o cresc dezvoltând latura de conflict, care într-un câine cu o capacitate foarte mare de focus precum malinois, se poate dezvolta extrem de rapid. Vinovați sunt și cei care neglijează nevoile unui malinois de apartenență la activitatea haitei lui de oameni, crescând în el frustrări peste frustrări care izbucnesc de obicei dintr-odată, spune Deborah Faoro.
Deborah Faoro

Răsfățații ei se numesc Drako, cel care în ultimii șapte ani a fost cu ea peste tot, și fiul lui de opt luni, Zen.

Sunt două personalități opuse care au apărut în momente diferite din viața mea și care mi-au marcat mult viața și felul de a fi: unde Drako este înțeleptul, puternic dar potolit, exploziv dar care poartă grijă celorlalți, ușor depresiv și extrem de dependent și influențabil de starea mea zilnică, Zen este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Ascultându-i toate aceste povești și informații despre câini, comportamente și încredere, încep să înțeleg parcă și mai mult faptul că umanitatea este cumva împărțită în straturi și la poluri total opuse.

De o parte sunt cei cărora le pasă de tot ce îi înconjoară, de tot ce este viu, care trăiesc în armonie și respect chiar și cu un câine. Celorlalți, le face plăcere agresivitatea, violența, durerea și chinul acestor suflete și a tot ce este viu. Undeva, la mijlocul tuturor stă de fapt educația care nu este ceea ce trebuie să fie și prin lipsa căreia, ne îndepărtăm de umanul din noi.

„Zorabia” – centrul de echitație unde tragi cu arcul

Ca și cum nu era oricum deja suficient că se implică în proiecte de mare suflet, ajutând copii, dresând căței și închegând comunități, aflu că Deborah Faoro se mai ocupă și de trasul cu arcul. O amazoană dacă, venită parcă de pe alte tărâmuri să ne învețe iubirea și respectul față de viață!

Zorabia e un loc ca scos din povești, unde caii apar dimineața din ceață și dispar colorat în mov și albastru pe înserate. Zorabia e locul unde îmi afund nasul în coama calului, unde îmi alint urechile să ascult rumegatul lor și îmi deschid inima spre bucurie.

Îi place să meargă călare colo-colo, „să hăndrălaiască”, așa cum îi place ei să spună, dar ceea ce o bucură cel mai tare este să fie printre cai, să fie parte din grupul lor.

Am trăit lungi perioade fără să pot fi printre ei și inima nu-mi sălta la fel la bucuriile zilei. Se zice că exteriorul unui cal face bine interiorului unui om, însă pentru mine inima unui cal, dăruirea, încrederea enormă ce ți-o îngăduie, este ca o legătură directă spre ceea ce este de fapt viața și rostul ei. Calul nu știe a fi altfel, dar noi putem alege să mergem spre el căutând acel fond comun pe care îl avem cu el. Cred că asta ne dă sentimentul acela de măreție cu care ne umple toată ființa când suntem în preajma lor. Trasul cu arcul de pe cal e o provocare pe drumul pe care îl parcurg cu viața mea. Pun laolată mintea și inima într-o cântare care imi alină sufletul.

Cum se descurcă? Cine se încurcă, se descurcă, spune Deborah râzând debordant de molipsitor.

Acolo unde nu pot cuprinde cu mâinile, cuprind cu inima și chiar dacă vă vine greu să credeți, nu e doar posibil, e chiar la îndemână. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e mai greu să nu cuprind toți caii și câinii și oamenii frumoși în inima mea. Eu știu iubi și atât. Nu știu să nu iubesc ce fac, iar până în ziua de azi nu am întâlnit ceva să nu pot iubi. Am întâlnit însă, multe la care greu mă pricep. Balanța pe care am găsit-o în viață este să îmi descopăr darurile și să învăț a pricepe tot mai bine la ele. Am învățat că e bine să evit împrăștierea și să învăț ce înseamnă a conserva, a înmulți, a pune laolaltă, a dărui, a primi.

Cuvânt de încheiere

În Raiul acesta de frumusețe naturală și umană dat de Dumnezeu este greu să vii, iar mai apoi să trebuiască să te desprinzi. Deborah este un fel de om magnet, a cărei energie pozitivă și căldură interioară nu are cum să nu te facă să îți dorești să fii măcar pe jumătate din cum este ea.

Deborah Faoro este omul la care vii cum ești și pleci altfel. Schimbat! Începi să îți pui întrebări despre lucruri care nici nu știai că te macină sau la care nu credeai că te gândești. Începi să vezi totul în jurul tău cu alți ochi. Cei interiori, care până atunci erau închiși. Te întrebi dacă asta este de bine și cum te va afecta!

Deborah este un fel de izvor rece de munte, din care se scurge năvalnic o apă pură pe care nu o vei mai gusta nicăieri. Doar acolo! Te trezește și trezește în tine tot ce înseamnă emoție și dorință de a te analiza și rescrie pe multe „alocuri”.

Deborah Faoro nu este o închipuire din Apuseni pe care o vezi doar călărind la apus, urmată de doi malinois loiali. Deborah este o Zână a Naturii și a Vietăților, care te cheamă la ea să te vindece de toate relele lumii!

Tahia Masr!

În fiecare an, pe data de 6 Octombrie la ora 14:00, Egiptul opreșe timpul. La ora 14:05, avea să se audă sirenele războiului și numai Dumnezeu poate să știe ce se întâmplă atunci în sufletele oamenilor și a mamelor.

Războiul avea să se dea în Sinai, unde era staționată Armata Israeliană cu ocazia sărbătorii evreieşti de Yom Kippur. Profitând de acest eveniment, Armata Egipteană a luat prin surprindere forțele armate israeliene și i-au învins!

Soțul meu avea 6 ani. Nu își amintește foarte multe, decât imagini de la televizor și faptul că lumea se ruga ca războiul să nu ajungă în toată țara.

În 1973, Egiptul avea să scrie istorie și să învingă una din cele mai mari forțe armate de atunci, Armata Israeliană. Mitul israelienilor avea să cadă pe 6 Octombrie 1973! Războiul din Octombrie a fost crucial și pentru obținerea Păcii în spațiul Orientului Mijlociu, încheind seria războaielor din regiune, care au avut loc mai bine de jumătate de secol.

La ora 14.00 pe 6 Octombrie  1973 soldații egipteni au traversat Canalul Suez fără a fi depistați de forțele armate siraeliene care sărbătoreau.

Ținta egiptenilor a fost: stațiile radar, bateriile aeriene de apărare, punctele fortificate de pe Linia Barlev, rafinăriile de petrol și bineînțeles, depozitele cu muniție. 10.500 de rachete au fost lansate încă din primul minut, armata egipteană făcând prăpăd în liniile israeliene.

8000 de soldați egipteni au traversat canalul în 1000 de bărci de cauciuc, urcând mai apoi pe Linia Barlev și pătrunzând în apărarea israeliană.

Trupele de ingineri egipteni au construit primul pod la 6 ore dupa începrea războiului, iar 8 ore mai târziu, aceștia și-au fîcut loc prin Linia Barlev , amplasând alte 12 poduri și operând 30 de feriboturi.

Succesul de la începutul războiului, a fost atacul aerian, acesta făcând posibilă penetrarea liniei d efront Barlev în mai puțin de 6 ore!

Dacă armata americană nu ar fi susținut Israelul trimițând acestuia echipament militar și provizii pe cale aeriană în data de 10 Octombrie, Armata Israeliană ar fi cunoscut o înfrângere categorică și definitivă.

Rezultatul atacului și victoriei din 6 Octombrie 1973 a fost recâștigarea suveranității toatle asupra Canalului Suez și a unei părți importante din Sinai și a deschis calea tratatului Camp david din 1978.

Astăzi se împlinesc 46 de ani de la această memorabilă victorie, iar Egiptul sărbătorește!

Tahia Masr! (Trăiască Egiptul!)

Citadela Qaitbay istoric și noi

Un filmuleț mai vechi, dar pe care simt să îl împărtășeșsc cu voi. E din 2017, de la Citadela Qaitbay, când Gâzulicea mea nu devenise o Little Giraffe ^_^ .

Fortul, Cetatea sau Citadela Qaitbay din Alexandria, este situată la intrarea din portul estic, în partea de est a insulei Pharos, exact pe locul fostului Far al Alexandriei, unul din cele 7 minuni ale lumii antice.

Cetatea Qaitbay a fost construită în 1477 de către sultanul Ashraf Sayf al-Din Qaitbay ca protecție împotriva invaziilor otomane. Peste 70 de edificii risipite prin cetati de la Mecca şi Medina şi până la Ierusalim sau Alexandria sunt legate de numele acestui conducător.

Citadela a rezistat încă de pe vremea Mamelucilor, testând timpurile și devenind un adevărat bastion care a protejat Alexandria veche, deoarece Alexandria de atunci, a fost total diferită de cea de azi.În apropiere, cam la 15 metri distanță, se află monumentele scufundate, 2.500 de piese arheologice care datează din dinastia Ptolemeică.

Poziţia strategică a fortului a constituit permanent un avantaj pentru toţi cuceritorii cau stăpânitorii vremelnici ai locului care vegheau ca primejdiile mării să nu aducă năpastă peste vieţuitorii Alexandriei. În 1805 fondatorul Egiptului modern, sultanul de origine albaneza Mohamed Ali a renovat citadela, însă după 80 de ani confruntările din timpul rebeliunii armate cunoscute sub numele de revolta Orabi au năruit aproape integral edificiul. În cele din urmă prin grija regelui Farouk complexul a fost transformat în reşedinţă princiară, iar după 1952 a fost trecut în custodia muzeului marinei.În martie 2018 au fost alocați $13.3 million, pentru restaurarea Citadelei, restaurare care încă are loc, deoarece zidurile scufundate ale acesteia trebuiesc fizate și protejate împotriva corozării lor de către mare.

Gânduri de adormit mițura…

a53b3c5bad6a02ac24bb0dd7d0e136f5

Uneori, sufletele noastre obosesc. În ele se așterne un fel de înserare, un întuneric. Câteodată, el devine gros și de nepătruns. Și totuși, numai nouă ne este la îndemână să reaprindem lumina. Aninați de umărul întunericului propria lumină! Puneți-o sus pe cer și lăsați-o să strălucească! Oricât de întunecat va fi, întotdeauna veți găsi un luminiș prin care să treceți și să ajungeți la voi.

Noapte bună! Tisbah ala Kheir!

©Jurnalul unei copilării. Eu și mama – Toamna

a9de0868b85a3370fdc3917b77e3330e

Îți aminteai când m-ai întrebat de ce le cad îngerilor aripile, iar eu ți-am spus că aripile lor cad deoarece ei vor să învețe oamenii să pășească frumos și fără teamă? Ei bine, copila mea…am un exemplu și mai frumos. Toamna! Primăvara, copacilor încep să le dea muguri de aripi, vara le cresc frumos, iar noi ne adăpostim sub ele, iar toamna, aripile lor cad. Iarna adorm golași, acoperiți de zăpadă, cu năsucurile de rămurele pe afară, privind lumea și așteptând Moșul. Dar să revenim la toamnă, Copila mea. Toamna, frunzele copacilor cad și multă lume privește asta ca un fel de sfârșit, ca o moarte. În realitate, toamna este un frumos sfârșit și un minunat început. Ea le scutură frunzele copacilor, pentru a le da voie să se odihnească și să le crească aripi noi. Mai frumoase! Mai mari! Mai puternice! Frunzele sunt o poveste despre cine suntem noi, despre ce lăsăm în urmă și cât de frumos privim spre viitor. Nu există sfârșit, draga mea! Nu există aripi frânte! Există doar îngenucheri, opriri, tristeți, emoții și trăiri care sunt normale și de care nu trebuie să te temi. Fac parte din noi. Ele ne dovedesc că suntem umani și vii! Nimic nu îți arată că ești mai viu, decât durerea. Atunci simți că vrei să izbutești, să depășești, să treacă acel sentiment și să vină primăvara. Și dacă ești puternic, va trece! Stai acolo jos cât e nevoie. Plângi fata mea. Urlă! Descarcă-ți sufletul, iar când te vei simți destul de întreagă, inspiră adânc, ștergeți praful aripilor căzute și ridică-te. Mergi mai departe. Învață de la copaci cum se face! De la frunze, iarbă, flori, păsările călătoare! Chiar și de la oameni. Dar să nu îți faci vreun chip cioplit din oameni! Să nu îți dorești să fii după chipul și asemănarea cuiva. Nici a mea! Tu trebuie să urmezi calea ta, iar tu să îți fii valoarea după care să te ghidezi întotdeauna. Restul? Pot fi lăcașuri în care credem că se adăpostesc îngeri, dar sunt iluzii. Orice om în afara ta este o iluzie. Respectă-i, prețuiește-i, învață de la ei ce să faci și mai ales ce să nu faci, dar nu căuta mentori în nimeni. La urma urmei, firea umană e departe de loialitate. Dacă vei găsi însă loialitatea, să știi că ai descoperit Raiul! Păstreaz-o! Este neprețuită, neprețuita mea. Vezi? de pe ramurile acelea, plouă cu aripi, dar Vântul ne adună povești din murmurul copacilor. Ei nu sunt triști. Sunt fericiți, deoarece știu că așternându-ne frunze în cale, ne ajută să umblăm frumos peste pământ. Când îți cad aripile, pune pasul, Copila mea! Ridică bărbia și pășește zâmbind! Primăvara îți vor crește altele! În oameni, anotimpurile sunt și mai frumoase!
 
(Jurnalul unei copilării. Eu și mama, ©Ramona Sandrina)